Ruinele crâșmei

Ruinele crâșmei de Sándor Petőfi

Traducător neprecizat
Publicată în revista Era Nouă (Iași), nr. 496 / 4 iunie 1900 st. v., pag. 3.
Titlul original: A csárda romjai.

Tu ești o câmpie fără sfârșit a frumoasei puste,
locul de petrecere cel mai iubit al sufletului meu.
Țara de sus cea gârbovă, cu munți și cu văi,
este o carte ale cărei file fără număr trebuie să le tot întorci;
iar tu, pusta mea, pe care nu se ridică munți după munți,
ești ca o scrisoare deschisă și desfăcută,
pe care o pot ceti deodată de colo până colo,
și sunt scrise în tine gânduri frumoase și mari.
Cât îmi pare de rău, că nu-i cu putință
să-mi împlinesc toată viața aici, afară, la câmpie!
Aici aș vrea să trăiesc, în mijlocul pustiilor,
ca în Arabia slobodul Beduin.
Câmpie, câmpie, tu ești icoana libertății,
și, libertate, tu ești dumnezeirea sufletului meu!
Libertate, dumnezeul meu, numai pentru aceia mai trăiesc,
numai pentru aceea, ca să mor odată pentru tine
și la mormânt, dacă voi putea să-mi vărs sângele pentru tine
voi sfinți viața mea cea blestemata.
Dar ce-i asta? Mormânt, moarte... Unde am ajuns fără veste !
Dar nu-i de mirare, pentru că este o ruină înaintea mea.
Nu-i vreo ruină de cetate. Sunt ruinele unei crâșme.
Da doar timpul nu caută ce zidire-i,
ce fel de zidire-i ! Cetate ori crâșmă ?
El calcă peste zidul și-a uneia și-a celeilalte.
Și pe unde calcă timpul, se dărâmă, de-a fi piatră, de-a fi fier.
Pentru el nimic nu-i mic, nici mare.
Cumu-i, cumu-i zidul crâșmei din piatră,
că prinprejur nu-i nici urmă de pietrărie ?
Aici înainte vreme a fost sat ori târg,
pe când patria noastră nu gemea supt robia Turcului;
(Sărmană Ungarie, sărmana dulcea mea țară, vai,
câte feluri de lanțuri au mai fost în picioarele tale !).
Acest oraș de altă dată l-a ruinat Turcul.
Piatră pe piatră n-a rămas, numai Dumnezeu în casa lui.
Biserica a rămas, dar și ea beteagă,
pentru ca să aibă pustiirea o bocitoare.
Și s-a bocit biserica mai multe lungi veacuri,
până când la urmă s-a prăbușit în a ei durere.
Pentru ca să nu se piardă folosul pietrei dărâmate,
au zidit oamenii din ea o crâșmă în acest loc.
Asta-i crâșmă din casa lui Dumnezeu ! Și pentru ce nu?
Una a slujit pentru alinarea sufletului și cealaltă pentru alinarea trupului.
Și nu-i tot așa o parte din noi trupul ca și sufletul?
Totuna trebuie să ne îngrijim de amândouă.
Îi crâșmă din casa lui Dumnezeu. Și pentru ce nu?
Și colo și dincolo putem trăi pe placul lui Dumnezeu.
Și am văzut eu în crâșme suflete mai curate
decât pe care le vede în fiecare zi îngenunchind altarul.
Crâșmă, crâșmă risipită,
dar când petreceau drumeții și se hodineau drumeții în tine !
Te zidește din nou închipuirea mea
și pe oaspeții tăi îi pot privi ochi în ochi.
Ici un flăcău călător cu bâta ciotoroasă,
colo vreo doi găinari cu cojocul unsuros,
ici un jidan sticlar cu barba lungă,
colo un slovac legător cu sârmă și mai mulți asemenea băutori de vin.
D-apoi frumoasa crâșmăriță cu tinerețea-i?
Acum se sărută cu un student înșelător,
pe a cărui cap i l-a învârtit puțin vinul,
dar mai mult inima i-a învârtit o frumoasă nevastă.
Și unde-i bătrânul crâșmar, de nu se supără pentru asta?
Afară, visează liniștit la capătul stogului...
La capătul stogului atunci, astăzi-i dedesubt, în groapă.
Și nevasta cea tânără și frumoasă tot acolo-i,
și studentul cel șiret și toți câți au băut aici.
Cu toții putrezesc demult.
Și crâșma a îmbătrânit și ea și s-a dărâmat,
vântul i-a zburat de pe cap pălăria,
acoperișul... Sta cu capul gol așa fel,
ca cum ar vorbi cu stăpânu-său, cu vremea,
și l-ar ruga cu supunere să o mai cruțe oleacă.
Însă zădarnică îi-i vorba rugătoare.
Se risipește, se risipește; pe jumătate numai se mai poate cunoaște,
care a fost ușa, care a fost fereastra.
Mai sta încă și se ridică spre cer hornul,
ca cea de pe urmă nădejde a unui om care-și dă sufletul.
Pivnița s-a prăbușit și tot așa fântâna de lângă dânsa,
de la care a luat cineva cumpăna.
Numai furca a mai rămas în stare și butucul.
Un vultur mohorât șede deasupra butucului.
Cel mai înalt loc pe câmpie este capătul acestui butuc.
Pentru aceia stă sus vulturul pe el deasupra.
Sus stă și fără frică privește înaintea lui,
ca și cum s-ar gândi la pieire.
Deasupra strălucește soarele,
pentru că iubirea îi rănește pieptul.
Iubita lui, care se uită cu gând în sus la dânsul,
este mirajul, zâna cea frumoasă a pustelor.

(Szalkszentmárton, între 8-16 octombrie 1845)