Rossandra

Rossandra
de Dimitrie Bolintineanu

I

Țara geme de-oști străine;
Sânu-i un mormânt.
Ștefan trece în festine
Viața pe pământ.
La o masă strălucită
El se desmerda
Cu frumosa lui iubită
Și suita sa.

– Numai voi, o drăguliță,
Vinul de Cotnar;
Ci mă-mbată din guriță
Cu ceresc nectar!

Fața ei se rumenește
Ca o rosă-n flori;
Și cu mâna învelește
Aste vii colori.
Pe cosița-i vălurosă
Negri fluturași
Cu-aripioră negurosă
Tremur drăgălași.
Sânul ei îl învălește
Valuri dulci de crin,
Când suspinul înflorește
Rotunjioru-i sân.
Două flacări luminate
Ochi-i poleiesc;
Astfel negre diamante
La sore lucesc.
Cine-o vede, se răpește
De mândrețea sa,
Din suflarea ei dorește
A se îmbăta.
Dănțueste răpitore:
Graciile-o 'nsoțesc,
Cum p-o rază din drag sore
Fluturi ocolesc.
Și în danțul ce-o îmbată
Saltă gracios,
Ca o stea lin legănată
Pe un râu fugos.
Apoi cade leșinată
Pe un moale pat,
Unde Stefan o desbată
Cu un sărutat.

II

Un poet cu plete albe
La masă ședea;
Și sub degetele-i dalbe
Cupa strălucea.

Când murmura contenește
A cânta ceru,
Și-n tăcerea ce domnește
Astfel începu:

- Moldova mea cea dulce! O, țară mult iubită!
De ce cu vălul morții ți-e fruntea coperită?
Nu ești tu semănată cu sânge vitejesc?
Pe luncele-ți ridende eroii înfloresc,
Fecioarele-ți sunt dalbe, plăcute, gracioase,
Ca stelele de aur în seri primăveroase.
Cosița ta bălaie cu dulci flori împletită
De râulețe limpezi nu-i oare răcorită?
O, țară! ce-ți lipsește de-atât te-ai întristat?
Dar ce strigare crudă tăcere-a turburat?
Străinul intră în țară, și arma vitejească
Nu se rădică încă pe barbari să zdrobească?
Ah! umpleți până mâine paharul meu cu vin!
Să uit rușinea voastră, să nec al meu suspin!
Mă îmbătați pe mine de dulce frumusețe
Ca să-mi aduc aminte de mândra-mi tinerețe.
Atunci de zece brațe eu n-aveam nici o frică;
Zburăm la luptă dreaptă ca fulgerul ce pică;
Iar sângele din spadă curgea ca un izvor!..
Azi anii mă apasă cu greutatea lor,
Și mâna-mi tremurândă abia mai cârmuește
Tambura ruginită ș-un cal ce-mbătrânește.
Mai slab ca mine este poporul românesc
Ce-a strălucit odată în câmpul vitejesc!
Căci inima-mi tot bate la fală, vitejie;
Iar el pierdut-a toate: credință, bărbăție;
Amara moliciune, mireasa celor morți,
Intrat-a în locașul vechilor mei consorți!
Dar către cine ore durerea mea voi spune?
Ah! cine la mărire vr-un preț aici mai pune?

Ah! să fie blestemată
Suspinarea ta!
Strigă Stefan de-odată.
Doru-lă îneca.

Țara încă viețuiește:
Bravii n-au pierit.
Tu, ce dorul te orbește,
Bătrâne, ai mințit!

Dar poetul de odată
Barba și-aruncă,
Și-ntr-o albă dulce fată
Fața își schimbă.

Peste umeri ridetoare,
Cade coama ei
Ce lucește-n flori din soare
Și în dulci scântei.

Este dulcea soțioară
Domnului Stefan;
E Rossandra-florioară
Crinul Moldovan.

Atunci Stefan, domnul mare,
La oaste plecă
Și de oștile barbare
Țara curăță.