Romancieri Englezi: Joseph Conrad

 

M-am gândit adesea, nu cu puțină nedumerire, la soarta ciudată a lui Conrad Purces dintr-o țară lipsită de atingere cu marea ajunse tocmai să fie un povestaș al mării, și într-o limbă ce nu-i aparținea, ce o vorbise până la moarte cu un vădit accent străin. Încă la vârsta de nouă ani, uitându-se odată la harta Africii, puse degetul pe un cuprins atunci nedescoperit și zise: „Când voi fi mare, acolo mă duc!“ Uitase, firește, de aceasta: dar, peste un sfert de veac, în drumu-i spre Congo se va fi mirat și el de realizarea unei atari presimțiri, precum s-a mirat neîndoios și de imboldul timpuriu ce-l duse, împotriva tuturor stăruințelor, departe de căminul strămoșesc, pe întinsul mărilor. Nu împlinise nici șaptesprezece ani, când sosi în Marsilia, unde, îmbarcându-se pe un vas cu numele parcă nadins născocit de „Tremolino” și colindând Mediterana. Legănându-și întâile avânturi ale tinereții în largul zărilor mișcătoare, în dulcea lumină, în farmecul nestinselor tradiții clasice. natural era să n-o uite nicicând și s-o proslăvească în pagini numeroase, mai ales din cartea sa The Mirror of the Sea:

„Fericit celce, ca și Ulise, a întreprins o călătorie aventuroasă; și nu e mare pentru astfel de călătorie ca Mediterana — Mediteruna, pe care Anticii o socotiau atât de vastă și plină de minunății. Și, cu adevărat, grozavă era și încântătoare; că oamenii-s aceia, cari, duși de îndrăzneala gândurilor și de tremurul inimei, făuresc minunile. Pentru năerii Mediteranei cântau sirenele cu părul de aur, cântau printre stâncile negre clocotind în albă spumă — voci tainic grăite pe întuneric, deasupra valurilor unduioase, voci amenințătoare, voci de vrajă sau voci profetice ca aceia auzită de un căpitan african în Golful Sirta, ale cărui nopți îs pline de șoapte ciudate și de umbre fugare. Îl chemase pe nume, spunându-i să meargă și să vestească lumii, că marele Pan era mort...”

După vreo trei ani Conrad sosi in Anglia, fără a cunoaște limba — cetise doar în traducere pe unii din scriitori ca Dickens și Shakespeare; pe acesta din urmă în chiar tălmăcirea tatălui său, un Polonez cu vază, mazilit de Ruși pentru sentimentele-i patriotice. Deprinzând engleza și înaintând de la simplu marinar până la căpitan de vas, avu prilejul să facă numeroase și îndelungi călătorii din porturile Nordului spre America de Sud și dincolo de Australia, în Arhipelagul Malai.

Aci, pe una din insule, zări odată pe Almayer Olandezul, despre care auzise multe, aruncat cine știe de ce împrejurări in singurătatea tropică, printre oameni de altă rasă și culoare. Chipul său îndurerat l’a urmărit pe Conrad ușa de stăruitor, cu puterea unei vedenii tulburătoare, până ce de la un timp începu a-i așterne pe hârtie viața. Fără gând de tipărire, cumpănind cuvânt de cuvânt, scrise câteva capitole, cari merseră cu el în felurite locuri depărtate — scăpându-le în două rânduri de la pieire sigură; pe urma, după vreo cinci ani, când părăsi viața de mare și isprăvi romanul, împins între alții de Jolin Galsworthy, îl dădu publicității sub titlul de Almayer's Folly. Este porecla casei acestuia pe un râu, înconjurat de păduri, al insulei din Malai. Îl aduse aci un căpitan, Tim Lingard, faimos pe-atunci și temut de toți, supranumit Regele Mărilor. Cum navigau odată împreună, Lingard prinse a-i vorbi de isprăvile trecutului, în deosebi de scufundarea unui vas cu pirați Malaiezi, din cari scăpase numai odrasla căpităniei, adoptată de Lingard. Trecuseră ani la mijloc. Fata era în vârstă acum. Și-ar fi nimerit s’o ia Almayer. Ce dacă-i neagră? S’ar mai uita la culoarea pielii, de-ar fi să primească atâta sprijin și bani, bani mulți:

„Vor fi milioane, Almayer! Și toate pentru ea și pentru tine, dacă faci ceeace-ți spun!"

Slab de îngeri și lacom, Almayer primește de-și leagă viața cu negresa ceea care, după un timp, ajunge să-l disprețuiască: și crește treptat între dânșii o ură, o întrecere dușmănoasă, care de care să câștige influență asupra singurei lor fiice Nina — o frumusețe mulatră, cu gura fermă, cu buzele ușor întredeschise în licărirea de albi dinți. Nici celelalte așteptări ale lui Almayer, toate făgăduințele de belșug, de foloase mari, nu se îndeplinesc. Ocrotitorul său Lingard se arată mai rar și se pierde iar în oarecari expediții tainice, până ce și dispare cu desăvârșire, lăsând după el ca o halucinație în mintea lui Almayer perspectiva unor imense comori de aur și diamante ce s’ar fi găsind undeva înlăuntrul insulei. Și acum, în părăsirea sa, în amarul unei grabnice decăderi, în atmosfera de ciocniri interesate și de neîntrerupte uneltiri, în miazma vegetației tropice pătrunzându-l cu tăria unui filtru otrăvicios, Almayer visează cum va pune mâna pe bogății și va scăpa pe Nina sa dintr’această pustietate ucigătoare. Dar singur ce-ar putea face? Cum s’ar putea urni? Așteaptă sprijinul unui tânăr, Dain Marula, de neam princiar Malaez, în vigoarea și strălucirea căruia își pune toată încrederea; acesta, însă, răpește inima frumoasei Nina; amândoi pierzându-se în larg, duși de iubirea lor covârșitoare, pe când tatăl rămâne la țărm cu cea din urmă scântie de nădejde stinsă pe totdeauna. De acum el își cântă uitarea în beția opiului și apoi în moarte.

Acest întâi roman al lui Conrad se ocupa de împrejurări și făpturi îndepărtate, străine. Într’o altă țară, cu tradiții și concepții literare mai restrânse, ar fi fost trecut sub tăcere; dar în Anglia, când autorul însuși era cuprins de îndoeli, criticul editurii ce i-a publicat Almayer’s Folly, Edivard Garnett. i-a spus odată: „Ai stil, ai și temperament. Dece n’ai mai scrie un roman?” Urmarea îndemnului fuse: The Outcast of the Island.

Acțiunea se petrece tot în preajma lui Almayer; numai cu vre-o cincisprezece ani înainte, când el era în plină încredere și putere. Căpitanul Lingard i-aduse într’o zi pe unul Willems, scos din serviciu pentru furt de bani, și-l dădu in seama lui Almayer, doar să-l poată scăpa, cum îl mai scăpase odată strângându-l de pe drumuri. În pornirea-i generoasă căpitanul săvârși o greșeală, când puse colo față ’n față pe acești doi reprezentanți ai rasei albe: ei se pizmuiau. Willems, fără gând la soția-i lăsată undeva, plictisit, ușuratic de lăudăros, neatins de scrupule, uluit și de intensitatea naturii tropice, se înamorează de fiica unui bătrân Malaez, fost pirat, Aissa, înfățișată ca o întrupare a firii primitive: „O privi el, cum sta deasupra-i, capul pierdut în umbra foilor mari ce-i atingeau obrajii; pe când finele jerbii ale orhideelor palid-albastre curgeau în jos dintre crăngi și se îmbinau cu părul negru, încadrându-i fața, ca și cum toate plantele o cereau pentru ele — strălucită floare însuflețită a pământului exuberant, care născută la întuneric se luptă totdeauna către soare”. Robit de patimă, Willems pilotează un vas arab de-a lungul râului, unde singur Lingard era stăpân, trădând astfel taina binefăcătorului său, care vine să-l pedepsească. În răstimp Willems e omorît de însăși Aissa, orbită de gelozie față de sosirea soției iubitului cu un copil în brațe.

Întâmplările din urmă, sfârșitul tragic, ni se dau în chipul unei convorbiri lungi între Almayer și unul din Țara noastră. Cum mai toate personagiile lui Conrad sunt luate deadreptul din viață, mă gândesc, cine va fi fost Românul, care bea mult, spunând la orice prilej de intenția scrierii unei cărți asupra tropicelor, și ce soartă îl va fi pripășit într‘acele cuprinsuri, unde și-a găsit și un colț de hodină alături de eroul lui Conrad?!

Amândouă romanele, Almayer’s Folly și The Outcast of the Island, stau aparte prin atmosfera lor. Căutând a reda mai ales influența naturii înconjurătoare asupra oamenilor, autorul s’a lăsat el însuși prea furat de lirism și a cântat-o în pagini pline de culoare, de bogăție exotică adesea nemăsurată, deși foarte melodioase, resimțite ici-colo de ritmul frazei lui Flaubert.

Unul din personagiile întâmpinate, Tom Lingard, a stăpânit cu deosebire închipuirea lui Conrad, încât l’a evocat într’un al treilea roman. S’a întâmplat că Hassim, căpitenia unei insule din Malai, scăpase de o grea primejdie pe Lingard. Acesta drept recunoștință i-a făgăduit tot sprijinul în caz de trebuință, ceeace s’a ivit în curând; căci Hassim cu sora sa Immada fură alungați din insulă. Acum, în vreme ce Lingard se opintea fel și chip a-i readuce la domnie, yachtul unui englez fuse aruncat pe o coastă din partea locului. Deodată Lingard își dădu seama că yachtul cu stăpân și cu soția sa, cu tot, ar fi prădat de n’ar merge într’ajutor, de unde și titlul romanului The Rescue. Zice el: „Sunt un alb în arătare și în suflet. Nu voi lăsa, dacă pot, pe niște inocenți și mai ales pe o doamnă, să fie vătămați”. Ci frumusețea răpitoare a femeii de pe yacht îl abate din calea hotărârilor, îi tulbură echilibrul sufletesc, și când dintr’această pricină toate planurile sale cad în pulbere, atâta-i poate spune: „Pentru mine stai chiar și deasupra morții; de oarece văd acuma, pe cât mi-i dat să trăiesc, tu nu vei muri nicicând’”

Romanul, după mărturisirea lui Conrad, fuse început și părăsit îndată după The Outcast of the Island, spre a fi reluat după douăzeci de ani — un lung răstimp, în care alte cărți văzuseră lumina și alte înrâuriri pătrunseră, de bună samă, în concepția sa literară. De notat mai ales înclinarea spre metoda lui Henry James, cum se vădește în The Chance, romanul apărut în 1913, de când și datează cu adevărat faima lui Conrad.

Autorul, însoțit de prietenul său Marlow, intră la o tavernă din Londra, unde se dau în vorbă cu unul Powel. Acesta le spune de norocul ce avuse cândva să fie tocmit pe neașteptate ca ofițer pe vasul „Ferndale”. Când ajunse la bord, paznicul îi șopti să umble mai domol.

— Ce este?

— Nimic, doar căpitanul și soția îs culcați; și doamna nu trebuește tulburată!... ceeace lui Powel îi păruse foarte ciudat. Marlow atunci întreabă de numele căpitanului.

— Anthony.

— Chiar așa, în adevăr, încuviințează Marlow, adăugând că auzise de căpitan în casa sorei acestuia. d-na Fayne.

Powel se duce apoi la trebile sale și Marlow prinde să povestească de d-na și d. Fayne, cum îi vizitase ades la țară, și cum întâlnise aci și chipul plângător al unei tinere Flora, cu ochi albaștri sub genele mari, negre, li fuse prezintată sub un fals nume și pe urmă aflase că era doar fiica lui De Barral, un financiar fraudulos, condamnat la șeapte ani muncă silnică. De aceea și biata Flora câte nu îndurase, năbușindu-și orice aspirații de bine și de iubire; și-ar fi curmat ea și zilele, de nu-i eșia înainte Anthony. El îi zise: „Încredințează-te mie — mării, care-i profundă cași ochii tăi”. În sufletul căpitanului se petrecuse ceva, parcă împlinirea unui vis minunat, năprasnic, ce-l împinse a lua cu sine pe fată și pe tatăl ei, tocmai atunci eșit din închisoare.

Astfel ajunge Marlow cu povestirea la momentul când se îmbarcase Powel pe „Ferndale” și fuse prevenit a nu tulbura pe soția căpitanului, iar Conrad întreabă: „De unde știi, că era chiar Flora și nu alta?” Marlow răspunde, că i-a mărturisit Powel și din spusa celui din urmă ni se desvălue întreaga situație, tot mai încurcată: căpitanul nu-i în voile sale. Flora tăcută așteaptă să isbucnească ceva, iar De Barral mocnește într’o gelozie nebună față de bărbatul fiicei sale; pânăce la urmă cearcă să-l otrăvească și neisbutind, bea el însuși paharul cu venin.

Am rezumat romanul în ordinea-i firească, spre a se vedea cum autorul, stând oarecum deoparte, pune pe alții să urziască într’un tot firele nenumărate câte norocul, The Chance, le aduce în viață. Metoda poate să ajute într’un fel iluzia realității; însă, nu mai puțin, prin deschiderea de lungi episoade și analize îngreunează cetirea. Și câtă ușurare plăcută să treci la un roman ca The Shadow Line, simplu și deadreptul conceput! Titlul e simbolic. Înseamnă hotarul de întuneric atins de cineva după anii de negriji și de iluzii ai tinereții, pe care a slăvit-o Conrad deseori și mai ales în novela cu acelaș nume, Youth. Stând la sfat cu alți marinari într’o seară, povestitorul își amintește de întâia călătorie spre Indo-China. Că vasul „Judea” fuse mic și nesigur, că se luptase din greu cu numeroase piedici, ce-i păsa?

„Aveam înainte-mi, spune el, întreg pământul și întreaga viață... Și mă gândeam la oamenii de mult ce veacuri înapoi merseseră pe acelaș drum în țara palmierilor, aromatelor și nisipurilor galbene și la neamuri oacheșe stăpânite de regi mai cruzi ca Romanul Nero și mai străluciți ca Evreul Solomon”.

Și când o pornise domol spre Capul Java, acolo undeva „Judea“ luase foc. Și căpitanul și echipagiul, dupăce beau și ospătează în lumina flăcărilor mistuitoare, numai puțin înaintea cufundării se îndură s’o părăsească; și, lăsați în trei bărci, povestitorul în comanda celei din urmă, vâslind înainte pe întinderi nesfârșite de apă ― așa văzuse el Orientul mult râvnit. Și evocarea lui, în cadența cuvintelor, în desele repeäiri căutate, demnă e de farmecul perspectivii trecutului:

„Oh, strălucirea tinereții! Oh, focul ei mai amețitor că văpăile vasului aprins aruncând o lumină magică pe largul pământ, sărind cutezător la cer spre a fi stins curând de timp, mai crud, mai nemilos, mai amarnic decât marea — și tot ca văpăile vasului, înconjurat de o noapte nepătrunsă!”

Și mai departe:

„Mi-aduc aminte de tinerețea mea și de simțimântul ce nu se va mai întoarce niciodată, simțimântul că aș putea ființa pe veci, supraviețuind mării, pământului și tuturor oamenilor”

Dar vine o perioadă de negre încercări, când rostul însăși al vieții îți pare zădarnic și te întrebi, dacă nu vei fi deplin covârșit de povara îndoelilor. Acesta e The Shadow Line ce sună mai mult ca o destăinuire sufletească. Fuse numit pe neașteptate căpitan al unui vas necunoscut in portul Bankonk. Indo-China. Din clipa ce trecu pe bord, îl izbi foarte ciudat chipul întâiului ofițer, Burus: slăbănog și supt, cu mustățile roșii, lungi. Speriat de ceva, uitându-se când fix. când lăturalnic, Burus îi spune de fostul căpitan — un om cumplit, care se închidea în cabină și cânta mereu din vioară, de n’avea nimeni hodină; cum undeva în timpul din urmă se încurcase cu un fel de vrăjitoare de suburbie, de dragul căreia ținuse vasul trei săptămâni într’o atmosferă înciumată; cum îl ura mult pe dânsul, pe Burus, fiindcă se împotrivise planului său infernal. Da, da, înainte de moarte, îi declarase căpitanul: „De-ar fi după voea mea, nici vasul și niciunul din voi n’ar ajunge vreodată la port!” Și-ar fi făcut-o. Nu scria nimănui. Tăiase orice legături cu lumea. Rătăcia fără țintă în larg până să-i dee in afund pe toți. Un om ca acela nici după moarte nu se astâmpără, îi urmărește încă.

În asemenea împrejurări porni vasul din Bankouk. Cât eși doar în Golful Siamului și stătu; apoi de-abia urnindu-se, și de jur-împre-jur, într’o imensă liniște, parcă bântuit de un blestem. Insula Kohring părea să fie centrul înconjurului fatal. Peste asta se mai îmbolnăviră toți de friguri, afară de al doilea ofițer și de căpitan; pe când Burus în aiureala ideii sale fixe mormăia lugubru ca o piază rea, învinuind pe fostul căpitan — mort și aruncat colo în mare la 8° 20 latitudine. Până ce trec de linia ceea, îndemna pe căpitan să nu se lase, pe urmă nu-i teamă: iar când și când se târa sus pe bord în-tr’un greu palton ca o sperietoare. Încet, cu nespuse anevoinți, autorul străbătu și peste hotarul întunecos — dincolo, într’o viață de maturitate, mai încărcată poate de cinste și de bogăție, în care totuș nimic nu s’ar fi prețuit cu strălucire tinereții rămase înapoi.

În Shadom Line și în cele mai bune din romanele lui Conrad acțiunea se petrece într'un mediu neobișnuit; neobișnuită fiind și viața ce-l insuflă; însă întregul e așa de îmbinat, încât iți vine a repeta vorba eroinei din romanul The Rescue: „E tot ce-am auzit posibil? Nu, dar este adevărat!“ Înlăuntrul cadrului său, oricât de romantic, el nu zugrăvește numai, ci creiază printr’o dreaptă observare a lucrurilor, urmând de fapt procedeul înaintașului său Coleridge în The Ancient Marinar. Această grijă de realitate l’a ferit și de un optimism mai ușor. Atitudinea sa fața de natură este aceiaș ca și a lui Alfred de Vigny:

„insensible

Et sans pitié pour nos douleurs",

fără de nici o păsare la râsul și plânsul nostru. Marea în deosebi ce cheamă pe atâția cu seninul zărilor înșelătoare, tot biruie la urmă și soarbe în fundu-i drumeți și corăbii; dar însăși conștiința acestei zădărnicii înnobilează străduințele oamenilor in luptă cu ea. Vremea îndelungată dusă de Conrad pe apă, împărtășirea greutăților fără număr cu semenii săi, i-au umplut sufletul de admirație pentru solidaritatea ceea spontană dinaintea morții amenințătoare. În Shadow Line, când se strânge pe bord echipagiul îmbolnăvit și căpitanul iși ia vina asupră-și mărturisind că, în loc de chinină, era in sticle un praf oarecare, toți într’n glas răspund: „Desigur e o cale de scăpare“ când iarăși în The Nigar of the Narcisus bietul negru se vaetă necontenit de apropierea morții, tot echipagiul e cuprins de simpatie, afară de unul pe care îl descrie Conrad în aspre cuvinte, ca tipul disrupției sociale, fărămintorul simțimintelor de unire simplă și firească — alintatul filantropiștilor, știind numai de drepturile sale și nimic de curajul, indurarea și negrăita credință ce leagă laolaltă tovarășii pe un vas. Într’aceiaș măsură spiritul național, care nu-i decât solidaritatea întinsă la oamenii dintr’un neam, trebuie să fi fost adânc împlântat în Conrad, deși Polonezii nu-l bănuiseră, ba încă-l învinuiseră adesea pe scriitor de înstrăinare. Totuși omul acesta, plecat de tânăr din Polonia, rătăci printre nații așa de felurite și de îndepărtate, iată că în volumul ieșit de curând, după ce închise ochii, Tales of Hearsay, ne dă o novelă cu un nobil Polonez ce luptase în rândul revoluționarilor și fuse mazilit în Siberia; și aci, cu solemnitatea și greul convingerilor venite parcă de peste hotarele morții, își destăinuie credința în patriotism, cum spune el:

„Un sentiment oarecum discreditat, căci finețea umanitariștilor noștri îl socoate ca o rămășiță de barbarism. Totuși, nici marele pictor Florentin, care-și dădu suflarea morții cu gândul la cetatea sa, și nici St. Francis binecuvântând în clipa din urmă orașul Assisi, nu erau barbari. Se cere oarecare măreție de suflet, spre a tălmăci patriotismul în chip demn, ori o sinceritate de simțire, lipsită rafinamentului vulgar al cugetării moderne ce nu poate înțelege augusta simplicitate a unui sentiment, purcedând din însăși firea lucrurilor și oamenilor".