Rochia bunicei

Jump to navigation Jump to search
Rochia bunicei
de Dimitrie Anghel
Publicată în Minerva, IV, 1267, 27 iunie 1912, p. 2.


Alb ca un caier era capul bunicei, o spumă ridicată pe creste îi era părul, o zăpadă ce nu putea s-o mai topească nici o primăvară îi împodobea statornic fruntea.

Noaptea de odinioară în zi albă se prefăcuse, întunerecul în lumină, în argint curat, abanosul.

O mireasă timpurie fusese, măruntă la trup încă, aproape de copilă, pășise în fața altarului. De subt cununa de lămîiță spumegat ca un torent și albă ca o coadă de cometă, sub șuvoiul de aur al betelei, vălul de borangic îi cobora pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. Tînăr, gîtul gol și nevrîstnicii umeri, nerotunziți încă, se vedeau din tăietura dibace a foarfecei ce despicase cu meșteșug faiul alb. Curba sînului abia ridica pieptărașul, șoldurile ascuțite se străvedeau prin rochie, și faldurile, dinainte pînă în josul piciorușelor mici, cădeau rigide, triste, funerare aproape, cum trebuie să cadă de-a lungul trupului unei vestale.

O cingătoare largă, făcută dintr-o fundă sfîrșită prin ciucuri auriți, îi strîngea mijlocul și se despărțea în două pe șoldul stîng: o batistă din borangic subțire țesută, făcută ca dintr-o zăpadă căzută peste noapte, își revărsa un colț înflorit și el cu aur.

Astfel dusă de alaiul druștelor și al vorniceilor, trecuse bunica pragul bisericii, așa se risipise ploaia sunetelor argintii căzută din clopotele turnului străvechi, deasupra acestei mirese, cum am zugrăvit-o, așa era rochia celei ce nevrîstnică încă pășise în fața altarului ca să-și plece grațiosul cap peste care mîinile întinse ale preotului avea să așeze cercul de aur al cununiilor.

Cu grijă strînsă a rămas apoi alba rochie de fai. O spumă albă s-a risipit într-un sipet, o pleată de aur ca tăiată de o foarfecă volnică a adormit beteala pe valul obosit al diafanei țesături de borangic, prinsă odinioară în creștetul fecioarei.

Păstrînd măsura trupului de atunci, nevrîstnicul tipar al virginelor forme, candoarea anilor ce nu se mai întorc, în sipetul străvechi, plin de levănțică și de busuioc ca într-un sicriu, rochia a urmat să doarmă, alba mărturie a rămas uitată ; aducîndu-și aminte, cununa de lămîiță a rămas în floare, lungile fire de aur pe care nimic nu le poate întuneca au stăruit să strălucească în ciuda anilor și a întunericului.

Nevrîstnica fată cu umerii înguști și ascuțite șolduri femeie s-a făcut. Plin, sînul a ridicat pieptarul alb și trandafiriu, prisosul sănătății a umplut lipsurile și a rotunjit unghiurile, sfioase gropițele din obraji s-au acoperit și trupul de altădată, puternic și vânjos, s-a rotunjit împrejurul schelei de oase.

Rînd pe rînd, o puzderie de copii și-au întins nesigurele mîini după faldurile rochiilor, ce o îmbrăcau acum, rînd pe rînd, însetate și lacome guri roze s-au întins spre sînul ei, rînd pe rînd, oglinzile au arătat-o tot alta : cînd cu lacrimi în ochi, cînd cu zîmbetul pe buze, cînd cu lumină pe frunte, cînd cu întunerec în suflet.

Și alba rochie de spumă a urmat să doarmă în sicriul ei, pentru moarte păstrată, pentru ultima găteală care avea să meargă albă în întunerec, pentru ultimul somn care avea să resfire aur pe beteală subt negrul portal la pragul căruia străjuiește un înger cu torța întoarsă spre pămînt.

Ca o rochie de păpușă părea acum pentru trupul ei, ca un vestmînt ce fusese al alteia, ca o podoabă ce-i îmbrăcase o soră murită de demult, ca o ofilită floare căzută dintr-un mănunchi cules în zile fericite.

Pentru moarte o păstra, pentru ceasul acela cînd odihnitele mîini dorm galbene pe piept, pentru minutul acela cînd ochii nu mai pot privi oglinda, pentru clipa aceea cînd cochetăriile sunt inutile și nu te mal gătești tu, ci stai liniștită ca să te gătească alții.

Rîdeau fetele și nepoatele, căci anii mulți trecuseră acuma, rîdeau cerîndu-i care frumosul văl de promoroacă, care lunga pleată de beteală, care însăși frumoasa rochie ce-o îmbrăcase ca mireasă, știind că nu mai are la ce să-i slujească, așa îngustă și mică cum era pentru trupul ei pe care anii mulți îl dăruise cu rotunjimi ce nu le cunoscuse oglinda în vremea cînd pășise pragul bisericii.

Cu legămînt însă lăsase ea să fie îngropată cu rochia aceasta, albă ca un torent spumegat, să-i prindă nepoatele în creștet vălul de promoroacă deasupra căruia trebuia să șerpuiască strălucitorul șivoi de beteală.

În rigide și severe falduri, gîndea ea să-i cadă din nou pînă la piciorușele mici cutele virginalei ei rochii, deschis deasupra sînilor de-abia însemnați să i se înrămeze marginea pieptarului ridicat peste umerii înguști, învăscută ca într-un giulgiu din care nevrîstnicele-i șolduri se vedeau, iar în sicriul de stejar, alb pe alb, își visa cununa de lămîiță peste fruntea ei bătrînă, dedesubtul căreia genele lungi rămase întindeau o maramă viorie de umbră.

Flori peste flori au scuturat zarzării, vișinii și piersicii în livezile ei. Trandafirii și albe, zăpadă și sînge, au căzut laolaltă petalele scuturate de multele vînturi în multele primăveri. Verzi ca smaraldul și galbene apoi ca chihlimbarul și roșii mai pe urmă ca sîngele ce-l izvoresc zorii, s-au amestecat frunzele de sus căzute jos, boabe răsunătoare de ploaie au căzut, negure fumurii sfîșiate prin crengi s-au purtat, roiuri de fulgi albi au năvălit și au jucat împînzind ferestrele, grămezi de ani s-au scuturat din copacul timpului și au căzut și ei, aruncînd întîmplări felurite deasupra streșinei ce adumbrea casa bătrînă.

Și tot mai mică, tot mai sculptată de zile, tot mai modelată de vremuri, tot mai micșurată de anotimpuri s-a făcut aceea ce ducea acum după dînsa un șir nesfîrșit de zile și nopți, de săptămîni și luni, de umbre și lumini, de întîmplări ce erau un șir de boabe albe și negre ca și mătăniile ei.

Iar într-o zi, moartea veni și-o atinsă cu mîna ei neînduplecată și, văzînd-o așa de mică și de scăzută de moarte, nepoții și nepoatele și-au adus aminte de vorbele ei și, neștiind cu ce s-o îmbrace, au căutat într-o doară în sipetul vechi.

Albă ca o spumă, ofilită de vreme, dormea străvechea rochie de fată, ca o pleată de aur strălucea șivoiul de beteală, ca o țesătură căzută din mîini obosite păta întunerecul din sipet subțirele văl de promoroacă, și toate — ca în clipa aceea fericită cînd nevrîstnica fată pășise pragul bisericii —, ca și cum i-ar fi fost pe măsură făcute, îi merseră de minune și-o îmbrăcară din nou.

O mireasă timpurie fusese și o mireasă era și acum, măruntă la trup ca și atunci cînd era abia o copilă și pășise în fața altarului.

În sicriul îngust, ieșită din sipetul vechi, rochia prinsese trup din nou acuma.

De subt cununa de lămîiță, spumega ca un torent și albă ca o coadă de cometă, subt șivoiul de aur al betelei, vălul de borangic o învăluia pînă la călcîie, iar de la călcîie, poala lungă a rochiei ei străvechi de mireasă atîrna pînă la pămînt valuri obosite înflorite spumă.

Bătrîn, gîtul ei gol și sărmanii ei umeri, ca și cum ar fi fost nevrîstnici și nerotunjiți încă, se vedeau din tăietura foarfecei ce spintecase faiul alb acum atîția ani.

Curba sînilor abia ridica pieptarașul, șoldurile ascuțite se străvedeau din nou prin rochie, și faldurile dinainte se lăsau pînă în josul piciorușelor mici încălțate în pantofiorii albi ce însămnau marginea sicriului.

O cingătoare largă făcută dintr-o fundă, sfîrșită prin ciucuri auriți, îi strîngea mijlocul și se despărțea în două pe șoldul stîng, o batistă de borangic subțire făcută ca dintr-o zăpadă căzută peste noapte își revărsa un colț înflorit și el cu aur.

Modelat de moarte, ca printr-un ciudat capriciu, trupul ce purta un veac pe umeri își reluase conturul lui de fată, redevenit mic, lutul se modelase din nou pe tiparul rochiei de mireasă, multele zile și nopți ale unui veac reîncăpuse iarăși în marginea trupului ce abia purtase douăzeci de ani, și rochia nevrîstnicei îngăduise pe mult bătrîna ca să-și găsească adăpost în ea și să ție atîta loc în sicriu cît ținuse și în îngustul sipet aproape un veac.

Și astfel, în același sunet al clopotelor, căci clopotele la fel sună totdeauna, fie pentru bucurii, fie pentru dureri, dusă nu de alaiul druștelor și al vorniceilor, trecu din nou bunica pragul bisericii, cum am zugrăvit-o la început, în alba rochie cu care pășise cînd era nevrîstnică în fața altarului, nu ca să-și plece grațiosul cap peste care mîinile întinse ale preotului avea să așeze cercul de aur al cununiilor, ci dusă de întreg alaiul de nepoți și nepoate ca să doarmă somnul îndelung și fără de sfîrșit al celor drepți care și-au făcut datoria lor întreagă pe pămînt... .

Cu grijă strînsă în jurul trupului scăzut de ani a înfășurat-o apoi alba rochie de fai pe totdeauna, nu în cîntec de viori, ci în sunete de clopot de astă dată, o spumă albă s-a risipit, nu într-un sipet, ci într-un sicriu, o pleată de aur ca tăiată de o foarfecă volnică a adormit beteala pe valul obosit al diafanei țeseturi de borangic prins în creștetul fecioarei și un veac mai mult fiind adăogat multelor veacuri ce nu-s decît un val pe nesfîrșita mare unde nimic nu e statornic și unde tot alte valuri vin să-și povestească eterna lor tragedie.