Roca di Manebra

Roca di Manebra de George Coșbuc

Jes din Roca di Manerba
Țipete-nfiorătoare,
Plânsul ultim care-l plânge
Un întreg popor ce moare
Adunat într-un castel.
Și li-e sete și n-au apă
Și li-e foame și n-au pâine
Și ca ieri a fost și astăzi
Și ca astăzi va fi mâine —
Va pieri și bietul tânăr
Și poporu-ntreg cu el!

A pierdut viteazul rege
Câte oști putu să strângă,
A pus munți și ape-n calea
Francilor să nu-l înfrângă,
Singur el a ridicat
Bolovani, în rând cu-oștenii
Și-a-nălțat cetăți în pripă,
Dar furtuna de departe,
Vuetând sosi-ntr-o clipă
Și-a trecut și munți și ape
Dărâmând ce-a-ntâmpinat.

De doi ani e mort viteazul
Rege-al țării longobarde,
Și de-atunci întreaga țară
Fumegă-n ruini și arde,
Risipiți fugarii pier.
De doi ani acum o mână
De oșteni — vai, cei din urmă
Dintr-un neam așa de mare —
Adăpost sub stânci își scurmă,
Ce speranță au ei, bieții,
Mila pietrelor de-o cer?

Brațul stâng din Sirmione
Până la Salo se-ntinde
Peste Garda-n șir de nave
Iar cu brațul drept cuprinde
Roca oastea de pe mal.
Nicăieri nu e scăpare,
Nici pe șesuri nici pe ape,
Dac-ar fi vulturi în aer
Ar putea spre nori să scape,
Dar așa, li e scris de soarte
Un sfârșit așa fatal.

Amărâți ei stau pe stâncă
Și așteaptă zi cu ploaie,
Ca din apa ei, sărmanii,
Buzele să și le-nmoae, —
Altă ap-aici ei n-au.
Și li-e frig și dorm pe stâncă
Și li-e foame și n-au pâine
Și ca ieri a fost și astăzi
Și ca astăzi va fi mâine
Și vor sta-ntre cer și apă
Vecinie poate precum stau.

Ies din Roca di Manerba
Țipete înfiorătoare
Plânsul ultim care-l plânge
Un întreg popor ce moare
Adunat într-un castel.
Iar când noaptea treci pe Garda
Sus pe stânca solitară
Vezi oșteni în albe coifuri,
Stând gătiți de sus să sară
După Domnul lor în lacul
Îngrozit de ei și el.