Resignațiune

(Redirecționat de la Resignaţiune (din Schiller))
Jump to navigation Jump to search
Resignațiune
de Friedrich Schiller
Traducere de Mihai Eminescu


Și eu născui în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;
Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieței înflorește ­
La mine-a desflorit;
Și zeul lin al păcei ­ o, lume, mă jelește! ­
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
Și iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată ­
Pe podul tău pustiu:
Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată ­
De fericire-n lume nemica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
De secoli intronat.

Aci ­ se zice ­ așteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiți.
A inimei adâncuri vei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinței cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

­ Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare
O, dă-mi junețea ta!
Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

­ Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale ­
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,
Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.

­ Această-obligațiune la morți e îndreptată
­ Râzând lumea zicea ­
Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:
­ Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?
Măreață pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare
­ Mumia timpului ­
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuință; nu aceștěa oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;
Natura înflorind.
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție ­
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

­ Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori ­ el zise ­ ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire:
Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
A lumei istorie a lumei e județ.

Tu ai sperat ­ răsplata ți-a fost dar acordată ­
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată:
Ce se refuză unei minte-ntraripată
Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.

1868