Reportaj

Jump to navigation Jump to search
Reportaj
de Ion Luca Caragiale
A apărut prima dată în „România jună“, 23 decembrie 1899; publicată în volumul Momente, 1901, p. 52-60



„Revolta națională” apărea sub direcția mea acu vreo cinsprezece ani, pe vremea cabinetului Brătianu. Era o gazetă eminamente combativă, făcând crâncenă opoziție.

Tăria noastră nu stetea atât în articole de fond sau în polemice, cât în informațiuni de senzație țesute cu observațiuni veninoase. Turbasem și pe public, și pe politicieni, și mai ales pe confrați, cu descoperirile celor mai intime secrete ale culiselor politice, sociale și chiar familiale. Poliția înnebunea căutând în zadar să afle izvorul știrilor „Revoltei“.

Și ce simplu lucru! Toate le aflam de la o damă din societate, care le lua într-adins pentru noi de la un stâlp al puterii, un om foarte de sus. Câte trele părțile erau interesate să lucreze cu cea mai perfectă discrețiune: bărbatul de stat își exercita prin canalul nostru micile răutăți și marile intențiuni, dama câștiga frumos de la noi, iar noi țineam recordul gazetelor bine informate. Oricine ar fi citit însă cu destulă luare aminte foaia noastră ar fi trebuit măcar să bănuiască: pe câtă vreme pe toți oamenii de la putere îi tratam cu ou și cu oțet, pe bărbatul nostru de stat îl maltratam cu zahar și cu apă de trandafir.

Dar, din nenorocire, izvorul informațiilor a trebuit să ne sece odată. Bărbatul de stat a căpătat misiunea pe care o vâna demult și a părăsit capitala; astfel, am rămas – dama, dezolată fără bunul ei amic, iar noi, și mai dezolați, fără informații. A voit dama să ne servească cu știri din alte izvoare; dar au început să plouă dezmințirile, și confrații s-au pornit să-și verse focul asupra „Revoltei”, care, „fără nici un scrupul”… „mincinoși!… infami!… caraghioși!…” în fine toate grațiozitățile de cari sunt capabili niște confrați geloși de un îndelungat succes.

Atunci, am luat un reporter special.

Câteva zile am scăpat de dezmințiri și de invectivele confraților… Da! dar ce informații, Dumnezeule!

Judecați singuri:

„Azi s-a ținut un consiliu de miniștri, la Ministerul de Interne.”

*

„Primul ministru va pleca mâne sâmbătă la Florica. Probabil că se va întoarce luni sau marți, dacă nu se va hotărî să rămână acolo mai multe zile.”

*

„D. ministru al Cultelor a lucrat ieri, miercuri, cu M. Sa Regele.”

*

„Aflăm cu plăcere logodna d-lui Alexandru Popescu, vechi funcționar, cu doamna Alexandrina Ionescu, mama tânărului poet Horațiu Ionescu, impiegat la biroul de servitori de pe lângă Prefectura poliției Capitalei. Toate urările noastre de fericire junei perechi.”

*

„După cererea doamnelor Tudorița Ștefănescu și Fani Teodorescu, s-au permutat, întâia în postul de moașe la plasa Z… în locul celei de-a doua, iar cea de-a doua în aceeași calitate în plasa X… în locul celei d-întâia.”

Când a intrat reporterul meu de dimineață, l-am întâmpinat spumând:

– Domnule Caracudi, nu merge așa ! Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. Informații sunt astea ? Firește că s-a ținut azi un consiliu de miniștri, fiindcă acolo în fiecare joi se ține câte unul !… Firește că primul ministru va pleca sâmbătă, după regulă, la Florica, ca în toate sâmbetele, și se va întoarce, iar după regulă, ori luni, ori marți, ori miercuri, ori în altă zi!… Firește că ministrul cultelor a lucrat ieri la palat, fiindcă miercurea este ziua fixă de lucru a acestui secretar de stat cu Regele !… Și pe urmă… Ce-mi pasă mie de logodna junei Alexandrina!… ce interes poate avea pentru cititorii noștri permutarea moașelor d-tale !… Ce? vrei să omori „Revolta”, nene ?… spune !

– Ba nu !

– Atunci!… Mie îmi trebuiesc, domnule, informațiuni politice de senzație.

– Dacă nu sunt, domnule director…

– Trebuie să fie!… Altfel, cu regret, amice, nu ești bun de noi !

– Am înțeles, domnule director.

– Pleacă, aleargă! Vâră-te peste tot, în lume, în localuri publice și oficiale, în cercuri politice; scotocește, miroase, află, află, află !

D. Caracudi a plecat foarte hotărât. Peste câteva ceasuri, pe seară, se întorcea mândru. Avea de ce. Aflase lucruri cu deosebire interesante de la un personaj politic, al cărui nume nu vrea să-l spună. Între altele, iată:

1. O mare nențelegere în sânul Consiliului de Miniștri;

2. O criză ministerială iminentă;

3. Intenția guvernului de a spori efectivul armatei și anii de serviciu;

4. Zgomote despre un grav incident diplomatic;

5. Un divorț scandalos în lumea mare.

– Ei, ai văzut ?… zic. Cine e amicul care ți-a comunicat toate astea ?

– Asta nu se poate, răspunse Caracudi; am dat parola de onoare să nu-i spun numele. De aminteri, dacă ar afla că l-am trădat, nu mi-ar mai spune nimic aldată.

– Bravo, domnule Caracudi! frumoasă recoltă. Așa da! dă-i înainte! d-ta ai apucături americane; vei avea un frumos viitor ca ziarist român.

Și în adevăr, pe fiece zi reporterul a mers progresând, așa încât, în scurt timp, „Revolta“, compromisă oarecum în ultimele două săptămâni, se ridică la vechiul ei nivel de popularitate, ba chiar mai sus. Niciodată atâta succes… Bravul meu Caracudi ! De exemplu:

„Putem spune, din sorginte autorizată, că ieri s-a petrecut la palat o scenă, care caracterizează situațiunea întreagă ca imposibilă de susținut. Guvernul e pe ducă. La ediția de seară amănunte”.

Apoi, la ediția de seară:

„Se știe că Regele de mult își dă seama de starea nenorocită în care a ajuns țara, și nu pierde nici o ocazie pentru a-și manifesta nemulțumirea față cu guvernul vizirului. Regele pândea de mult momentul când să spună verde șefului colectivității ce crede despre această politică descreierată. Astfel, ieri, când vizirul a mers la obicinuita audiență, Regele s-a închis cu dânsul în cabinetul de lucru, luând cele mai stricte precauțiuni a nu fi auzit de nimeni, și i-a tras vizirului o săpuneală numărul unu, făcând critica amănunțită și foarte aspră a acestei politice, care consistă în a tolera «jafuri, asasinate și procese scandaloase», după propria expresie a vizirului.

Tot timpul, vizirul a tăcut cu ochii în pământ, galben la față ca un cadavru.

La sfârșit, Regele, arătând că situația a devenit intolerabilă pentru țară și pentru Coroană, a spus răspicat:

Nu mai merge, domnilor, nu mai merge!

S-a observat chiar de servitori aerul plouat al vizirului la ieșirea din palat.”

De prisos a mai spune ce succes a avut gazeta noastră seara. Ediția pentru capitală s-a epuizat în câteva momente, așa că am fost siliți să tragem încă o mie de exemplare (încă trei, am spus noi a doua zi).

„Al dracului Caracudi! gândeam eu. De unde le află? Trebuie numaidecât să știu de unde le află.”

Toate stăruințele mele pe lângă el au rămas infructuoase; peste putință să aflu sorgintea de unde căpăta atâtea știri. Încăpățânarea lui m-a scos din răbdări. M-am hotărât să-i dejoc rezistența, smulgându-i secretul într-un mod fie chiar nedemn.

A doua zi, o zi încântătoare de toamnă, reporterul mi-a spus de dimineață:

– Mi se pare că pentru ediția de seară o să am o informație în legătură cu cea de ieri, cu scena dintre Rege și vizir. Adineaori când veneam încoace, am văzut pe vizirul intrând iar la palat… Să vedem… Mă duc… Mă-ntorc într-un ceas cu informația…

„De astă dată trebuie să te prinz!” am zis în gândul meu, și imediat mă luai pe urmele lui mai discret decât un bătrân detectiv.

Caracudi, fără a bănui câtuși de puțin, ieși pe bulevard în Calea Victoriei. Un moment, se opri la fereastra unei prăvălii de galanterie; apoi, urmă înainte cu pas potolit. Ajungând în colțul stradei Nouă, se opri la Capșa, așezându-se afară la o mesuță. Eu stăm în colțul otelului de Boulevard. Vreo douăzeci de minute m-a ținut așa, el pe scaun și eu în picioare… S-a sculat și a apucat spre palat. După el… Dar, din nenorocire… în dreptul lui Oteteleșeanu, la deschizătura largă a pieței Teatrului, l-am pierdut din ochi în mulțime… Caut în sus, caut în jos: nicăieri… S-a suit desigur în vreun otel, unde are întâlnire cu omul lui – vreun deputat, senator… ori știu eu? Când mă desperasem și porneam să mă-ntorc la redacție, cu gândul a reîncepe jocul la prima ocazie, iată-l pe omul meu că iese din prăvălia de specialitate a Regiei cu un pachețel în mână… Și-a luat tutun!… Apucă tot în sus spre palat… După el… Dar, trecând pe dinaintea tutungeriei, mi-arunc ochii să văd dacă nu e cineva acolo cu care să fi comunicat… În prăvălie, nimeni afară de vânzătoarea și impiegatul. Trecând pe la palat, Caracudi taie drumul, salută pe cineva de la fereastră și urmează domol înainte. Ajungând și eu în fața palatului, trag cu ochiul și văd la geam un tânăr ofițer de roșiori… Caracudi își ia seama mai încoa de Episcopie; se întoarce în loc și pornește înapoi… Mă ascunz repede într-un gang. Trece la vale… Ies după el la potrivită distanță, țiind ochii la pălăria lui cenușie ca argintul. În dreptul palatului pălăria cenușie salută iar… Iar ofițerașul…

„Nu cumva?…” gândesc eu.

Reporterul apucă la dreapta pe lângă grădinița palatului… în strada Sf. Ionică… După el… În intrarea Rosetti… În Cișmegiu… Trece puntea… Merge drept la bufet… Eu stau ascuns lângă movilă și nu-l iert din ochi… Bea cafea și fumează din tutunul cel proaspăt. Desigur aci are întâlnire cu omul de la care ia informațiile… Îl așteaptă… Îl aștept și eu… Reporterul scoate blocul din buzunar și scrie… E o vreme splendidă, și grădina sub cerul limpede de toamnă, e mai frumoasă ca totdeauna. În aer liniște; ici și colo pică încetinel frunze galbene, învârtindu-se-n clipe largi până la pământ în jurul coadelor vestejite, și de departe s-aude glas de lebădă…

Dar omul meu a isprăvit de scris; plătește, se scoală și apucă spre locul unde mă aflu… Mă dau binișor pe după movilă. Pornește spre intrarea Rosetti înapoi… După el… Iese prin strada Brezoianu… Suie bulevardul… Acum grăbește pasul… și eu pe al meu… Unde mă duce?… Să vedem…

La redacție… Intră… Dau fuga. Când intru, Caracudi scoate blocul.

– Ei? întreb eu.

– Stăi să vezi! răspunde cu un zâmbet triumfător, și-mi pune îndată sub ochi, cu indicația caracterelor „compacte” de întrebuințat, următoarea informație:

„Am dat aseară o informațiune relativă la scena petrecută ieri la palat între Suveran și vizirul. Astăzi suntem în pozițiune a da, din același izvor autorizat, amănunte asupra urmării acelei scene, cari stau în legătură cu zgomotele înregistrate de noi despre o iminentă criză ministerială. Astăzi, vizirul, cu aerul foarte abătut, a urcat treptele palatului pe la 9 dim. Regele l-a făcut s-aștepte mai mult de o jumătate de oră în anticameră. În vremea aceasta, servitorii și ofițerii de serviciu au observat că vizirul ofta adânc, gândindu-se la frumoasele zile de la Aranjuez, când tăia și spânzura, bucurându-se de încrederea fără margini a Suveranului, care acuma, domirit – mieux vaut tard que jamais – îi întoarce spatele ca unui lacheu, de serviciile căruia stăpânul este absolut nemulțumit, și pe care vrea să-l dea afară, ca pe orice lacheu netrebnic.

În fine, Suveranul, primind pe vizir în cabinetul de lucru, i-a repetat aceleași imputări, asupra intolerabilei situațiuni. Vizirul, tremurând și cu glasul plin de lacrimi, a zis:

– Atunci, Sire, nu mai rămâne alta de făcut decât…

– Decât? a întrebat Suveranul.

– Decât…

Și neputând pronunța cuvintele: «… să-mi dau demisia și să mă retrag în viața privată…», s-a pornit pe plâns, ca o babă bătrână copleșită de parapon.

Precum se vede, zilele politicei de jafuri, asasinate și procese scandaloase sunt numărate. Nu mai va fi vorba de astă dată de o remaniare ministerială parțială, de o cârpeală după cunoscuta sistemă vizirială, ci de prăbușirea completă a șandramalei colectiviste.”

– Bravo, dragă Caracudi ! am strigat eu. Ești mai tare decât puteam să-mi închipuiesc! Tu ești norocul „Revoltei naționale“ !… Decât… să-mi dai voie să-ți spun că acuma știu…

– Ce ?

– Izvorul de unde capeți informațiile… Îl cunosc…

– Aș!

– Pe ce te prinzi ?

– Pe ce poftești.

– Pe un dejun la Iordache… Primești?

– Primesc, zise Caracudi, sigur că mă bea.

– Vrei să-ți spun de unde ?

– De unde ?

– Vino-ncoace…

Îl trăsei atunci la o parte, în cabinetul meu de director, închizând ușa cu mai multă precauție ca Regele când vrea să vorbească vizirului, și-i șoptii răspicat, privindu-l diabolic până-n fundul ochilor:

– Din Ciș-me-giu !

Caracudi se făcu mai galben ca vizirul din informația lui. Dar… si augur augurem – strângându-i mâna cu efuziune, mă grăbii să-i adaog:

– Nu face nimic asta!… Sunt foarte mulțumit de serviciile tale… „Revolta” fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate articolele și foiletoanele noastre… Hai să dejunăm !

Am dejunat minunat. Caracudi clipea din ochi foarte mulțumit.

– Mă rog ție, l-am întrebat eu la cafea, după ce-i spusesem itinerariul lui de dimineață în toate amănuntele – mă rog ție, când e vreme bună ca astăzi, înțeleg: dar cum faci când e vreme rea ?

– Când e vreme rea ?… stau acasă.

– Mai bem o înfundată ?… Asta o plătesc eu.

Știu c-am râs !… Am plătit, el dejunul și eu suplimentul, și ne-am întors foarte veseli la redacție.

– Trei ceasuri!… Caracudi! strig eu; repede după informații! Caută-le cât mai „senzaționale”!

– La moment! răspunde bravul meu reporter și pleacă grabnic spre palat.

Eu rămân în odăița umbroasă a redacției să-mi scriu articolul de fond: Ce gândește Suveranul?… Să vedem, ce poate gândi Suveranul?…

Moi pana în călimări și, picotind cu capul plecat pe masă, mă gândesc… mă gândesc…

Ce vreme splendidă!… Ce frumoasă trebuie să fie grădina acum cătră seară sub cerul limpede de toamnă… Ce liniște în aer… Parcă văd cum pică încetinel ici și colo frunzele galbene, învârtindu-se în clipe largi până la pământ în jurul coadelor veștejite… și parcă de departe auz glas de lebădă…

Al dracului Caracudi !…

Ia să vedem acum: ce gândește Suveranul?