Regele Ielelor
Au cine-i călare prin noapte târziu?
Un tată, ce merge cu-al său iubit fiu.
El are copilul în brațe la sine,
Și, cald ca să-i fie, la piept strâns îl ține.
— „De ce ți-ascunzi fața, o fiule — acu?”
— „Pe-al ielelor rege nu-l vezi, tată, tu?
„Nu-l vezi cu coroană și sceptru, în față?”
— „Aceea de-acolo e-o dungă de ceață!”
— „O, vino, copile, și lasă-acest loc!
Eu jocuri frumoase cu tine mă joc,
Pe țărmuri aicea cresc flori felurite,
Iar mama-ți dă ție vestminte-aurite”.
— „Și n’auzi, o tată, iubite al meu,
Ce-al ielelor rege îmi spune mereu?”
— „Răbdare, copile, ți-e nedrept cuvântul;
Prin frunze uscate doar vâjie vântul”.
— „Și nu vrei, copile, să vii sus în sbor?
Fiicele mele te-așteaptă cu dor,
Ducând înainte șiragul de iele,
Și-ți cântă și-ți joacă fiicele mele”.
— „O tată, o tată, nimica nu-mi spui!
Au nu vezi acolo fiicele lui?”
— „Copile, copile, și eu zăresc ce e:
Sunt sălcii bătrâne, ce’n noapte scântee”.
— „Imi pari cel mai mândru și blând din copii;
De nu vii de voie, cu sila-ai să vii”!
— O tată, acuma m’apucă și piere…
Al ielelor rege mă zmulge, mă cere!”
Se sperie tatăl de straniu-i gând;
El ține în brațe copilul gemând,
Și-acas’când ajunge, să-l scape de vise,
Copilul în brațe la dânsul murise.