Realitatea ilustrată/1930/03/27/In lumea celor rătăciți (urmare și sfârșit)

by All.

In lumea celor rătăciți

(Urmare și sfârșit)

— De când sunteți aci intern?

— „De un an”.

— „Nu vi s’a întâmplat în răstimpul acesta ca acțiunile pacienților puși sub supravegherea dvs. să vă fi făcut să părăsiți calmul medicului și să reacționați ca un simplu muritor? Vreau să înțeleg prin aceasta, dacă nu ați avut cumva momente de emoție puternică, de teamă”

— „Nu-mi amintesc de așa ceva. Totuș, câteva zile după intrarea mea în acest spital, am avut un moment de emoție puternică. O reîntâlnire neașteptată”.

— „N’ați dori să ne o povestiți?”

— „Ba da. În orașul P. locuia generalul C. care avea un băiat ceva mai în vârstă decât mine. Era cel mai elegant și cel mai căutat cavaler al orașului. Făcuse carieră militară, și în scurt timp ajunsese căpitan. La un moment dat îl pierdusem din vedere. Studiile m’au depărtat din oraș. Sosind aci la ospiciu, întâlnesc într’o zi în curte un pacient, îmbrăcat ciudat, care comanda și ținea discursuri unei companii imaginare. M’am apropiat de el și spre marea mea uimire și emoție, am recunoscut în figura descompusă a pacientului, pe fosta mea cunoștiință. Am încercat să-i amintesc cine sunt. Mi-a fost imposibil. În ziua aceea n’am mai putut să vizitez pacienții. Eram complect distrus”.

— „Dar nu vi se întâmplă ca pacienții dvs. să se înțeleagă între ei și să provoace desordini?

— „De obiceiu, nu. Dar uneori epilepticii au obiceiul să ia înțelegeri între ei și să facă scandal, spre a li se da mai multă carne (aliment interzis lor) sau sugestionându-se unul pe altul, să ne ceară inepții. Îi liniștim cu multă greutate”.

— „Dar pacienții dv. duc o viață monotonă de spital aci?”

— „Ba nu, au cinematograf, patefon și în timpul verii, mai toți își petrec ziua în curtea ospiciului, plimbându-se sau ocupându-se cu grădinărie și altele”.

— „Cinematograf?”

— „Da. Evident însă că spectacolele nu au nimica comun cu ceeace știți dv. că este spectacolul de cinematograf. În tot timpul filmului e o vorbărie neîntreruptă, presărată cu obiecțiunile cele mai neașteptate. Uneori comentând diversele scene, se iscă neînțelegeri, care degenerează de obiceiu în manifestări violente, între nebuni. Alte ori semuesc pe cei de pe ecran și crezând că trăesc realmente îi strigă jos în sală, făcând uneori și scandal, dacă filmul continuă și fatal artiștii depe ecran, nu se supun. Cei mai interesanți însă, în timpul spectacolelor, sunt fără îndoială erotomanii. Comentariile cele mai pornografice, care ne înspăimântă pe noi cei care-i supraveghiăm sunt adresate figurilor de pe scenă. La muzica patefonului însă, sunt mai înțelegători. Avem aci pacienți cari știu să cânte binișor. Făcusem chiar o orchestră. Dar, dacă se întâmpla, și se întâmpla cam des ca unul din ei să greșească, se isca în mijlocul cântecului o păruială și o debandadă de abia puteam să-i liniștim”.

— „Dar de grădinărie cum se ocupau?”

— „Să nu vă închipuiți că-i grădinăria pe care o cunoașteți dv. La noi în ospiciu e o altă lume și fiecare cuvânt capătă o altă accepțiune. Ați văzut-o singuri. Dacă încercăm să aranjăm o grădină, în două zile găsim florile în apartamente, îngropate între perne, iar în grădină plantați bolovani, bucățele de tinichea, butuci și tot ceeace le vine în cale. Dar flori nu le dă în cap să planteze”.

⁂

Pornim să vizităm secțiunea bărbaților. De cum pătrundem în primul salon, un om ca de vreo 30 ani se apropie grăbit de noi și cu voce amenințătoare se spune:

— „Vă interzic să mai vorbiți pe socoteala mea. Ordon să mi se dea gradul de locotenent, care mi se cuvine. Degeaba mă persecută domnul doctor”.

— „Îmi pare rău Voineo,” intervine doctorul. „Tocmai tu să spui așa ceva, când știi că eu ți-am acordat gradul de locotenent”.

— „A, așa mi l-ați dat? Atunci vă mulțumesc. Trăiți domnule doctor.” Și se depărtează mulțumit.

Suntem prezentați domnului intern al secțiunii, Eugen Mitrofan, care se oferă cu multă gentilețe să ne prezinte pacienților mai interesanți. În momentul când ne pregătiam să plecăm, mai departe, un urlet înfiorător ne întâmpină. Am rămas locului înfiorați.

— „E un biet pacient cuprins de furii” ne spune domnul Mitrofan. „Doriți să-l vedeți?”

— „Da” răspundem noi cu jumătate gură.

Intrăm într’o cameră albă și curată, după cum sunt toate în acest spital. Trei oameni se căznesc să ție fixat pe pat un bărbat, căruia nu-i poți citi vârsta pe obraz, atâta este de descompus de furie. Urlă, asvârle cu picioarele, caută să apuce de gât pe îngrijitori. O mișcare abilă și cearceaful îi încolăcește pieptul și brațele, și-l fixează pe pat. Legăturile se strâng din ce în ce mai puternic. Urletele se întețesc. Lacrimi ne stau în ochi.

— „După cum vedeți cămașa de forță este o poveste. Nu se mai întrebuințează de multă vreme. Când un bolnav este cuprins de furii, i se fac băi fierbinți, care-l moleșesc și în caz că furiile nu cedează, este legat cu cearceaful de pat”.

Un tânăr doctor se apropie de patul pacientului, căruia îi curg din colțul buzelor bale roșite. Îl mângăe, îi vorbește cu binele și reușește cu multă greutate să-l domolească puțin. Suntem atât de sdruncinați de această scenă, încât aproape nu mai știm ce să facem. Ghizii noștrii își dau seama de aceasta și ne invită să părăsim camera pacientului. Pătrundem într’un salon comun. Unul din pacienți s’a transformat subit în doctor, comandant sau mai știu eu ce și ordonă celorlalți nebuni, lucruri din cele mai ciudate. Și ce-i curios, e că aceștia se execută întocmai. Acuma le-a ordonat tuturor să se așeze pe bănci și de cum se ridică unul un „șezi jos” energic îl reașează pe locul părăsit. Spectacolul acesta ne mai înseninează puțin.

Un partid politic

— „Să nu credeți că ospiciul nostru este ferit de influența politicei”, ne spune domnul Mitrofan. „Avem aci chiar un partid politic, cu flecari, cu oameni cu vorbi mari, la fel ca și în viața reală.

— „Dar cine-i șeful partidului? întreb eu de acum, puțin mai amuzat.

— „Maestrul Danielescu. Uite-l că se apropie de noi”.

Un bărbat tânăr, ca de vreo 20 ani, uscățiv, cu o privire vie și inteligentă ne vine întru întâmpinare.

— „Uite Danielescule, domnii vor să facă politică și nu știu în ce partid să se înscrie. Ia dă-le tu un sfat!”

— „Păi să se înscrie în partidul meu, domnule doctor!”

— „Cum să se înscrie în partidul tău Danielescule, dacă nu te cunosc și nu le-ai ținut măcar un discurs, așa ca să vadă și ei cât poți”.

Șeful partidului nu se lasă mult rugat și urcându-se pe o masă, din apropiere, ne debită cel mai autentic discurs politic, copie fidelă a celor obicinuite de oricare alt politician.

„Iubiți cetățeni!

Cerem canalizare, cerem dreptate, cerem vot liber! Dar mai ales canalizarea care e de o importanță capitală pentru politica noastră. Vrem să canalizăm pe Sf. Gheorghe, pe Sf. Ilie, pe Sf. Dumitru, să canalizăm totul, domnilor! Iubiți cetățeni! Cred că nu mă înșel atunci când vă spun toate acestea”

— „Mai departe Danielescule!”

— „Gata!” și cu cel mai convins sughiț, Danielescu își întrerupe discursul, ca ori și care alt politician.

În timpul discursului ceilalți nebuni îl ascultau cu sfințenie ca și cum ar fi priceput ceva. Ba unii au schițat chiar și aplauze vagi. (Remarcați cât de lipsită de exagerare e scena). În timp ce șeful vorbia, m’am adresat unui nebun, care se așezase lângă mine:

— „Ce este cu domnul acesta?”

— „E! Este un inginer de lucrări!”

— „Ei și ce vrea?”

— „Păi știu și eu ce vrea?”

— „Da’ dece-l ține aicea?”

— „Păi (cu un ton confidențial) e cam nebun, nu vezi ce face?”

— „Dar dumneata ești infirmier aci?” întrebai eu.

— „Eu infirmier?” îmi răspunse el cu un ton furios, „eu sunt general”, și se depărtă de mine. Atunci m’am lămurit.

Trecând prin dreptul unei camere, auzim dinăuntru o voce plângătoare. Privim înăuntru. Un pacient numai în cămașe, îngenunchiat, se închină comutatorului electric.

— „Ce-i cu acesta, domnule doctor?”

— „Să intrăm la el, e un mare vrăjitor. E Ivan P.”.

De cum deschidem ușa, Ivan se repede spre noi:

— „Să-mi facă bae, domnule, să mă curăț, că sunt sfânt”.

Și într’adevăr, avea nevoe, căci… i se ’ntâmplase o nenorocire, cari ni se întâmpla nouă des, în copilărie.

Ne vorbește într’aiurea și nu disting decât unele invocațiuni, care mai de care mai trăsnite.

— „Ia fă ceva vrăji, Ivane!”

— „Iacă domnișorule, vezi lampa din tavan? Uite eu mă rog la butonul ăsta și lampa se aprinde.

— Doamne, Dumnezeule, Sfinte, fă să se facă lumină!”

Și se întoarse cu fața spre lampă. Între timp am învârtit butonul și lampa se aprinse.

— „Iaca, vezi că s’a aprins?” îmi spuse Ivan triumfând. „Uite acum o s’o fac să se stingă! — Doamne, Dumnezeule, Sfinte, fă să se facă întuneric, Doamne!”.

Am stins lampa.

— „Iaca acuma o să fac să nu se mai aprindă, chiar dacă învârtești butonul. Doamne, Dumnezeule, blestemă Doamne, dacă o fi să se aprindă!”

Mă făcui că învârtesc butonul, lampa nu se aprinse.

— „Bravo Ivane” interveni domnul intern Mitrofan. „Acuma o să-ți se facă baie! Dar să fii de treabă”.

Părăsim sanctuarul lui Ivan cu oareșcare satisfacție.

Un pacient trece într’o poză majestoasă pe lângă noi.

— „Îmi dați voe să vă prezint pe prințul Mihai”.

Prințul Mihai ne întinde binevoitor mâna.

— „Dar cum se face că dumneata ești prințul Mihai, că eu cunosc pe un altul?”

Mă privește puțin supărat, apoi îmi spune:

— „Prințul Mihai sunt eu, Mihai de Hohenzollern din Regele Ferdinand și Regina Maria și celalt e Prințul Mihai, dar eu sunt cel adevărat, am fost și la Paris și la Galați și la Pitești”.

— „Dar ce zi avem astăzi, Mihai?”

— „Astăzi? Păi o zi nearanjată încă”.

— „Cum nearanjată, nu știi cum se cheamă?”

— „Nu”.

— „Dar pe dumnealui îl cunoști?” și-l arăt pe domnul intern Mitrofan, pe care pacientul îl vede zilnic.

— „Păi nu știu cine e”.

— „Lipsă complectă de memorie” îmi spune domnul intern și aceasta din cauza alcoolismului, care face ravagii. La noi în spital un mare procent din pacienți provin din alcoolici, sau luetici. Sunt cele două plăgi care ne bântue cu furie țara”.

Mergem la etajul întâiu, într’un salon mare, luminos, în care nu se află decât un singur pacient, care-și dă în cărți.

— „E căpitanul Z.” ne spune ghidul nostru. „Stați puțin de vorbă cu dânsul”.

— „Îmi dați voe să mă prezint, domnule căpitan. Viu din partea revistei „Realitatea Ilustrată” și aș vrea să stau de vorbă cu dv.”

— „Dv. sunteți dela ziar? Atuncea o să vă spun un lucru pe care vă rog să-l publicați. Pe mine mă persecută Rasputin, domnule. Știți cine-i Rasputin? Popa Cârnu! Vine noaptea la mine în pod și face chefuri și tropăe ca să nu pot dormi. Și atentează la viața mea”.

— „Dar dece nu stai la masă cu ceilalți, domnule căpitan?”

— „Păi cum să stau cu ei, că-s nebuni. Sunt paranoici, epileptici, mai ales epilepticii ăia au necaz pe mine și vor să mă sugrume, zice că le-am luat dreptul”.

În acest moment intră în salon un pacient cu cap de apostol, puțin încruntat, dar în general un astfel de aspect încât cu greu bănuești că e nebun.

— „Îl vedeți?” îmi spuse căpitanul, „e un biet nebun, care se crede chemat să reformeze lumea și zice că e al doilea Mesia. E, un paranoic, care se află într’un permanent extaz mistic”.

Noul Mesia ne privește puțin încruntat, apoi ne spune:

— „Voi știți cine sunt eu?”

— „Nu”.

— „Eu sunt Crotara, sub numele cel nou de Mesia”.

Colegul Berman a prins inimă și începe să discute cu el:

— „Ia spune-ne și nouă ceva din învățătura dumitale”.

— „Pe mine mă persecută palatul, domnule. De aia nu pot eu să-mi răspândesc învățăturile. Le-am tipărit eu și le-am împărțit dar le-au confiscat. Eu înțeleg să mi se facă o critică pozitivă, dar nu să mă critice fiindcă nu sunt în stare să mă priceapă. Că de aia trimit ei unde hertziene să mă persecute. Numai eu sunt noul Mesia”.

— „Și simți totdeauna undele hertziene?”

— „Nu, nu le simt toată vremea”.

Colegul Berman începe să-i facă teoria paraziților, și discută cu aprindere reușind să-l convingă, fapt care-l bucură atât de mult pe bietul pacient, încât îl bate prietenos pe umăr.

Un personagiu într’o atitudine mândră, cu barbișon și mustăți à la Napoleon III, intră înăuntru și se plimbă cu pași mari, majestuoși, de-a lungul salonului. E „împăratul Cezar!”

— „Majestate!”

Împăratul răspunde printr’un „Hm” spus cu un ton atât de furios, încât socot prudent să mă depărtez cât mai repede.

Ghizii mei zâmbesc:

— „Nu vorbește cu nimeni. Și dacă-i vorbești face o figură atât de înfiorătoare…

Mai stăm de vorbă cu Mitropolitul Mizilului, care făgăduește fiecăruia câte zece pogoane și trei ocale de aur, ne întâlnim cu Domnitorul Niculescu Florea Floru Flor, al doilea domn Cuza, care susține că a clădit întregul ospiciu, cu o cheltuială de șapte miliarde și părăsim pavilioanele cu bolnavi, spre a vizita muzeul ospiciului.

Moș Ilie

Moș Ilie are acelaș rol, pe care-l are renumitul Moș Grigore, la Institutul Medico-Legal. E îngrijitorul muzeului. Un bătrânel simpatic, care știe să-ți explice toate celea. Fotografiem interiorul muzeului cu obiecte de ale nebunilor, care mai de care mai curioase.

— „Vedeți pantofiorii aceștia? Sunt ai lui Oancea Săracul, nu au mai mult decât 12 kilograme bucata, și Oancea nu mergea decât cu ei în picioare. Într’o bună zi, a fugit din ospiciu, cât mai era încă la Mărcuța, și l-am prins la câțiva kilometri depărtare”.

— „Ia spune-mi, Moș Ilie, nu ți s’a întâmplat, în atâția zeci de ani, decând ești în serviciul ospiciului, să fi avut ceva neplăceri cu nebunii?”

— „Oho, câte încă. Într’o zi, un cârciumar care era internat la noi, un furios, dădu peste o sticlă de vin și se îmbătă. Și-a scos dantura din gură, și-a aruncat-o, a vârît toate lucrurile ce le-a găsit în cale, în sobă și când a intrat infirmierul să-l lege, s’a repezit să-l omoare. Mai omorîse el un infirmier mai înainte. De abia l-am legat atunci. Nu-i vorbă, după beția ceea, nici n’a mai dus-o mult. A ținut-o într’o furie, pânăce-a murit”.

Privim obiectele expuse. Unele sunt lucrate cu foarte mult talent. Altele sunt astfel încât poți recunoaște starea mintală a autorului. Privim craniile diforme, înșirate în jurul pereților, scheletele a doi nebuni la care disproporția dintre craniu și trup sunt evidente. Plecăm.

În curte suntem întâmpinați de principesa Smaranda, o fostă învățătoare, victimă a răsboiului. Susține că-i numai răni, din cauza unei bombe și ne vorbește într’o franceză mai mult sau mai puțin corectă.

A trecut de mult miezul zilei. Într’un colț al curții măria sa Eleonora vrăjește un cârd de găini, care-i cam inspiră teamă. În alt loc fiul generalului C. comandă companiilor imaginare într’o limbă ciudată, pe care abia c’o înțelegem. Alți nebuni râd la pomi, la uși, la ferestre, aleargă fără nici o noimă, în sus și în jos, rânjesc la noi. Ne luăm ziua bună dela gentilii noștri însoțitori.

Părăsim grăbiți ospiciul. Atât eu cât și colegul meu suntem atât de impresionați, încât abia că vorbim. Mașina aleargă sprintenă peste șosea. Îmi pare c’am avut un coșmar înfiorător. Și ca niciodată atât de sincer spontan, s’a smuls din pieptul nostru frântuara de rugăciune: …„și ne iartă nouă Doamne, păcatele noastre!”

ALL.