Reîntoarcerea (Pavelescu)

Jump to navigation Jump to search
Reîntoarcerea
de Cincinat Pavelescu


Ai vrut să viu, și am revenit.
Căsuța albă mă primește
Zâmbind din pragu-i înflorit.

Și lacul, care oglindește
Un colț din cerul infinit,
Mă recunoaște, deși chipul
Mi-l văd în ape-mbătrânit!
Uite, cireșii din livadă,
Din umbra-n care stau pitiți,
Ce blând s-apleacă să mă vadă!
O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,
Cu câte pietre-n ei n-am dat,
Dar toate toamnele trecute
O primăvară le-a-ngropat!

Și câinele de lângă vatră,
Bătrân și el, m-a-ntâmpinat
Neliniștit, dar nu mă latră.
Pădurea, parcă de aramă
În toamna care s-a lăsat,
Pe glasul vântului mă cheamă.
Ca niște păsări ostenite
Se strâng un stol de amintiri,
Și-un val de tainice simțiri
În ochi o lacrimă-mi trimite...
Podoaba florilor e moartă,
Dar tot e veselă grădina
Amurgu-și tremură lumina
În frunza duzilor din poartă.

Aici e bine. Simt că viața
Mi-ar curge lină și cuminte;
Aici e bine. Mă simt tânăr
Naiv și bun ca mai-nainte.
Da, tot mi-e scump aicea: casa,
Grădina, câmpul și pădurea.
Dar ce gând rău îmi strigă-n taină:
Că fericirea e aiurea?!