Radu Șerban Basarab
(1611 Iunie 29)
Dumnul Bator Gabriel,
La la minte ușurel,
Cam în zori,
La cântători
Poposea pe la Petrești,
Cu oști multe secuiești,
Și cu multe oști săsești.
Sta pe loc, le număra
Și mult mi se bucura,
Găsind patru-zeci de mii
Secuești, săsești copii,
Și cu vesel graiu zicea:
«Doamne sfinte! mult aș vrea
«Să zăresc în depărtare
«Venind cu-o oștire mare
«Pe Vodă Radu-Șerban
«Pe Voivodul cel muntean;
«Și să dau un greu dezbin
«Dușmanului meu hain!»
Abia graiul el sfârșea
Când iat-colo că zărea,
Pe o mult îngustă vale,
Tot pășind grăbită-n cale
O oștire micușoară,
Însă ageri, ușoară,
Ce venea mereu spre el,
În spre Domnul Gabriel.
Mulți Secui atunci și Sași,
Ai-lui Gabriel ostași,
Pe lănci mâna că puneau:
Căci știau, bieții, știau
Că oștirea ceea mică,
Ce scoboară pe potică,
La izbândă e purtată
De o minte nestricată,
De Șerban
Cel bun oștean,
Ce mulți Sași pus-an mormânt
Și pe mulți Secui a frânt.
Gabriel însă râdea
Și-ngâmfat la toți zicea:
«Stați, voinici, nu vă grăbiți!
«Nu cumva voi socotiți
«C-o s-avem vreo ciocnire
«Cu cea umbră de oștire?
«Chiar acum un căpitan
«Să pornească la Șerban
«Să-l întrebe de nu vine
«Să cineze azi la mine —
«Ori cumva de mi-a plecat
«Domnitorul la vânat?
«Căci cu oastea câtă are
«Poate da o vânătoare,
«Însă nu o bătălie...»
Și cu mare veselie
Tot grăind îmi chicotește
Că așa isteț, glumește.
Apoi Domnul Gabriel,
Om la minte ușurel,
Foarte mi se-mpodobea
Și aripi el își punea,
Pe la cușmă, la picioare
La genunchi, la cingătoare,
Și la glezne, și la brânci,
Și la șea, și la oblânci,
Cât credeai că-i altceva.
Numai el, bietul, credea
Că dușmanii l-ar lua
Drept arhanghelul Gavril
Arhanghelul Mihail.
«Pe nătângul de Șerban, —
«Zicea Domnul ardelean —
«Mult aș ține, astăzi chiar
«Să ajung pe la hotar,
«Ori colea pe la Brașov
«Sau mai colo la Râjnov
«Și să-l pun la masa mea
«Și de-o vrea, și de n-o vrea.»
Iată solul batoresc
Dă de Domnul românesc
Și mi-i spune
Vorbe bune
De poftire la cinare
Cu vin bun și cu mâncare,
Și la mândră vânătoare.
Râsul, Vodă, greu își ține:
«Mulțămim, zicând, prea bine:
«De poftire la cinare
«Cu bun vin și cu mâncare.
«Iar cât e despre vânat
«Voi să-ți spun ne-nconjurat,
«C-am pornit la vânătoare,
«Însă, nu de căprioare.
«Lupăria cea săsească,
«Vulpăria secuiască,
«Vrut-am să vânez, și vreau
«Dac-o vrea și Dumnezeu,
«Să prind mândra zburătoare
«Cu aripi pe la picioare,
«La genunchi, la cingătoare,
«Și la glezne, și la brânci
«Și la șea, și la oblânci.»
Căpitanul sas pleca
Și la Gabriel venea.
Dar când Domnul ardelean
Auzi ce-a, zis Șerban,
Mi se furia cumplit
Și porunci dădea grăbit
Pentru moartea cetei mici
Ce sta colo pe colnici,
Și era la vro opt mii.
Pe ostașii săi cei vii,
Șerban, pașnic împărțea
Și în luptă trimitea
Pe cei mulți, și-o mică parte,
De dușman nu prea departe,
Lângă sine o ținea,
De război o rânduia,
Și sta gata să lovească
Marea oaste dușmănească
Când o fi timp potrivit
Numai bun de biruit.
Surd în vale și-n zăvoi
Sună toba de război!
Greu oștirea ardeleană
S-a izbit de cea munteană,
Și se bat cu sete mare
Până soarele răsare,
Se lovesc apoi-nainte
Pân' ce soarele-i fierbinte.
Iar Șerban sta, liniștit
Și cu ochiul neclintit
Mersul luptei ca să vadă,
Pân' ce soarele-i amiază.
Dar oștirea ardeleană
Iat’ a spart pe cea munteană,
Și în două mi-o despică,
Și cu tunul o dumică.
Atunci Domnul Gabriel
Cel cu mintea ușurel
Pinteni calului dădea
Și striga pe cât putea:
«Hai oșteni... hai! că-am învins
«Pe Șerban să-l luăm prins!
Și dus de ușoara-i minte
Alerga mereu-nainte
Armele îi zingheneau
Aripele-i fâlfâiau.
Dar iată pe cei colnici
Radu cu puțini voinici
Tot venea... venea spre el
În spre Domnul Gabriel.
Așa lucru cum văzu
Mult la gânduri nu stătu:
Calu-și răsuci în loc
Fugind iute ca de foc,
Cu armele zinghenind,
Din aripi fâlfâind
Și în goană tot strigând:
«Peste dealuri, paste ape
«Fuge oricare să scape...»
Iar Șerban da după el
Cu fugaru-i voinicel
Și cu furie se-mplântă
În dușmani și mi-i frământă.
Iat’ și oastea-i cea gonită
Înapoi vine grăbită,
Domnul mi-o îmbărbătează
Și-n Secui o avântează,
Și cu toți acuma string
Pe dușmani până ce-i frâng.
Radu mi se-nveselește
Și gonacilor grăiește:
«Ian’ mai stați
«Să căutați
«Printre morți de nu aflați
«Pe frumoasa zburătoare
«Cu aripi și la picioare!»
Un sutaș i se-nchina
Și supus îi răspundea:
«Printre morți, stăpâne, nu-i.
«Fost-am eu pe urma lui.
«Când de când stăteam să-l prind
«Și în brațe să-l, cuprind;
«Căci doream să-ți aduc vie
«O așa minunăție.
«Neprinzând pe Gabriel,
«Ce-i și-n goană ușurel,
«Prins-am ale lui aripi,
«Ce le-am strâns prin văi și râpi.
«Iat’ aripi de la picioare
«De la cușmă, cingătoare
«De la glezne, de la brânci
«De la șea, de la oblânci.»
Vesel Radu că râdea
Și sutașului zicea:
«Nu-i nimica, fătul meu.
«Păgubaș rămas-am eu,
«De măiastra zburătoare
«Ce-a zburat făr’ de-aripioare
«Cerul însă-a ajutat
«De-am făcut destul vânat
«De-ngânfare secuiască,
«Șiretenie săsească,
«De trufie batorească.»
1890 Februarie 18, București