Răzbunarea lui Mohamet
(1462)
Mohamet, biruitorul Țarigradului vestit,
Fuge biruit de Țepeș, și cu suflet amărât
Cată-n lunga depărtare și un codru iată vede.
Deci, cu restul oastei sale într-acolo se repede,
Căci trudit de greaua luptă și de arșița de soare
Vrea puțin să odihnească jos la umbră și răcoare.
Dar cu cât înaintează spre pădurea depărtată
Ochiu-i e mai plin de jale, fruntea mai înourată,
Pintenii în cal își viră pân’ ce-i înroșește-n sânge,
Aci frâul îi slăbește, aci iarăși tare-l strânge.
Se se uită colo-n zare la pădure și nu crede
Că putere-ar drept să fie cele ce acolo vede...
Și cu pintenii iar calul furios el își împunge
Și grăiește cu durere la pădure când ajunge:
„Alah... cum îngăduit-ai ca o faptă făr-de lege
„Ca aceasta să se facă!... Cine știe și-nțelege
„Ce e grozăvia asta... vie să mă deslușească!”
Un fruntaș albit de lupte trece-n preajma-mpărătească,
Jalnic cată spre pădurea cea de ramuri dezbrăcată,
Unde trunchiurile toate ca un lan de țepi s-arată,
Unde-n fiecare țeapă vezi înfipt un pumn de oase,
Și de petice de haine, și de vine albicioase.
Și de piepturi deșertate, ce-au rămas numai ciolane,
Și de căpățâni golite încă-ncinse cu turbane...
Și grăiește-atunci fruntașul: „Mult măritule Sultan,
„Țepeș e făptuitorl! Știi că e mai mult de-un an
„De când, spre a da pedeapsă istui câine hăinit,
„Ai trimis pe Hamza-Pașa și pe grecul iscusit,
„Zis Catabolin, cu oaste... Însă Țepeș i-a răspuns
„Și făcând în țepi ist codru... el pe toți... în țepi i-a pus!
„Vezi tu, Doamne, țeapa ceea ce-ntre toate e mai naltă?
„Și un tuiu pe ca?... și-o haină roșie ce-n vânt tot saltă?
„Acolo tras fost-a Hamza... lângă el Catabolin,
„Diplomatul tău, stăpâne, a murit de-al țepei chin!
„Împrejurul lor pașale mai mici... iată înțepate
„Iar acolo până-n zare stau oștirile-nsirate...!
„Foamea corbilor răpariți tuturor le-a fost mormântul
„Lasă-mă să plâng, stăpâne, jalea mi-a tăiat cuvântul!”
Mohamet, cuceritorul Țarigradului vestit
Jos din șea mi se coboară, și cu suflet greu muncit
Rupe haina de pe sine, și-n amar fără de seamă
A profetului mânie pe-a lui Țepeș cap o cheamă;
Și cu multe lacrimi plânge... lacrimile-i curg în barbă
Și se scurg apoi la vale și tot picură în iarbă,
Dar când marea sa durere padișahul înfrânează:
La curtenii de credință din adânc le cuvântează:
„Un hain cum e acesta nu cu arme se doboară...
„Numai vrajba cea din casă pe acesta mi-l omoară.
„Om deosebit e Țepeș, întru toate prea isteț
„Prea pătrunzător cu mintea, în război prea îndrăzneț!
„Iar poporul său cel care frica morții n-o cunoaște,
„Care orice colț de țară apără, ca scumpe moaște —
„Nu cu oști se îngenunche nu cu sabie nici foc,
„Ci veninul dezbinării trebuie în orice loc
„Să dospească-n neamul ăsta, ca să-i moaie bărbăția
„Spre a-i fi prea greu baltagul, spre a-i frânge vitejia!...
„La Bizanț e o năpârcă ce-n Fanar mănos plodește
„Într-atât otrăvitoare cât și cuibu-și otrăvește...
„Furișându-se aicea dorul vitejesc ar stinge
„Și a nației cerbice fără sabie ar frânge!
„Și, cerbia țării astea frântă trebuie să fie,
„Ca pe-aici apoi să trecem spre apus ca prin pustie!“
Mohamet pe cal se suie, iarăși iute-n goană pleacă,
La pădure se mui uită și-un suspin în piept îneacă.
1880, Aprilie 5, Galați.