Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion

Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion de Grigore Alexandrescu

Pe Dealul Mitropoliei,
În Arhiva României,
Unde statul grămădește
Tot ce nu-i mai trebuiește,
Unde s-află aruncate
Secături nenumărate,
Hârtii, condici osândite,
Judecăți nenorocite,
Are cuiburi din vechime
Numeroasă șoricime,
Seminție roditoare
Și de literi rozătoare;
Șeful ei, un ghiscan mare,
În dosare locuiește,
Nume de Rozon el are
Și pe polițe domnește:
El e strănepot de frate
Lui Raton, care odată
Trăia de zgomot departe,
Într-o cameră privată.
Într-o zi ­ nu, era seară ­
Dup-a lui Rozon poruncă,
Șoarecii toți s-adunară
Și într-o tăcere-adâncă
Aste vorbe ascultară:

"De când sub aceste bolte ne aflăm adăpostiți,
Fraților! voi știți prea bine cât am fost de fericiți;
Șeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor,
Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor.
Nimeni din voi nu se plânge că din cuib a fost gonit,
Sau că într-aceste ziduri vreo pisică a-ntâlnit.
Sau că n-a putut să roază de frica vrunui dușman

Pergamentele antice, condicile de divan;
Soarta ne era prosperă, șeful trecea zâmbitor,
Generațiile noastre aveau falnic viitor.
Dar azi, vai! totul se schimbă, azi suntem amenințați
Să ne pierdem locuința și să fim dizgrațiați.
Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cântat
Paradisul (deși iadul el cu drept l-a meritat),
A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos,

Că a șefului Arhivei pană noi o am fi ros.
Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător,
Vrednic a purta mai bine nume de defăimător,
Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pământ,
Să ne strice fericirea? Nu, cât eu în viață sânt,
Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm și noi,
S-arătăm că-n șoareci curge nobil sânge de eroi
Și că păgânul acela, ce ura a meritat,
Nume de moldovean vrednic cu nedrept a câștigat:
Mergeți dar și-n astă noapte picerile vă gătiți,
Și când s-o ivi de ziuă cu toții pe drum să fiți.
Ca prin marș repede, grabnic, la Moldova să-l călcăm,
Cine sunt șoarecii noștri și Rozon să-i arătăm.
De veți găsi-mpotrivire, să nu vă descurajați,
Și la orice întâmplare, totdeauna s-alergați
Unde-ți zări că se mișcă vârful de la coada mea,
Ce pe a gloriei cale pururea o veți vedea."
Zise, și auzitorii așa mult au aplaudat,
Cât dulapurile toate în Arhivă s-au mișcat.
A doua zi șoricimea cu mare grabă porni
Făcu la Focșani gustare, și seara în Iași sosi.

II

Noaptea domnea în natură,
Și zefirii răcoroși
Suflau cu-aceeași măsură
La drepți sau necredincioși;
De a zilei osteneală
Sion dormea obosit:
Dormea! fără îndoială,
În somnul lui fericit,
Visele, tainici ființe,
Din loc în loc îl purtau
Și toate-ale lui dorințe
Împlinite-i arătau.

C-o grațioasă munteancă i se părea că vorbea
Și inima ei, și mâna c-o bună zestre cerea.
Când deodată el dete un țipăt îngrozitor:
Țârcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor;
Departamentul Credinței, la care fu mădular,
Cu toți darabanii vine... însă târziu, și-n zadar:
Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sângerat,
Ca un cașcaval de Parma pe jumătate mâncat:
Urechile lui și nasul, chiar dacă le-o fi avut,
Atuncea să le găsească deloc nu s-a mai putut.
Numai l-a doua-nviere eu cred că se vor găsi,
Când șoarecii le-or aduce, dacă or mai trebui.
Cu toate acestea lupta, de-o fi cum am auzit,
Mortului face onoare, căci mult s-a împotrivit:
Și s-au găsit împrejuru-i, de mâna lui sugrumați,
Un mare număr de șoareci tot din cei mai însemnați.
Ba încă spun (dar aceasta eu nu v-o asigurez,
Căci fapta e de mirare, și nu îmi vine s-o crez),
Spun că și chiar comandirul, faimosul acel Rozon,
Lăsă o labă în mâna eroicului Sion.
Ce s-a întâmplat în urmă eu nici am mai cercetat,
Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat,
Sion amic îmi fusese, talent și inimă-avea,
Și crez c-ar fi trăit încă dacă atunci nu murea;
Literaturii române el ar fi fost de folos,
Dacă din nenorocire șoarecii nu l-ar fi ros.

Note

[1] Pralea, traducătorul Psaltirii în versuri (n. a.).