Războiul. Însemnările unui sublocotenent

Războiul. Însemnările unui sublocotenent de Liviu Rebreanu

Sublocotenentul e grav rănit într-un spital din Transilvania. E român. A trebuit să lupte împotriva sârbilor. Și-a însemnat pe apucate clipele petrecute în fața dușmanului într-un caiet cu scoarța neagră. Reporterul unui ziar, vizitând spitalul înțesat de răniți, a vorbit cu ofițerul, care i-a dat voie să publice cuprinsul carnetului. Mi se pare că sunt interesante însemnările sublocotenentului. Mai cu seamă în vremurile acestea pline de înfrigurări războinice…

Lugoj, 28 iulie.. Aici am să-mi însemnez tot ce voi vedea și ce mi se va întâmpla în război… Tocmai mă pregăteam să plec la Sibiu. Îmi făceam geamantanul. Toc, toc! În ușă. Iată un soldat cu un plic portocaliu. Mobilizăm. E ordinul de chemare. Îmi dă să iscălesc și să adaug ora și minutele, fiindcă în 24 de ceasuri trebuie să fiu la Timișoara, la regiment. De-acum, noroc bun!

Timișoara, 6 august. Azi am avut o inspecție mare. Domnul general comandant al corpului de armată. Bătrânul (text șters N.N.) Se zice că mâine (text șters N.N.) batalioane. Am presimțirea că unul va fi batalionul meu. Sunt ghinionist. Baremi de-am ști unde mergem!

În tren, 7 august. Aseară am primit ordinul de plecare. În zori am părăsit cazarma. Am stat în gară până la nouă. Ne duce la sârbi. Prin gări, lumea fâlfâie batiste și umbrele. Toți ne urează izbândă. Femeile plâng.

…8 august. Azi-dimineață am sosit. Un sat croat. Eu cu plutonul meu plecăm mai departe, pe jos. Suntem escorta trenului. Soarele arde grozav. O să ne prăpădească zăpușala.

…9 august. Suntem într-un cătun ciudat. Așteptăm tunurile. N-am mai văzut sat ca ăsta. E atât de lung, parcă n-ar avea sfârșit. Facem gardă la biserică fiindcă e satul sârbesc și se zice că sunt multe elemente suspecte. Căpitanul a și prins vreo șase țărani care o să fie împușcați. Așa-i ordinul de la divizie.

…14 august. Ne plictisisem. Acuma însă ne-a trecut plictiseala. Am făcut treizeci de kilometri pe o căldură îngrozitoare. Se aude că ai noștri au trecut Sava și că la Sabatz e o luptă mare… Pe seară iar pornim peste o miriște. Ne scoase din sat fiindcă era vorba să se întoarcă cei de la Sabatz ca să se odihnească, dar n-au venit. Soldații cântă Deșteaptă-te, române! și glumesc parcă ar fi la manevre.

…17 august. Ne-am întors în sat și am așteptat până azi-noapte, când a venit ordinul să venim aci în marș forțat și să așteptăm noi ordine. Am sosit la nouă dimineața și ne-am culcat. Am dormit câteva ceasuri. Acum așteptăm. Se aude bubuitul tunurilor.

Dincolo de Sabatz. 18 august, în zori. Stau culcat afară din oraș, într-o livadă mlăștinoasă. Doi porci grohăie la câțiva pași. Aseară la opt au sunat alarma și a trebuit să las pe masă friptura și sticluța cu vin negru. La nouă ne-a oprit în mijlocul câmpului, ne-a împărțit cartușe și ne-a oprit să fumăm. Mergeam pe două drumuri. Ne opream mereu din pricina cailor artileriei. Suntem vreo trei mii, poate mai mulți. La miezul nopții am ajuns în Klenak. Se auzea foc de pușcă. De-aici nu erau decât zece kilometri până la Sava, și niciun sat. Tunurile au fost trimise înainte, iar noi am dormit vreun sfert de ceas. Drumul merge la vale. Pretutindeni, tunuri și gherete de grăniceri. Mi se strânse inima de-a binelea, nu mai e decât un kilometru până la Sava, unde e podul de pontoane. Din zece în zece pași, câte o sentinelă. La 2 ore și 43 minute noaptea am pus piciorul pe pod. Pe cellalt țărm fumega o clădire uriașă, pe urmă fabrica de cărămizi ciuruită de granate. Și un miros de praf de pușcă, îmbătător. Pe ulițe, nici țipenie de om, numai mobile sfărâmate și sentinele care dormeau în picioare, cu arma la braț. Întuneric beznă; colonelul ne conducea… Am ieșit din oraș, aci, în livadă… Acum răsare soarele. Stăm culcați în linie de trăgători, cu arma în mână. Noi suntem în aripa stângă, aproape de șosea. Maiorul a chemat pe comandanții de plutoane și ne-a arătat; De-acolo vine dușmanul! Dincolo de livadă e o porumbiște, iar mai departe începe pădurea. Locotenentul Crihan privește mereu cu ocheanul. Nu se vede nimic.

18, orele 6 și 10 minute dimineața. Un șrapnel trece peste capetele noastre spre podul de pontoane. Cel dintâi foc! Ai noștri s-au s…

Klenak, 18 august, după Sabatz, la Ambulanță, după-amiazi. Zac și scriu… Urmez… Când a fâșâit șrapnelul sârbesc, locotenentul a strigat: „Ei, băieți, de-acu începe hora!” Dușmanul e la 1.500 metri. Dar nu era unde-l așteptam noi, în față. Focul venea din dreapta, dinspre pădure. Din trei în trei minute, câte un bubuit de tun.

Ai noștri au răspuns tot cu tunurile. Pe urmă, tăcere. Poate să fi fost șase și jumătate când am plecat în linie de trăgători spre porumbiște. Căpitanul dădu ordinul: „Plotonul al doilea și al treilea, înainte!” Mergeam puțin la deal. Până la marginea porumbiștei ne-am târât pe burtă, nici n-am băgat de seamă. Amândouă plotoanele mergeau. Locotenentul alerga mereu înainte și se întorcea înapoi.

Intrăm în porumbiște, cu arma în mână, dar n-aveam voie să tragem, ca nu cumva să ne vadă de la marginea pădurii. Prin porumbiște, o salvă de gloanțe, în jurul nostru de-abia câteva gloanțe au trecut. Ciudat mai sfârâie gloanțele! Am mers așa vreo jumătate de ceas. Cu mare băgare de seamă. Când am ajuns la marginea porumbiștei, ne-am pomenit cu o salvă groaznică de gloanțe. Trei deodată au căzut grămadă. Porumbiștea toată era plină cu de-ai noștri. Auzeam mereu: „Înainte! Înainte!” Am făcut și eu semn cu sabia spre pădure. Între porumbiște și pădure e o livadă de vreo șase sute de metri. Am început să alergăm. Cum am năvălit din porumbiște, era cât p-aci să cad. Mă împiedicasem de cadavrul unui sârb mort mai de mult, în haine civile. Un miros groaznic. Cu fața în sus, gura căscată, arma frântă alături de dânsul. Trebuia să alergăm din răsputeri prin livadă. Foarte mulți flăcăi se vedeau căzând. Unii țipau, alții înjurau. Credeam că sârbii sunt înaintea pădurii într-un șanț, dar numai șepcile erau acolo, ei trăgeau cocoțați în copaci. Am început și noi să tragem.

Un locotenent a pus două mitraliere și a deschis focul spre pădure. Vedeam căzând oameni din copaci. Mulți. Nu știu cită vreme a ținut până am trecut livada, două minute sau un sfert de oră. Ne trânteam jos, trăgeam, iar porneam. Când am ajuns la șanțuri, șepcile militare așezate frumos pe grămezile de pământ „iar jos, în șanț, morți de mult, și peste dânșii cad acum mulți de-ai noștri.

Un soldat trece ca furtuna pe lângă mine cu baioneta la armă, un glonte îl lovește în genunche, îi țâșnește sângele. Sar șanțul, dar îl aud văitându-se: „Mamă, mamă!”… „Brancardier! Brancardier!” Alt soldat îl ia în cârcă și-l duce înapoi. Intrăm în pădure, alergăm nebunește printre copaci. Pe la mijlocul pădurii, altă ploaie de gloanțe. Șrapnel. Se prăbușeau copacii, pârâiau ramurile. Simt că mă împiedec și cad lângă o rădăcină ieșită din pământ. Vreau să mă ridic; nu pot. N-am simțit să mă fi atins vreun glonte, credeam că m-am lovit de vreun copac.

Îmi pipăiesc șalele, simt căldură la mână, văd că e însângerată. Mă gândeam că poate mi-a intrat vreun gândac în cizmă, fiindcă mă înțepa grozav. Dar și la picior mă lovise o schijă de granată.

Toți țipau: „Cartușe, cartușe!” Pe urmă a început să mă învăluie o ceață parcă. Îmi ziceam că mor. Măcar de-aș ști că am învins. M-am târât totuși lângă un copac bătrân. Acolo mai era un rănit. Sprijinindu-ne unul pe altul, ne-am dus înapoi la șanțul cu cadavre și ne-am trântit în mijlocul lor. Tovarășul meu, un plutonier, a smuls de pe haina unui maior sârb mort o decorație și și-a înfipt-o pe piept. Și el are un glonte în șale. În șanț tot auzeam: „Brancardier! Brancardier!” Și câteva înjurături românești. Peste o jumătate de oră vin doi soldați. Nui-am văzut, doar am auzit: „Ia pe domnul sublocotenent, eu până atunci văd care mai trăiește”. Pe urmă nu știu ce-a fost, dar acuma mă pomenesc iar în casa cea galbenă, de unde am plecat înainte de-a trece Sava.