Pușca stăpânirii
Rănit Chican în luptă
Pe brațe e purtat.
O coastă îi e ruptă,
În sânge e scăldat
Și mâna-i e zdrobită,
De schija unui tun.
Cu fața ovilită
La ambulanță-l pun,
Tovarășii de luptă
Pe-o laviță întins.
Deși e dreapta-i ruptă,
Cu stânga ține strâns
Cea armă mult iubită,
Cu care-a fulgerat
Turcimea îndârjită,
Asaltul când s-a dat
Cu-avânt și hotărâre.
Cel doctor-căpitan
Întreabă cu iubire
Pe vrednicul Chican:
«Ce ai tu măi voinice?
«În ce loc ești rănit
«De te-au adus aicea?
— De... domnule, lovit
Am fost și eu în focul,
Ce Griviței s-a pus.
Așa mi-a fost norocul!
Mulți alți de tot sau dus... —
Și rana când îi cată
Cel doctor-căpitan:
— Stai, domnule, căci iată...
Încet grăi Chican,
Am de la stăpânire
O pușcă de luptat,
Și... ia-o în primire...
La toți să spui curat,
Că am sosit în mână
Aici cu pușca mea...
În lifta cea păgână
Mult am izbit cu ea...!
Acum... ce-o vrea cu mine
Și Dumnezeu de sus...! —
Abia sfârșit-a bine
Și-al morții văl s-a pus
Pe ochii și pe fața
Oșteanului Chican...
Și i s-a stins viața!
Atunci cel căpitan
Se pleacă în tăcere,
Adună vro trei flori,
Se-ntoarce cu durere
Și- pleoape cu plânsori
Iar spre viteaz... le pune
Pe piept și fața-i mută...
Și fâr' o vorbă-a spune
Ia mâna-i și-o sărută.
București, 13 Oct, 1890