Programul Partidului Comunist Român/Partea I
Partea I
Lupta poporului român,
a forțelor progresiste și revoluționare,
a clasei muncitoare, a Partidului Comunist
pentru libertate socială și națională,
împotriva fascismului și războiului,
pentru înfăptuirea
insurecției naționale armate
antifasciste și antiimperialiste
Dezvoltarea istorică a poporului român
pe calea progresului economic și social,
a libertății și neatîrnării
Pe teritoriul de astăzi al României s-au succedat, de-a lungul mileniilor, corespunzător legilor obiective ale dezvoltării istorice, orînduirile sociale cunoscute pe plan universal, acumulîndu-se o bogată civilizație materială și spirituală. O importanță deosebită a avut organizarea statală traco-dacică, ce a atins punctul culminant în perioada regatului lui Burebista și al lui Decebal. Influențe puternice asupra dezvoltării vieții materiale și culturale a Daciei au avut contactele largi cu unele din civilizațiile cele mai avansate ale antichității — greacă, romană, persană și altele — procesul de înrîurire reciprocă cu acestea. Războaiele îndelungate daco-romane au slăbit statul dac, au schimbat în mod radical cursul dezvoltării sale istorice. Cucerirea Daciei și transformarea ei într-o provincie a imperiului roman — cu toate aspectele negative pe care le-au avut — au dus la împletirea celor două civilizații, au determinat o nouă înflorire economico-socială a acestor meleaguri, și-au pus amprenta asupra întregii evoluții istorice ulterioare a societății din acest spațiu geografic.
Declinul imperiului roman, retragerea sa din Dacia au lăsat pe acest teritoriu un stat neorganizat, ceea ce s-a resimțit în capacitatea de luptă și rezistență în fața năvălirii popoarelor migratoare. Timp de secole, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii — poporul român — a trebuit să ducă o luptă îndîrjită și necurmată pentru a-și păstra ființa, pentru a-și asigura continuitatea pe teritoriul în care s-a născut și dezvoltat, în ciuda vicisitudinilor istorice.
Năvălirile popoarelor migratoare, distrugerile pricinuite de acestea, luptele îndelungate de apărare au provocat serioase rămîneri în urmă în dezvoltarea forțelor de producție, în evoluția civilizației pe aceste meleaguri; toate acestea nu au putut însă distruge ființa poporului nostru, nu l-au putut abate din drumul său istoric obiectiv. Treptat, odată cu sfîrșitul perioadei migrațiunilor, populația de pe teritoriul vechii Dacii a început să-și organizeze viața în diferite formațiuni statale mici. Formarea voievodatelor a marcat o epocă nouă în istoria poporului român, în dezvoltarea sa economică, socială și politică. Se poate afirma deci că închegarea primelor nuclee statale — a voievodatelor — și apoi concentrarea acestora în state feudale puternice au asigurat atît dezvoltarea continuă a forțelor de producție, cît și conservarea ființei poporului, apărarea autonomiei țărilor române în fața marilor imperii ale vremii. Organizarea statelor feudale românești a creat condițiile ridicării vieții economico-sociale pe o treaptă superioară, a înscris în istorie epoci de puternică înflorire a civilizației materiale și spirituale pe teritoriul țării noastre, marcate și de personalitatea unor mari domnitori patrioți.
Datorită particularităților dezvoltării sociale, orînduirea feudală a îmbrăcat în țările române, pe lîngă caracteristicile clasice fundamentale, anumite forme specifice originale. Una dintre cele mai importante constă în împletirea relațiilor de exploatare feudală cu relațiile de proprietate țărănească individuală și de obște, în existența unor categorii de țărani liberi — răzeși și moșneni — stăpîni pe pămînt, care se bucurau de anumite drepturi economice și sociale. Această împrejurare a imprimat țărănimii, în întregul ev mediu, un rol deosebit în viața țărilor românești, făcînd din ea atît forța socială principală a dezvoltării economico-sociale, cît și factorul militar hotărîtor în bătăliile pe care poporul a trebuit să le ducă pentru apărarea entității naționale, a integrității patriei, a dreptului său sacru de a trăi liber.
Întreaga istorie a poporului român se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apărarea ființei naționale și neatîrnare, pentru progres și civilizație. Încă de la apariția primelor formațiuni statale românești, luptele maselor populare împotriva exploatării feudale au fost strîns împletite cu luptele împotriva dominației străine. Această particularitate specifică și-a pus amprenta asupra întregii evoluții sociale a României, asupra felului de a fi și de a gîndi al poporului român, asupra însuși destinului său istoric caracterizat prin luptă hotărîtă, plină de sacrificii pentru libertate și unitate, pentru dreptul de a fi stăpîn în propria țară. Exploatarea feudală a fost agravată de dominația marilor imperii vecine, otoman, habsburgic, țarist — îndeosebi de dominația otomană — care prin războaie, prăzi și biruri au secătuit, veacuri de-a rîndul, avuția țărilor românești. Dominația străină a dus, totodată, la prelungirea în timp a orînduirii feudale, la întîrzierea procesului dezvoltării societății românești, care a rămas în urmă față de țările din centrul și apusul continentului, unde destrămarea orînduirii feudale, trecerea la capitalism și închegarea statelor naționale s-au putut realiza cu mult înainte.
În același timp, între poporul român și popoarele acestor imperii — îndeosebi poporul rus, popoarele din Balcani și din bazinul dunărean — între forțele progresiste din rîndul acestor popoare, s-au dezvoltat relații de colaborare și ajutor reciproc în lupta pentru idealul libertății naționale și sociale, pentru lichidarea orînduirilor perimate din punct de vedere istoric și făurirea unei vieți mai bune, în concordanță cu cerințele obiective ale dezvoltării sociale. Aceste relații de prietenie și colaborare au fost ridicate pe o treaptă nouă, superioară, odată cu apariția și dezvoltarea proletariatului, cu intensificarea mișcării muncitorești, transformîndu-se într-o solidaritate strînsă în lupta împotriva exploatării și asupririi, pentru apărarea intereselor vitale ale maselor largi muncitoare, pentru transformarea revoluționară a societății.
Se poate afirma că istoria României confirmă concluzia științifică marxist-leninistă după care dominația străină, știrbirea sau pierderea suveranității și independenței afectează grav dezvoltarea economică-socială a popoarelor, evoluția generală a societății pe trepte superioare. Totodată, istoria luptelor poporului român demonstrează cu putere adevărul fundamental că jugul asupririi străine poate frîna sau întîrzia pentru un timp evoluția unui popor, dar nu poate împiedica realizarea aspirațiilor sale legitime — cucerirea libertății și unității, asigurarea progresului social — dacă el este hotărît să lupte pînă la capăt cu fermitate și eroism. Experiența istorică arată că nimic și nimeni nu poate anihila acțiunea inexorabilă a legilor dezvoltării sociale.
Multă vreme, de-a lungul milenarei existențe a poporului român, țărănimea a reprezentat cea mai importantă forță socială a progresului. Lupta de clasă a țărănimii, a maselor populare împotriva asupririi a constituit factorul fundamental al tuturor transformărilor sociale, al înaintării poporului nostru pe calea progresului economico-social și a eliberării naționale.
Țărănimea a constituit forța principală a armatelor multor mari conducători de oști, care au înscris pagini de înălțător eroism în lupta împotriva dominației străine. Figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și ale altor domnitori, care au dobîndit mari victorii în fruntea oștilor române, vor rămîne de-a pururi în conștiința poporului nostru, în istoria patriei. Țărănimea a dus greul bătăliilor împotriva cotropitorilor străini, pentru unirea țărilor române, pentru cucerirea independenței de stat, pentru închegarea statului național unitar român.
Țărănimea s-a afirmat cu putere ca o clasă socială revoluționară în nenumărate răscoale împotriva dominației feudale. Răscoala condusă de Gheorghe Doja, la care au luat parte țărani români, maghiari, germani și de alte naționalități, marea răscoală țărănească din secolul al XVIII-lea, în fruntea căreia s-au aflat Horia, Cloșca și Crișan, constituie pilde nepieritoare ale hotărîrii cu care țărănimea s-a ridicat împotriva asupririi sociale și naționale, pentru o viață mai bună și mai dreaptă.
Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu marchează începutul istoriei moderne a României, un moment de cotitură în lupta pentru libertate și dreptate socială, pentru scuturarea jugului dominației străine și afirmarea drepturilor naționale ale poporului român. Deși înfrîntă, ea a zdruncinat puternic vechea orînduire, vestind transformările revoluționare viitoare.
Odată cu începuturile dezvoltării capitalismului, în România apar forțe sociale care dau un nou avînt luptelor revoluționare.
Paralel cu dezvoltarea industriei, crește tot mai mult rolul social și politic al burgheziei care acționa pentru desfășurarea largă a activităților economice și comerciale și, implicit, pentru unele reforme democratice ce corespundeau cerințelor obiective ale dezvoltării societății noastre. Interesele de clasă făceau însă burghezia să intensifice exploatarea maselor și totodată să pactizeze pe plan politic cu moșierimea.
Unul din procesele sociale cele mai importante care marchează evoluția societății românești în această perioadă este dezvoltarea și intrarea fermă în arena vieții politice a tinerei clase a proletariatului industrial — clasa cea mai înaintată a țării. Proletariatul devine tot mai mult purtătorul idealurilor celor mai revoluționare ale maselor populare, exponentul aspirațiilor vitale ale întregului popor muncitor spre dezvoltarea patriei pe calea progresului, spre o viață liberă și demnă, spre făurirea unității naționale și cucerirea independenței de stat.
Revoluția burghezo-democratică de la 1848 a constituit un moment crucial în trecerea României de la feudalism la capitalism, a dat un puternic impuls creșterii conștiinței de sine a poporului român, a exprimat hotărîrea moldovenilor, muntenilor și transilvănenilor de a sfărîma vechile relații feudale, de a deschide calea noii orînduiri, de a făuri unitatea națională în cadrul frontierelor unuia și aceluiași stat, de a înainta neabătut pe drumul progresului și democrației. Slaba dezvoltare a noilor forțe sociale, lipsa lor de fermitate și consecvență politică, lipsa unui program clar de schimbare socială, precum și intervenția armată a imperiilor străine chemate de reacțiunea feudală din țările românești — înspăimîntată de amploarea mișcărilor revoluționare — au dus la înfrîngerea vremelnică a revoluției. Dar ideile revoluției de la 1848 au continuat să se dezvolte, noile clase sociale, masele populare trăgînd învățămintele necesare pentru lupta lor ulterioară.
Merită să fie menționate operele cărturarilor din cele trei țări române de la 1848, din care unii erau simpatizanți ai ideilor socialiste. Inspirate din tradițiile revoluționare, progresiste ale poporului român, precum și din ideile înaintate ale veacului, aceste opere reprezintă un valoros tezaur de gândire socială și politică; ele au dat un puternic impuls dezvoltării luptelor de eliberare socială și națională din țările române.
Forța principală a revoluției de la 1848 în toate țările romane au fost masele populare, hotărîte să lupte pentru o viață mai bună, liberă și independentă, să asigure dezvoltarea țării pe calea progresului economic și social. Marile întruniri politice și manifestările de masă din Moldova, cucerirea, pentru un timp, de către revoluționari în Muntenia a puterii de stat și apărarea de către masele populare a guvernului revoluționar împotriva reacțiunii, luptele armate desfășurate de către revoluționarii din Transilvania ilustrau gradul înalt de radicalizare a maselor, uriașa forță politică pe care o reprezentau acestea, capacitatea lor de a-și impune voința și de a determina cursul evenimentelor istorice.
Un moment de o deosebită importanță istorică l-a constituit înfăptuirea în 1859 a statului național, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia luminoasă a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a marcat intrarea țării noastre în noua etapă a evoluției ei capitaliste, a ridicat pe o treaptă superioară lupta de eliberare națională, mișcarea revoluționară a maselor muncitoare pentru drepturi și libertăți sociale.
La scurt timp după Unire, în urma războiului din 1877, a fost cucerită independența de stat a României. Rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinței ferme de libertate și neatîrnare a poporului nostru, care și-a dovedit încă o dată marea capacitate de luptă — dobîndirea independenței naționale a dat un nou și puternic imbold dezvoltării economice și sociale a țării, a exercitat o profundă înrîurire asupra întregii evoluții istorice a României pe drumul progresului social, a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare.
Intrarea pe arena socială a proletariatului,
organizarea mișcării muncitorești
și socialiste în România
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă industria, forțele de producție cunosc în general o evoluție puternică, se extind relațiile de producție capitaliste. Odată cu aceasta crește numericește noua clasă socială, proletariatul, care se afirmă tot mai puternic în lupta de emancipare a țării. În același timp, în economia românească are loc o pătrundere rapidă a capitalului străin, a monopolurilor internaționale. Drept urmare, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, în principalele ramuri industriale puterile imperialiste dețin cea mai mare parte a capitalului, transformînd România într-o țară dependentă. Toate acestea arată că la sfîrșitul veacului trecut România era o țară slab dezvoltată, cu o economie predominant agrară, în care relațiile de producție feudale erau încă puternice, aflîndu-se de fapt abia în prima fază a dezvoltării capitaliste.
Odată cu apariția pe scena istoriei a proletariatului, pe măsura intensificării organizării lui de clasă, încep să pătrundă în România ideile socialismului. Încă la 1835 socialismul utopic era cunoscut și experimentat în țara noastră. Socialismul științific găsește, chiar de la întemeierea sa, un ecou profund în mișcarea noastră revoluționară, ideile lui Marx și Engels înregistrînd rapid o largă răspîndire în România.
Merită subliniat faptul că Marx și Engels au acordat o atenție deosebită studierii istoriei României, dezvoltării ei economico-sociale, evoluției mișcării muncitorești din țara noastră. Clasicii marxismului au privit cu simpatie lupta eroică desfășurată de poporul român împotriva exploatării și asupririi, pentru eliberare națională și socială, pentru unirea într-un singur stat național și scuturarea jugului străin.
Încă din deceniile al VII-lea și al VIII-lea ale secolului trecut încep să se creeze în țara noastră asociații și cluburi muncitorești, iau ființă cercuri socialiste, apar o serie de publicații ale acestora; la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului al XX-lea se creează organizații sindicale, încep să se desfășoare acțiuni greviste pentru apărarea intereselor clasei muncitoare și a libertăților democratice.
Un rol important în răspîndirea ideilor revoluționare marxiste în România l-a avut lucrarea lui C. Dobrogeanu-Gherea „Ce vor socialiștii români”, apărută în 1886 — aceasta constituind, de fapt, primul program revoluționar marxist din țara noastră.
Înființarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România în 1893, pe baza principiilor socialismului științific, a ridicat pe o treaptă superioară lupta clasei muncitoare, a sporit rolul ei în întreaga dezvoltare social-economică a țării.
Întreținînd legături strînse cu Engels și cu alți conducători ai proletariatului din Europa și de pe alte continente, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România s-a remarcat, totodată, prin spiritul său de solidaritate internațională. El a dezvoltat colaborarea cu celelalte detașamente ale proletariatului, s-a făcut cunoscut prin participarea la activitatea organizației internaționale a muncitorilor, la congrese și întruniri socialiste și muncitorești internaționale, prin contribuția activă adusă la dezbaterea celor mai importante probleme ale mișcării muncitorești din perioada respectivă.
Paralel cu dezvoltarea mișcării muncitorești, la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului al XX-lea iau o amploare tot mai mare mișcările țărănești, care culminează cu marea răscoală din primăvara anului 1907. Prin proporțiile și intensitatea ei, răscoala din 1907 a scos în evidență necesitatea imperioasă a înlăturării relațiilor feudale din agricultura României, a rezolvării problemei agrare în favoarea maselor largi țărănești. Totodată, ea a dezvăluit marile energii revoluționare ale țărănimii, care a înscris în acel an una din paginile glorioase ale luptei sociale a poporului român. În cursul desfășurării răscoalei din 1907 s-au manifestat pentru prima dată în mod mai activ colaborarea și solidaritatea în luptă a muncitorimii cu țărănimea, prevestind zorii alianței muncitorești-țărănești ce avea să devină cea mai puternică forță socială și politică a societății noastre.
La sfîrșitul secolului trecut și în primele două decenii ale secolului nostru, socialiștii români au raporturi apropiate de colaborare și întrajutorare internaționalistă cu socialiștii din Rusia, cu conducătorii Partidului Social-Democrat al muncitorilor din Rusia și, în mod deosebit, cu Vladimir Ilici Lenin. De altfel, Lenin a studiat realitățile social-politice din țara noastră, a făcut referiri la luptele revoluționare ale proletariatului, ale maselor muncitoare din România. Mișcarea muncitorească din țara noastră a militat cu hotărîre împotriva războiului imperialist, precum și împotriva participării României la acest război. Proletariatul, socialiștii s-au pronunțat, totodată, cu fermitate pentru unirea Transilvaniei cu România.
În timpul luptelor din primul război mondial pentru apărarea pămîntului patriei împotriva ocupanților militariști germani, pentru salvgardarea unității și integrității teritoriale, oștirile române, masele populare din România au înscris în istoria țării o pagină nepieritoare de eroism și abnegație, de spirit de jertfă și patriotism fierbinte.
Legitățile dezvoltării istorice impuneau cu stringență încheierea procesului de formare a statelor naționale aflate sub dominația marilor imperii din Europa. În mișcarea popoarelor europene pentru autodeterminare națională și scuturarea dominației străine se încadrează și lupta maselor populare din România și din celelalte teritorii românești aflate sub dominație străină, pentru formarea statului național român unitar. Realizarea acestui deziderat istoric vital a fost rodul luptei maselor largi populare, a muncitorimii, țărănimii, intelectualității, a cercurilor înaintate ale burgheziei, a principalelor clase și pături ale societății, opera întregului popor, a întregii națiuni. Istoria demonstrează că formarea statului național unitar român nu a fost rezultatul unui eveniment întîmplător, de conjunctură, al înțelegerilor intervenite la masa tratativelor; tratatul de pace n-a făcut decît să consfințească o situație de fapt, creată de lupta maselor populare. Unirea Transilvaniei cu România a constituit înfăptuirea firească a năzuinței seculare de unitate a poporului nostru, a visului pentru care au luptat și s-au jertfit nenumărate generații de înaintași, împlinirea unei necesități obiective a însăși dezvoltării istorice.
Se poate spune că, încă de la începuturile sale, mișcarea noastră muncitorească a fost prezentă atât în momentele hotărîtoare ale dezvoltării poporului român, cît și în marile bătălii revoluționare internaționale.
După sfîrșitul primului război mondial și formarea statului național unitar, România intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale istorice. În fața mișcării revoluționare a maselor populare se pun sarcini noi, legate de transformarea democratică a societății românești.
Pe arena internațională, sfîrșitul primului război mondial generase schimbări profunde, radicale. Se prăbușiseră imperiile otoman, habsburgic și țarist, se intensificau pretutindeni luptele de clasă, revoluționare, împotriva dominației imperialiste și coloniale. Un moment de importanță istorică mondială l-a constituit victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, care a deschis o nouă epocă în dezvoltarea societății omenești — epoca trecerii de la capitalism la socialism. Făurirea primului stat al muncitorilor și țăranilor, sub conducerea Partidului Comunist Bolșevic, în frunte cu V. I. Lenin, a dat un puternic imbold luptelor revoluționare de pretutindeni, a ascuțit și mai mult contradicțiile de clasă, contradicțiile între țările imperialiste și țările dominate, a stimulat întreaga luptă de eliberare națională și socială.
Profundele mutații săvîrșite în configurația geografică, politică și socială a lumii după primul război mondial au determinat un nou și puternic avînt al dezvoltării forțelor de producție pe plan internațional, un mare pas înainte în cunoașterea științifică, în progresul tehnicii, în viața culturală a popoarelor, au ridicat pe o treaptă nouă întreaga civilizație a societății omenești. S-au produs puternice schimbări în structura societății, în raportul forțelor sociale, a început să se afirme cu tot mai multă vigoare proletariatul — clasa cea mai revoluționară a societății —, s-a produs o amplă radicalizare a maselor largi populare. Alături de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, istoria a înscris în această perioadă, într-o serie de țări — ca de exemplu China, Germania, Ungaria, Turcia și altele — puternice mișcări revoluționare ce au cuprins largi mase muncitorești și forțe progresiste.
În acest context general au loc și în țara noastră schimbări profunde în dezvoltarea economică și socială, se naște o vie efervescență politică, în centrul căreia un rol tot mai important joacă clasa muncitoare, clasa cea mai avansată a societății.
Crearea Partidului Comunist Român,
lupta sa revoluționară
împotriva regimului burghezo-moșieresc, a fascismului,
pentru interesele celor ce muncesc,
pentru cauza democrației și păcii
În condițiile interne și internaționale ale perioadei de la sfîrșitul primului război mondial, luptele de clasă, revoluționare din România se intensifică tot mai mult, culminînd cu greva generală din 1920. Ca urmare a creșterii conștiinței politice a proletariatului, în cadrul Partidului Socialist s-a desfășurat o luptă intensă împotriva pozițiilor reformiste și oportuniste, pentru clarificarea principiilor ideologice, precum și cu privire la programul, strategia și tactica luptelor revoluționare viitoare. În același timp au avut loc contacte repetate ale conducătorilor socialiști români cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu conducătorii Internaționalei Comuniste, inclusiv cu Lenin, privind afilierea la Internaționala a III-a. Activitatea ideologică și organizatorică desfășurată pentru organizarea pe Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/42 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/43 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/44 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/45 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/46 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/47 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/48 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/49 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/50 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/51 Pagină:Programul Partidului Comunist Român (1975).pdf/52 În aceste împrejurări s-a demonstrat că politica Partidului Comunist Român corespunde pe deplin năzuințelor și intereselor vitale ale întregului nostru popor. Partidul și-a dovedit tăria și capacitatea de organizare și unire a tuturor forțelor democratice și patriotice în lupta pentru răsturnarea dictaturii militaro-fasciste și asigurarea dezvoltării libere, independente și democratice a țării.