Profile literare/Ion Gherea
| ←Prefața | Profile literare de Traian Demetrescu Ion Gherea |
Théodore de Banville→ |
În prefața întâiului volum de Studii critice, D. Ion Gherea prevestea pe cititori că aparițiunea volumului al II-lea va depinde de primirea ce i-o va face publicul. Această prevestire a avut un efect rar: În mai puțin de un an se epuizară două ediții din primul volum, ca și cum publicul ar fi voit să manifeste prin această grabă dorința lui de a nu se întârzia aparițiunea celui de-al doilea volum. Repeziciunea vînzărei unui număr însemnat de exemplare dintr'o carte de literatură românească, nu este lipsită de înțeles. Faptul acesta dovedește o deșteptare mai largă în spiritul publicului nostru pentru operile de valoare distinsă și triumful unor mari idei de domeniul criticei literare mo- derne.
Aparițiunea Studiilor critice este începutul unei noul epoci literare, al cărui caracter cred că se va desluși, încetul cu încetul, mai târziu.
Aproape fără întrerupere sfîrșesc în acest moment citirea volumului al II-lea; și ceia-ce caut să întrupez în aceste rînduri nu este de cât vibrațiunea primei impresiunl, acela care poate păstrează cel mal clar sunet al sincerităței.
Volumul cuprinde nouă capitole, având aproape fie-care în parte cadrul dezvoltat al unul studiu. Trei din aceste capitole sunt de domeniul polemicei literare: (Asupra criticei metafizice și celei științifice; Personalitatea și morala in artă; Criticii noștrii și „Năpastea”).
Este de observat, în cele mai multe din studiile d-lui Gherea, o facultate rară de a polemiza. Criticul însă nu aparține acelei familii de polemiști cari înțeleg această formă de discuție intelectuală drept un câmp larg de certuri personale, deșerte și comune. In general, polemicile literare cari se fac la noi au aspectul unor lupte înverșunate de vorbe, de sfîșieri personale, decăzute adese-ori la nivelul ordinar al polemicilor politice. Printr'o polemică criticul Gherea înțelege „o formă literară și științifică” având menirea de a limpezi și a răspândi în masele publicului diferite principii și vederi literare și științifice. O dată statornicit acest drum adevărat al polemicei, criticul înaintează pe el cu curajul luptătorului sigur de armele lui. Și armele puternice ale D-lui Gherea în polemici, sunt, înainte de toate: logica și o vastă cultură. Rămâi uimit de puterea de a adânci ideile și a le desluși în lumina lor adevărată, prin farmecul sugestiv al unei judecăți bogate, clare și însuflețită de convingere. Literatura fiind și ea un produs al mediului social, criticul caută a explica ori-ce producere literară prin ajutorul criticei științifice, ce constă în aflarea și demonstrarea causelor psihice și sociale cari i-au dat naștere. Aceasta face să vedem în D. Gherea mal mult un critic social și psihologic, și foarte puțin estetic. D. Gherea, spre exemplu, ne va lămuri într'un mod admirabil un roman sau o piesă de teatru: ce idei sociale și ce simțiminte o însuflețesc; ne va încredința apoi despre puterea ei morală, dar ne va vorbi puțin întru cât privește valoarea pur estetică.
In alte două capitole găsim două profile ilustre din literatura rusească (Turghenef și Dostoevschy). Intr'un cadru restrîns, dar luminos, criticul explică operile lor literare din punct de vedere social și psihologic. Peste aceste profile, D. Gherea a resfrînt o simpatie personală, ca o lumină caldă și blândă de soare.
Aceasta arată sensibilitatea criticului, sensibilitate fină și adânc vibrătoare, dupe cum se remarcă adese-ori la critici și filosofi celebri ca Taine, Renan, Lemaitre și alții. Dar acolo unde sensibilitatea criticului se manifestă în cea mal profundă vibrațiune a ei, este în admirabilul studiu asupra dramei „Năpastea”. Acest studiu amintește unele din cele mal frumoase și impresionabile analize psihologice ale lui Paul Bourget.
Spațiu foarte restrâns al articolului meu nu'mi permite să fac citațiuni din numitul studiu, dar atrag atențiunea cititorilor asupra paginilor 154 și 155, — pagini scrise cu o rară măestrie artistică. In ele criticul analizează o frază caracteristică a lui Dragomir: „Ce să facă? . . . stă și el între puști și așteaptă să se isprăvească mai de grab...” In același studiu întâlnesc iarăși un pasaj scurt, în care criticul esplică halucinația lui Ion nebunul, concretizată în imagina Maicel Domnului, simbolul bunătăței și al suferinței. De ce tocmai figura acestei Mater Dolorosa i se arată vecinic înaintea ochilor? Criticul ne-o spune: „In toată viața plină de suferință a lui Ion, trebuia să-i lucească o imagină mângăîetoare, imaginea mâinei pline de bătături a mamei sale alunecându-i pe cap.” Aceste cuvinte trădează o emoțiune adâncă; ele singure pot să definească întreaga natură sensibilă a criticului.
Sensibilitatea criticului se mai observă și în studiul consacrat lui Ștefan Hu- dici, schiță dramatică a D-lul V. G. Morțun. Schița este mai mult un pretext pentru ca criticul să analizeze starea actuală a femeii în societatea burghieză.
Volumul mai conține câte-va note despre clasicism și romantism, și un mare studiu asupra pesimismului în literatură și viață. Această din urmă lucrare, complectată prin articolul: „Decepționismul în literatura contimporană”, publicat în volumul I-iu, este, dupe mine, până acum, cel mal admirabil studiu al D-lui Ion Gherea.
Iată în cea mai grăbită fugă a condeiului câte-va din impresiunile mele. Imi rămâne încă multe de zis, ceia-ce n'ași putea-o face de cât în marginile largi ale unei cercetări dezvoltate. Cartea D-lul Gherea îți deschide orizonturi vaste de cugetări și simțiri. Sunt însă unele vederi în aceste studii critice ce'mi par greșite sau incomplect explicate. Acest punct îl voi discuta altă dată, căci este o plăcere sinceră a reveni asupra eminentului nostru critic.
Am făgăduit că voi reveni asupra mult talentatului și simpaticului nostru critic. Mă țin de cuvînt: întâi, pentru că simt o plăcere sinceră vorbind de acest om, care știe să te apropie de persoana și opera lui cu un farmec de cugetător și analist umanitar; al doilea, pentru că de astă dată voi căuta să mă lămuresc mai pe larg asupra punctului, pe care l'am atins în treacăt în precedentul meu articol, acela care privește pe D. Gherea ca critic estetic.
Mai înainte de aceasta, o mică abatere: In ori-care altă țară, o carte de valoarea Studiilor Critice ar fi fost menită să deștepte multă atențiune, multe discuții în presă. La noi însă, ziaristica se frământă zilnic în cele mai ordinare lupte politice, și rămâne indiferentă față de rarele opere de însemnătate cari se ivesc pe tărâmul atât de sterp al literaturei românești. Mă opresc de a învedera cauzele acestei nepăsări și răceli culpabile, dar nu mă pot opri de a nu constata această tristă stare intelectuală a presei noastre contimporane, destul de caracteristică din punct de vedere psihologic și social.
Ziarul Lupta a făcut însă excepție. In câte-va numere am citit o lungă critică în care se rezumă pe larg și cu multă pricepere fondul criticilor D-lui Gherea. La sfârșitul acelei critice autorul încearcă să răspundă acelor critici cari nu văd în Ion Gherea un critic estetic, răspunzându-mi în același timp și mie. Găsesc dar un nou prilej de a lămuri chestiunea pentru ce nu văd în D. Gherea un critic estetic.
Talentele critice au și ele felurite și complicate manifestări, ca și talentele de poeți, de romanțieri, autori dramatici etc. „Un critic, zice Jules Lemaitre, resfrânge în criticile sale temperamentul său și concepțiunea sa asupra vieței, pentru că el descrie cu spiritul său spiritele altora”. De aci: marile deosebiri între critici. Taine ne va explica în criticile sale cauzele sociale și naturale cari au dat naștere unei opere literare sau unei literaturi întregi. Nisard, din potrivă, ignorează aproape cu desăvârșire mediul social. El își formează o ideie generală despre geniul francez, apoi introduce, ca parte integrantă, credințele filosofiei spiritualiste. Cu acest ideal el compară operile scriitorilor, arătând care se apropie sau se depărtează mai mult de acest ideal. Paul Bourget se preocupă de a analiza diferite stări psihologice ale autorilor și a demonstra unele din causele lor generale. Jules Lemaitre își povestește impresiile și cugetările care i le-a deșteptat operile pe care le studiază; și așa mal departe.
Un critic are deci un punct al său de vedere cu care cercetează pe scriitori si lucrările lor. D-l Ion Gherea este eminamente un critic social. Chiar atunci când pătrunde ca analist psiholog, va căuta să ne explice o anume stare sufletească prin cauzele mediului social. Și cred că tocmai în acest sistem constă puternica originalitate a D-sale.
De exemplu, spre a ni se lămuri pesimismul lui Eminescu, criticul ne va arăta organizația și civilizația socială a burghezimei moderne; pentru a ni se dovedi decepționismul lui Vlahuță, vom auzi pe critic descriindu-ne pozițiunea umilită și săracă a artistului în societatea noastră; satira pieselor lui Caragiale ne va fi explicată prin spoiala ridiculă a civilizației claselor sociale de mahala; pesimiștii papagali ai lui Duiliu Zamfirescu sunt produsul vieței stricate și cu pretenții de cultură cari o duc unii din cavalerii aristocrației noastre în străinătate etc. Iata în linii foarte generale metoda de a studia a D-lui Ion Gherea, metodă care constă într'o vastă și profundă judecare logică a operilor literare, din punct de vedere social.
Cine nu vede în această metodă un fond bogat de cultură, o putere rară de logician, o aplicare a mijloacelor criticei științifice, și, une-ori, o sensibilitate delicată și fină de artist!....
Dar o operă literară, în afară de fondul ei social și psihologic, prezintă și o fizionomie estetică, peste care D-l Gherea trece totd'auna cu indiferență. Oare fizionomia pur estetică a unei lucrări literare să nu prezinte nici un interes? Să nu aibă nici o valoare originalitatea unei forme artistice? Să ni se pară fără înțeles acea facultate a talentului care ne dă un aspect nou al frumosului?
Eu cred că expresiunea estetică a unei opere literare are un caracter psihologic: Versurile calde, muzicale și melancolice ale lui François Coppée arată temperamentul blând, sensibil, impresionabil și visător al poetului; versurile energice, dramatice și une-ori brutale ale lui Richepin, ne învederează caracterul viril, batjocoritor si nevrozat al autorului „Blestemelor”; splendoarea fermecătoare, seninătatea gravă a poemelor lui Leconte de Lisle, dovedește spiritul său profund și de un pesimism maiestos. Flaubert pentru un adjectiv pierdea nopți întregi. Munca aceasta de a căuta expresiunea justă și logică, care să exprime o ideie sau un simțimânt, explică spiritul de observație adânc al marelui romanțier. Exemplele în acest sens pot fi numeroase.
D. Gherea se oprește foarte rar la studiul părților estetice ale unei opere literare. Cel mult, din când în când, le atinge cu repezi și ușoare aprecieri.
Se poate spune însă că aceasta scade valoarea Studiilor critice? Eu cred că nu. D. Gherea rămâne un mare critic social, un istoric al operilor literare, până acum, incomparabil în țara noastră. Pe lângă aceasta, dupe cum s'a observat de toți, criticul are o subiectivitate cu deosebire simpatică în studiile sale: se exală din ele un fond puternic și cuceritor de umanitarism, de optimism prietenos și bine-făcător, și mal ales, o moralitate înaltă, care va avea înrîuriri mari asupra societăței noastre.