Privind viața (Zarifopol)

(Redirecționat de la Privind viaţa (Zarifopol))
Jump to navigation Jump to search
Privind viața[1]
de Paul Zarifopol


În scrisul tău destinat publicului, pune ideile tale, dar niciodată sentimentele tale, adică partea întimă a personalității tale, niciodată imaiginația ta, adică produsul imediat al personalității tale.

Radicalismul acestui sfat care propune nici mai mult, nici mai puțin suprimarea poeziei, înseamnă o anticipare adânc originală asupra viitorului îndepărtat al scrisului literar.

Nu este exclus, cred, ca pudoarea sentimentelor și a imaginației să evolueze astfel, încât produsele imediate ale personalității, deci lirismul și plastica poetică între altele, să nu mai fie publicizate. Printr-o delicatețe severă, nouă și cu totul aleasă, experiența personală va rămâne închisă în mândria tainelor intime. Rezultatele ultime ale elaborării ideologice, răcite de fierberile experienței interioare și turnate în forme prin care curiozitatea vulgară nu poate pătrunde, vor fi, singure, date mulțimii necunoscute. Atunci nu se va mai plânge poetul: Mein Lied ertönt der unbekannten Menge.

Dar pân atunci?

Vine greu cititorului să nu trateze colecțiile de maxime ca niște memorii sufletești ale autorului. Însă celui care vorbește în public despre o carte de maxime a unui contemporan în viață, i se impune, credem, să facă abstracție de acest caracter liric al maximei, care necontenit te ademenește a reconstitui biografia unui suflet, și să respecte acele formulări abstracte așa cum i se oferă. Delicatețea, zice dl Ibrăileanu, este calitatea supremă și cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte. E desigur foarte greu a trăi și a lucra conform acestei ierarhii a calităților. De exemplu: uneori, din exces de discreție, subliniem prin rezerva noastră ceea ce celălalt credea că trece neobservat, și devenim indiscreți. Și de loc nu-mi pare excesiv când dl Ibrăileanu spune că cine nu e politicos chiar cu animalele, nu are sufletul sus pus. Între puținele achiziții ale civilizației, de care se poate mira orice pesimist, trebuie negreșit să așezăm, ca pe una din cele mai admirabil paradoxale, și delicatețea, cea atât de rafinat subliniată de dl Ibrăileanu. O opinie contrară este o ofensă zice d-sa. Însă totuși, după atât de lungi și curioase silințe, pitecantropul nu se dezminte: în sarcasm se perpetuează evident arătarea caninilor.

În mersul ei fatal și nepăsător, natura e aceeași, în piatră, în arbore, în om, în toată materia.

Pentru om, legile naturii sunt că niște curse complicate și neprevăzute, printre care trebuie să-și strecoare cele câteva kilograme de materie ce-i sunt împrumutate vremelnic. Prin crearea civilizației omul n-a obținut decât să înlocuiască instinctele cu inteligența; și inteligența nu ajunge să împlinească ceea ce, fără osteneală, realizau instinctele. În adevăr, inteligența nu era născută decât pentru o adaptare incompletă a unui organism prea puțin complicat la un prea puțin variat mediu. Singurul organ care a crescut, în evoluția omului, este creierul. Există oare un alt animal căruia să se fi întâmplat aceeași nenorocire?

Iar această nenorocire a omului cuprinde și o batjocură: nu generosul și obiectivul elefant, ci isterica și libidinoasa maimuță a avut creierul mai dezvoltat.

Omul, luminându-se, a ajuns doar să descopere ideea de moarte, să se înscrie pe sine în seria zoologică, să priceapă că pământul e un vremelnic fir de țărână în infinit, să piarză credința în Dumnezeu. În centrul acestei dezvoltări complete stă crima fundamentală a naturii împotriva omului: conștiința unui Kant sădită într-un mamifer supus legilor stupide ale materiei, adică distrugerii totale.

Icoanei totale a distrugerii, singure imaginile amorului, antidotul morții, îi pot ține piept. Fără îndoială, manejele rafinate dintr-un roman de Bourget au aceeași încheiere ca un anumit capitol din Descendența omului de Darwin.

Totuși, oricât te-ai amărî constatând că oamenii sunt gorile stupide, oricât te-ai dezgusta de om comparându-l cu strămoșul pitecantrop, oricât agerimea ta de observator te face să descoperi, în stările sufletești superioare, pe cele primitive și inferioare, nu poți să nu admiri fantastica feerie clădită de sufletul omenesc pe instinctul cel atât de van, chiar știind că cele mai sublime strigăte ale poeziei nu sunt decât exprimarea ritmată a chinurilor provocate de o celulă, în râvna ei nesatisfăcută de a se întâlni cu o anumită altă celulă.

Așa se face că, din cele două sute zece maxime ale dlui Ibrăileanu optzeci și două vorbesc de dragoste și de femeie.

Se-nțelege că nu e prea mult, dacă e vorba de antidotul unic al morții, și dacă, precum spune autorul, literatura, aproape în întregime, nu-i decât zugrăvirea afacerilor amoroase. Desigur, cu toată poezia sublimă, este în dragoste, ca pretutindeni, multă amărăciune; fiindcă și dragostea trăiește sub regimul războiului general, agravat prin faptul că femeia nu e numai fenomenul cel mai deosebit de bărbat, ci însuși contrariul lui.

Filozoful care a zis: homo homini lupus nu știa sau uitase că lupii nu se mănâncă între dânșii, decât la ultima extremitate; a calomniat adică lupii. Numai la mare nevoie se întâmplă să se potrivească lupilor formula lupus lupo homo. Nu uita nici un moment că în orice raport cu oamenii ești în stare de razboi: cu dușmanii, cu prietenii, cu cunoscuții, cu străinii, cu femeia, cu iubita. Dacă ești sincer înseamnă că, în războiul tuturora contra tuturora, ți-ai uitat zalele acasă.

Prima victorie a omului asupra animalului este ipocrizia: astfel începe stăpânirea de sine. În afară de forma specială a ipocriziei, stăpânirea de sine este o achiziție foarte nestabilă. Sub învelișul șubred, sălbăticia stă gata să izbucnească. După cum de mult s-a observat, dacă oamenii și-ar pătrunde gândurile unul altuia, s-ar piti fiecare în vreo ascunzătoare nebănuită.

Omului gânditor, nebănuit de vanitățile valorificării exterioare, îl este rezervată o deosebită plăcere, divină și subtilă: a exulta de orgoliu și a purta în același timp masca celei mai desăvârșite modestii, așa ca să poți mistifica pe ceilalți până acolo, încât să se poarte cu tine condescendent și protector; a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înțelegi puțin sau nimic din ceea ce ți se spune, dar în același timp a înțelege tot și a privi totul cu detașare și cu o liniștită ironie; a te arăta mic și umilit, cu sentimentul distanței dintre tine și ceilalți.

Întrucât, vorbind despre asemenea priviri asupra vieții, e loc să pomenim de izvoare, se poate spune, cred, că Schopenhauer și pozitivismul au fost educatorii pe care dl Ibrăileanu i-a verificat, în experiență proprie, cu o deosebită pătrundere și delicatețe de simțire. În cartea aceasta ne reapare lumea gânditorilor și a poeților din a doua jumătate a veacului trecut. O surprinzătoare abatere de la ideile pozitiviste ne întâmpină în aforismul care spune: Timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conștiința, flacăra palidă și rece, dar care veștejește și usucă. Despre candoarea copilului, pozitivismul gândește altfel. Denunțarea aceasta rousseauistică a conștiinței care veștejește și usucă nu mi-o pot clarifica.

Ceea ce mai ales face, probabil, că atitudinea față de viață, apărută și fixată în intelectualii europeni de pe la 1850 încoace, nu mai este a generației actuale, este că în ea nu mai primează intelectualii excesivi cu amărăciunile lor caracteristice. Această generație vrea să trăiască. Pentru dânsa problema cea mare a vieții nu mai poate fi moartea. Forțând înțelesul, putem spune că acum, nu numai în lume, ci și în ideologie, prioritatea o are prostia.

Și dl Ibrăileanu pare a se adresa deosebit acestor tineri de astăzi, și cu totul în sensul lor, când, în ultimele rânduri ale cărții sale, spune: nu te certa cu viața, nu face pe cimpanzeul abstract.

Nu e aici ca o amendă onorabilă a unei generații? Dar nu lasă dl Ibrăileanu pe tineri numai cu atât.

În fața fantasticei feerii clădite pe instinctul cel atât de van, pesimistul idealist nu uită unele adevăruri vitale și agreabile. De exemplu, zice el așa: Printre pisici, cunoscute prin îndelungatele lor maneje preliminarii în amor, sunt unele care, ca și oamenii lipsiți de prejudecăți întârziate, suprimă orice preludii și merg drept la scop. Aceasta e desigur o înțelepciune zâmbitoare. Iar dacă amorul, ca și soarele, e un singur moment la zenit: în momentul primului da, atunci dl Ibrăileanu poate fi consacrat ca un delicat și magistral inspirator de donjuanism.

Este foarte probabil că citind: Fată, pe care ai iubit-o la optsprezece ani și n-ai mai văzut-o de atunci, o iubești toată viața, un tânăr de astăzi va strânge din umeri, va surâde și se va depărta repede de această observație stranie; dar i se va lumina fața văzând că și intelectualii mai mult ori mai puțin certați cu viața te fac să crezi că cea mai bună înțelepciune în dragoste este să cauți a trece cât mai des prin zenit.

Note[modifică]

  1. G. Ibrăleanu Privind viața. București, 1930, "Cultura Națională" (n.a.)