Privighetori și ciocârlii
Vai, până când va trebui s-ascult
Cum împletiți din razele de lună
Cântări din vremuri de demult,
Ce le-a ’ngropat cu valul ei uitarea ?..
Și când stricați voi cuiburile voastre
Din dărâmate cetățui sihastre,
Unde v-ați pus la ’ntrecere nebună
Cu huhurezi și bufnițe-mpreună ?...
Demult.
Demult v-ascult:
Cântați fără-ncetare
Și-n ochii voștri tulburi
Văd dulce ’nfiorare,
Văd lacrima părerilor de rău...
Neputincioase lacrimi fără roadă,
Căci de minciună ochi-mi dau dovadă...
Ce sunteți doar voi toți, pe câți v-ascult,
Voi cântăreții vremii de demult ?...
Sunteți tâlharii vechilor morminte,
Ce desgropați a vremii moaște sfinte
Și desgropați ascunsul ei tezaur,
Și-l dați pe prețul frunzelor de laur...
Eu nu vă vreau cununa, nici mărirea,
Miros de mort și putregai e-ntr-însa...
Se sbuciumă bolnava omenire,
Truditu-i suflet cere premenire,
Vedeți, s-a smuls din pacea lui pământul
Și vântul
Deslănțuitei patimi trece n goană
Și seceră bolnavi în orice parte...
Vedeți, un neam cum e ajuns de~ moarte,
Cum alte cad, căci boala le supune...
Și cine-mi spune :
Se mai trezesc odată adormite
Viețile de seminții strivite ?...
Dar uite-acum în ziua de pierzare
Lecuitor purcede să coboare,
Nu-i știu, nu-i simt, nu-i văd omorâtorii,
A ta-i cântarea, orișice strigare
De care astăzi struna mea tresare;
Tu ești izvorul lacrimilor mele,
Tu-mi ești povața viețuirii grele ;
Nădejdea mea spre tine se îndreaptă,
Și-atunci un leac durerii din vechime
Și ranelor tămăduire dreaptă, —
Eu glasul tău aștept: viitorime !
Iar voi întârziați poeți:
Tăceți!
Tăceți!
De-ar fi atât de-ndurerat
Și-atât de dulce picurat;
Ca glasul de privighetori
Al vostru cânt!
Privighetoarea-i soră cu amurgul,
Iar pe pământ,
Noi așteptăm suflarea dimineții
Pe-a lumii temelii,
Vrem să vestească soare, cântăreții:
Vrem ciocârlii!
(Satu Mare, la începutul lunii septembrie 1846)