Printre lacrămi

Jump to navigation Jump to search
Printre lacrămi
de Panait Cerna
Sămănătorul, IV, nr. 30, 24 iulie 1905


Am venit, dar fii cuminte! Altfel plec, cu jurământ...
...Ce copil ești! Să te-ntuneci de o vorbă spusă-n vânt!
 Nu plec, uite!... sunt cu tine. Spune, mult ai suferit?
Te gândeai numai la mine, drag copil neîmblânzit?
Că nu ți-a primit o rugă, idolul nu l-ai sfărmat?
Cu privirile în lacrămi, lui, tot lui te-ai închinat?
Și nu mă urăști? Nu?! Vino, robul meu, stăpânul meu
Pleacă-ți fruntea mai aproape, ochii care-au plâns mereu
Să-i sărut, să uit de-a pururi vremea ce ne depărta
Să-mi rămâie numai gândul că trăiesc în umbra ta...

- O, copilă, tu mă mântui, tu mă faci în cer să crez,
Și durerile trecute să le binecuvântez.
Spune, spune înc-o dată, murmură-mi de mii de ori
Vorbele ce dau viață, cântecul ce dă fiori;
E o muzică, pe care o asculți cu ochii uzi
Și oricât ai auzi-o, însetezi s-o mai auzi.
Până când îți intră-n suflet și cu dânsul una face,
Până când vieața toată se învăluie în pace
Până când pământul, cerul, tot ce-ai vrut și ai gândit,
Într-o singură lumină se cufundă-n infinit...

                         *

Firea scânteie sub lună, râde, pare fericită,
Că-i mai fuse dat să vadă o făptură-nlănțuită;
Prahova își mână-n taină cântecul adânc pe vad;
Printre ramuri înflorite raze tremură și cad,
Parcă-s duhuri luminoase, care vin din lumi albastre,
Să asculte mai de-aproape șoapta inimilor noastre;
Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie,
Piruie în urma noastră, în lumina argintie.
...O, tu, inimă fierbinte, suflet care ne-nțelegi,
De-ai putea doini tot astfel nopți de-a rândul,
                                 ani întregi!...
Simți tu răvărsatul zilei? Inima ți-i fermecată?
Ori ai vreun farmec, care ne dezleagă viitorul
Și ne spui în cântec vestea că ni-i fără capăt dorul?
Cântă, cântă înainte! Clopote din sat, sunați,
Și întreg pământul numai la serbare să-l chemați...
Iar tu, vântule, ascultă murmurele din păduri,
Șoapta plină de cutremur de pe buze să ni-o furi
Și, purtând din stâncă-n stâncă vorbe pline de uimiri,
Umple lumea de ecoul sfintei noastre fericiri!...

                         *

De l-ai dăruit cu lacrămi, orișicât ai suferit.
Tot îți pare că norocul prea ușor l-ai dobândit...
Aiurit stai lângă dânsul, lauzi mintea-naltă, care
Puse-o cale-atât de lungă între vis și întrupare!
Cine-ar ști beția luptei și fiorul vieții cine
Dacă lacomele brațe ar fi rodului vecine?

O, destin! o, fericire!... Vine-o clipă când înveți
Că atâtor idealuri depărtarea le dă preț;
Că, de vrei să-ți dea norocul clipe cum n-au fost la fel,
Trebuie să lupți dorindu-l și să suferi pentru el
Vecinic inima umană osândită-i să-și măsoare
Cu durerile-alergării fericirea cea mai mare...
Ca și sufletele noastre însetate de o rază,
Mii de flori pierdute-n noapte după soare lăcrămează;
Deodată se vestește el, nemuritorul mire;
Pune-n creștetul naturii o cunună de mărire
Și, văzând că după dânsul plâns-au gingașele-i roabe,
Lacrămile de pe ele le preschimbă în podoabe:
Într-o clipă, de pe toate, mii de scânteieri a smult
Mai puternic strălucește floarea care-a plâns mai mult.