Prinosul meu
Mă duc, o! mult iubită țară,
Ce m-ai crescut la dragu-ți sân,
Viața mea în primăvară
Pe-altaru-ți sfânt mă duc să-nchin.
Adesea fui bătut de jale
Ca pân-acuma n-am cântat,
Nici preamărit faptele tale
Când lumea tu ai frământat;
Când toți vecinii, în mirare,
La vitejia ta priveau
Și nu puteau să dea crezare
La ce făceai, la ce vedeau.
Când vestea trâmbița în lume
Chiar Romei, mama ta dorită,
Izbânzile și-al tău renume;
Când încântată și uimită
Cetatea cea cu nume mare,
Catând la fiu-ți cel vânjos,
Lung îi striga din depărtare:
«Tu ești atletul lui Christos»
Și-am vrut să cânt, o! țară dragă,
Amaru-ți chin adânc și sfânt,
Când fiii tăi, ceata pribeaga
Erau pe-al bunilor pământ;
Când veneticul ți-i răpise
De lângă sânul iubitor,
Și când. Fanarul le zdrobise
În piept al vitejiei dor!
Nu ți-am adus prinos cântare...
Dar sfânt mi-a fost altarul tău!
De-aceea, iată la hotare,
Prinos ți-aduce azi: brațul meu!
Și când muri-voi pentru tine
Ți-oi zice-n ultimul suspin:
Să-ți fie drumul tot spre bine...
Și vecinic cerul tău senin!
Nicopol, 23 August 1877.