Prietenii românilor

Jump to navigation Jump to search
Prietenii românilor
de Vasile Alecsandri


Când mintea își ia zborul de se afundă în hăul de suferințe, de prigoniri și de palme dumnezeiești ce de câteva veacuri au trecut și încă trec pe capul acestui neam român, odinioară atât de mare și puternic, ea rămâne înspăimântată ca și când s-ar găsi la poarta care duce la lăcașul veșnicelor chinuri, și nu poate să înțeleagă cum acest neam a răbdat cu bărbăție atâtea furtuni grozave și cum se mai află încă astăzi pe picioare! Năvăliri de limbi străine, războaie crâncene și necurmate, împilări de tot soiul, înrâuriri fatale de corupție, prigoniri sistematice, focuri, secete, epidemii crude și, mai presus decât toate, dezbinări chiar între frați de același sânge și nume, nimic nu i-a lipsit, nici una dintre aceste grozave rele nu a înconjurat pământul locuit de români, încât două mari adevăruri se înfățișează minții omenești la priveliștea acestui negru tablou de calamități: cea întâi, că mult greșiți au fost romanii în ochii dumnezeirii, dacă, după atâtea veacuri, strănepoții lor sunt încă astfel pedepsiți; cel al doilea, că dumnezeirea pregătește un mare viitor acestui neam strecurat prin atâtea chinuri, căci furtunile cele mari lovesc fruntea munților celor mai înalți, și cercările cele aspre ale soartei lovesc sufletele cele mai tari.

Veacuri întregi acest neam român așezat la porțile răsăritului pe un țărm care, în privirea sa topografică, seamănă cu o insulă bătută de vânturi și de valuri din toate părțile, s-a împrotivit furtunilor și a izbutit a-și păstra moșia sau mai bine zicând o parte din moșie. Înconjurat de mari puteri, cuprins pretutindene de neamuri străine, slavi, germani, unguri și turci, cu care el nu are nici o rudire, fiind de viță latină, românul s-a făcut punte și munte în mijlocul greutăților prin care s-a strecurat, și a scăpat din noian sfântul odor al naționalității sale. În zadar campionii panslavismului au cercat chiar prin acte oficiale a întuneca adevărul! adevă rul e un soare luminos care străbate puternic prin negurile minciunii, fie aceasta cât de pompoasă, și în sfârșit Europa s-a încredinț at astăzi nu numai de adevărata noastră naționalitate, dar și chiar de drepturile noastre politice.

E mult aceasta pentru noi și mult ne va fi de folos pentru asigurarea viitorului nostru, căci pân-acum nenorocirile Principatelor Dunării s-au tras din neștiința marilor puteri ale Occidentului în privirea istorică, comercială și etnografică ale acestor Principate. Până acum ele se socoteau chiar de oameni eminenți ca o parte din pământul Imperiului Rusesc, sau ca o provincie de raiale turcești, precum Bulgaria etc., și puțini din publiciștii străini pricepuseră importanț a unei Românii bine organizate în cumpăna chestiei Orientului. Națiile apusene de viță latină au trăit un lung șir de veacuri fără măcar a visa că aveau chiar pe marginea Europei, la porțile Răsăritului, zece milioane de frați, și făr-a auzi glasul suferințelor lor; dar acest glas a găsit în zilele noastre un răsunet în inimile generoase ale câtorva oameni care, cu un curaj vrednic de toată recunoștința noastră, s-au făcut apostolii României.

Printre acești nobili campioni ai drepturilor și ai naționalității noastre sunt de însemnat:

1. Dl St. Marc de Girardin, care la 1836 a vizitat Principatele Dunării, le-a studiat cu luarea-aminte a unui filozof și a publicat în jurnalul Débats mai multe scrisori asupra stării morale a provinciilor noastre, asupra relațiilor Rusiei cu ele, asupra influenței puterilor suzerane și protectrițe, asupra Reglementului Organic etc.

2. Dl Eelix Colson, care la 1839 a publicat un volum de mare preț, intitulat: De l’état présent et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie, suivi des traités de la Turquie avec les Puissances Européennes et d’une Carte des Pays Roumains. Acest uvraj este cel mai apreciat de politicii străini, iar cât pentru noi, românii, nu trebuie să uităm niciodată aceste cuvinte prin care dl Colson sfârșește prefața cărții sale: „În fața atâtor umiliri și atâtor suferințe necunoscute Europei, conștiința mea îmi impune datoria de a ridica glasul în favorul românilor!“

Dl I. A. Vaillant, care la 1844 a scos la lumină un uvraj mare în trei tomuri, sub nume de: La Romanie ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples de la langue d’or, Ardialiens, Valaques et Moldaves résumés sous le nom de Romans.

— Dl Vaillant a locuit mai mulți ani la București unde a fondat deosebite școli, și când s-a despărțit de români, iată cuvintele ce le-a adresat: „Adio! fiți fericiți; redobândiți dignitatea și virtutea voastră antică; lucrați cu toții pentru Patrie; pătrundeți-vă de simțirea puterii voastre și astfel veți deveni iarăși o nație mare precum au fost strămoșii voștri!“

Dl H. Desprez, care la 1848 a publicat mai multe articole importante în Revue des Deux Mondes asupra revoluției românilor și asupra deșteptării naționalităților orientale.

Dl Arthur Baligot de Beynes, fondatorul jurnalului din Constatinopol Presa de Orient, care de la 1848, în curs de mai mulți ani, a sprijinit drepturile românilor prin cele mai însemnate gazete din Paris.

Dl A. Billecocq, fostul consul-general al Franței în Principate, care necontenit a căutat a lumina oamenii de stat ai Franței asupra intereselor Europei în provinciile noastre și asupra rolului ce este chemat a juca neamul român în chestia Orientului. Dl Billecocq s-a arătat necontenit unul din cei mai fierbinți prieteni ai românilor, și a avut meritul a prevedea chiar de la 1848 întâmplările politice de astăzi. El a publicat un album foarte interesant intitulat: Album Moldovalaque și ilustrat cu desinuri de dl Bouquet.

Dl Michelet, unul din cei mai mari scriitori ai Franței, care în volumul său Légendes du Nord vorbește de biata Românie cu toată îndurarea unei inimi adânc simțitoare și cu tot entuziasmul unui mare poet. Dl Michelet numește țara noastră Italia orientală și a știut a ghici chiar din poeziile sale poporale comorile sufletului român.

Dl Ubicini, autorul Scrisorilor asupra Turchiei, un uvraj de mare preț în ochii tuturor oamenilor de stat, și director unei publicații ce iese în Paris sub titlul de Revue d’Orient. Dl Ubicini s-a aflat în București în vremea revoluției de la 1848 și, cunoscând prea bine țările noastre, a scris multe articole prin gazete în favorul drepturilor românilor.

Am început această enumerație prin dl Girardin și vom sfârși-o iarăși prin dl Girardin, arătând că acest înalt scriitor a publicat mai multe articole în Débats atingătoare de Principate, de la începutul complicărilor de astăzi, și, pentru ca să dăm o idee de sentimentele dlui de Girardin în privirea viitorului țărilor noastre, iată ce găsim scris de d-lui în jurnalul francez Débats, din 18 martie 1855:

„Suntem încredințați că noul congres de la Viena, care este chemat a alege chipurile de a da Orientului pe lângă binefacerile păcii și un regim social potrivit cu civilizația Europei, va lua în mare băgare de seamă dorințele Principatelor Dunării. Nu putem ști lămurit care va fi viitoriul acestor țări ce au în Orient aceeași poziție ca les Pays-Bas în Occident și care, ca și acestea, trebuie a fi declarate neutre chiar de la început, dacă Europa nu vroiește ca ele să slujească de teatru și de pricină războaielor; însă sperăm că congresul de la Viena, când va fi să ia o hotărâre asupra soartei Principatelor, nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldovalahilor în ceea ce privește naționalitatea lor consfințită prin vechi tractaturi. Principatele au apărat neatârnarea lor împotriva năvălirilor turcești la al 15-lea și 16-lea veac, și când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci ele au făcut pe învingători ca să recunoască naționalitatea lor, primind suzeranitatea, iar nu jugul acestora. Articolul 1 din tractatul de la 1392 între valahi și Baiazid I recunoaște Valahiei dreptul de a se guverna prin înseși legile sale, precum și dritul de a face război și a încheia pace; afară de aceasta, prințul Valahiei a păstrat totdeauna putere de viață și de moarte asupra supușilor săi, ceea ce este unul din atributurile suveranității. Articolul 2 din același tractat încuviințează Valahiei un drept care dovedește că, fiind nevoiți a primi suzeranitatea sultanilor, voievozii Valahiei se gândeau și la soarta creștinilor din Orient. Toți creștinii, zice acel articol, care după ce vor fi îmbrățișat religia lui Mahomed vor trece din locurile supuse sultanului în Valahia, și se vor creștina din nou, nu vor putea fi nici reclamați, nici atacați. La 1460, după luarea Constantinopolului, un nou tractat este încheiat între Mahomed II și Valahia. Acest tractat recunoaște asemene drepturi Valahiei.

Neatârnarea și autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechi și legiuit. Acest drept a fost solemnel recunoscut prin articolul 5 din tractatul de Andrianopol și negreșit că va fi luat în seamă de congresul Vienei. Patrioții din Moldo-Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, în anul trecut, cereau arme Turchiei și Europei ofițeri pentru ca să se armeze împrotiva armiilor năvălitoare ale Rusiei și să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei. Ei vroiau să puie în lucrare dreptul de a face război pe care nici tractaturile de la 1392, nici acele de la 1460 și de la 1512 nu l-au contestat. Poate că dacă această propunere ar fi fost primită, expediția din Crâm nu ar fi fost neapărată. Această slujbă din partea românilor ar fi interesat mai mult Europa la cauza lor, căci ei ar fi conlucrat de la sine la hotărârea soartei lor în loc să o aștepte ca acum din mâna străinilor. Ei ar fi dat de o parte rolul de nemișcare ce li se impune totdeauna și pentru care, mai târziu, li se fac nedrepte mustrări.

Citesc într-o scrisoare ce mi-a trimis unul din cei mai vrednici patrioți români: „Noi, românii, avem dreptul de a avea o armie națională. Acest drept niciodată nu ne-a fost contestat pân-acum. Însă din pricina înrâuririlor apăsătoare ale străinilor, armia noastră este atât de redusă și astfel de rău organizată, că ea nu a putut sluji pân-acum la alta decât ca să constateze dreptul nostru de a fi înarmați și de a face pace și război.“

Chestia unei armii românești are mai multă importanță decât s-ar putea socoti; nu însă în privire că ea ar putea vreodată să se împrotivească armiilor rusești sau altor armii vecine. Principatele nu sunt în stare de a avea viață decât, precum Belgia și Svițera, prin ajutorul unei neutralități recunoscută și respectată de Europa.

Cu toate aceste, deși neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinul lor cel mai puternic, totuși ar trebui să fie reprezentată prin o putere militară, precum ea este reprezentată în Belgia și în Svițera, și aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să se lupte împotriva unor vecini prea puternici, dar pentru ca să constateze călcarea privilegiilor lor prin o apărare de câteva zile măcar, și pentru ca să asigureze buna orânduială din lăuntru a țării.

Noi credem că Franța și Englitera trebuie să se intereseze foarte mult la organizarea unei armii românești și să favorizeze și să sprijine drepturile și neutralitatea Principatelor în toate privirile. E mare chestia fondării acestor state care, precum am spus, sunt menite a fi les Pays-Bas din Orient, și nu cred că va fi mai ușoară decât a fost fondarea statelor Pays-Bas de la apus. Dacă congresul Vienei va izbuti, precum sperăm, a dezlega pentru Răsărit acest problem, care pentru Apus a ținut aproape de 300 ani de războaie, acesta va fi unul din cele mai frumoase triumfuri ale diplomației și una din cele mai mari dovezi de biruință ale civilizației moderne! etc.“

Mulțumită fie din partea românilor acestor vrednici campioni ai României! Numele lor sunt adânc săpate în inimile noastre și nu se vor șterge niciodată, căci inima românului nu e uitită, și ea păstrează pentru veșnicie suvenirul facerilor de bine. Dintre toate misiile omenești, cea mai nobilă este de a întinde o mână prietenă națiilor căzute care aspiră a se ridica în picioare și a lua rând printre celelalte nații mari, glorioase și puternice!