Prea de timpuriu

Grăbit-am în lume din cupa plăcerii
Să gust, dar acuma în prada durerii
Suspin ne-ncetat!
E trist-a mea viață și corpul meu zace!
Amorul, Orgia, de loc nu-mi mai place
Căci prea m-a-ncântat!

Vai, însuși și Rosa, când tare-i culoarea,
Cu voie sau fără își pierde culoarea;
Să uscă curând!
Astfel și ființa-mi deși este jună,
Pălită de soare cum și de furtună,
Se stinge nevrând!

Copil eu sunt încă și sunt lângă moarte!
Și nimeni e-n urmă-mi un doliu să-mi poarte
Cu plâns arzător!
Căci las numa-n urmă mulțime de lume,
Și nimfe frumoase al cărora nume
Eu nu mai ador!

Durerea e-n mine și crudele chinuri,
Mă face a plânge, a scoate suspinuri!
Și-n orice moment,
Durerea mai face ca slaba-mi ființă,
Să fie cuprinsă de crudă căință,
Să plângă ardent!

Să plângă, căci mâine pământul cel negru,
Deschide-va-n sânu-i sepulcrul funebru
În care-o să fiu!
În care tot puiul ce vrea ca să zboare
‘Nainte d-a-i crește mai tari aripioare,
El cade și piere că-i prea timpuriu!!

București, 1872 August 9