Povești despre Vlad-Vodă Țepeș

 

[I]

Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.

Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.

Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:

— Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!

— Și ce veste ai să-mi spui?

— A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…

— Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.

— Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..

— Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!

Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:

— Așa este, măria-ta, cum zisei.

— Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.

— Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.

— Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!

Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:

— Vezi că n-are să fie!

El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…

[II]

A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?

Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.

Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:

— Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.

Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:

— Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.

Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.

Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.

— Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.

Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:

— Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.

[III]

Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.

— Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.

— Însurat, măria-ta.

— Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!

— Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.

— Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.

Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.

Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?

Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.

[IV]

-Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.

Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:

— Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.

— Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.

— Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.

Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:

— Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…

Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.

[V]

Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:

— Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.

La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:

— Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?

La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:

— Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.

— Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.

Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:

— Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.

Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.

Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:

— Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?

— Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.

— Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.

[VI]

Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.

Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:

— Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?

Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.

Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“

Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.

La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:

— Adevărat milă domnească!

— Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?

— S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!

— Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.

Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.

Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.

Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.

[VII]

În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:

— Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.

Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.

— Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:

— Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.

— Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.

— Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.

Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:

— Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.

Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:

— Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.

Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.