Politică și cultură

(Redirecționat de la Politică şi cultură)
Jump to navigation Jump to search
Politică și cultură
de Ion Luca Caragiale



Principiul naționalităților este o inovație politică a veacului nostru, pe care noi, popoarele mici, nu o putem aplauda cu prisos. Acestei inovațiuni, inspirate de cea mai înaltă echitate din partea statelor mari, se datorește existența statelor mici deja independente. Astfel, fizionomia unei importante regiuni a continentului s-a schimbat într-o jumătate de secul ca prin minune. Părinții noștri ne spun prăpăstii de necrezut despre starea vieții publice în tinerețea lor, parcă ne-ar povesri lucruri de acum cinci sute de ani; oameni încă tineri își aduc bine aminte de vremea copilăriei lor, când nu se pomenea de drumuri-de-fier și când numai două-trei orașe din țară erau luminate în centru cu lumânări de seu și cu opaițe de păcură. Acum, în urmă, un împărat venerabil ne face onoarea unei vizite oficiale, și nu-i vine să-și crează ochilor când vede înfățișarea strălucitoare a tânărului stat român; iar state mai bătrâne și puternice nu-și stăpânesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre.

Asta e bine; asta dovedește netăgăduit eficacitatea principiului naționalităților pentru propagarea civilizațiunii. Experiența făcută cu tânăra Românie va fi desigur un îndemn pentru diplomația europeană să urmeze mai departe cu aplicarea acestui roditor principiu, și întrucât privește pe celelalte mici naționalități rămase încă fără stat particular.

Dar, ca toate principiile, și acesta de care vorbim are un mic inconvenient, neglijabil fară-ndoială, însă destul de caracteristic pentru a merita să fie constatat. Constatarea aceasta ne va desluși oarecum un fenomen ciudat în viața noastră publică, anume, lipsa aproape completă de producțiuni literare și artistice de seamă.

În genere, statele au fost rezultatul necesar al societăților omenești. Societatea a fost rădăcina vie din care a iesit ca un rod specific statul; ea a fost temelia pe care el s-a clădit potrivit. Societățile s-au dezvoltat pe calea materială, morală și intelectuală, după aptitudinile și apucăturile lor de rasă, după condițiile pământului lor și după energia cu care au putut conserva și apăra câștigurile lor de orice fel. Din mersul treptat al acestei dezvoltări au rezultat încet reformele politice, prefacerile relațiilor între statul cu așezăminte de formă fixată și societatea mergând mereu înainte.

Între deosebitele aptitudini ale societăților, mai ales una este care ajută foarte mult la dezvoltarea statului, adică la întărirea și prosperarea puterii publice — aptitudinea politică.

Cucerirea bunurilor naturale, perfecționarea păstrării și prefacerii acestora, înmulțirea schimbului lor prin cultivarea științelor și artelor utile; apoi expresiunea monumentală a gândirilor, concepțiunilor și simțirilor intime și sociale prin cultivarea literelor, artelor frumoase și filozofiei — cu un cuvânt, tot ce constituie patrimoniul civilizației, ridicat la cea mai înaltă treaptă și ajutat totodată de o vitejie tot așa de clasică și de uimitoare ca și geniul ei, nu i-a fost de ajuns unei societăți, poate cea mai strălucită între toate, pentru a-și constitui, măcar în culmea înfloririi sale, un stat câtuși de puțin durabil, necum covârșitor. Și cât a fost de mare acea societate o vedem asta peste veacuri de la dispariția ei, și o vor vedea încă veacurile uimite și dominate de spiritul ei fără seamăn, de concepția ei magistrală, de operele ei cari-și bat joc cu mândră liniște de puterea lui Cronos.

Se poate deci o societate măreață fără stat puternic; dar stat fară societate — mai greu. Într-o vreme, Alexandru Machedon, pornind din dreapta Adriaticei către răsărit și înaintând ca un vârtej luminos, bate pe mintoșii greci, nimicește pe trufașul Darie al perșilor, îngenunche la supunere pe marele Por-împărat de la Indii și străbate triumfător Asia și Africa, poruncind să se ridice de la Indus, pe drumu-i, si până la templul lui Amon din intrarea pustiului Saharei, șaptezeci de cetăți. Tot în aceeași vreme, de-a stânga Adriaticei, spre apus, mica republică a Romei începe a cuceri cu lupte îndărătnice peninsula italică.

De o parte, către răsărit, un om cu câțiva soți, fără o societate, făcea în cincisprezece ani o împărăție uriașă; pe de altă parte, câtre apus, o societate întemeia încet-încet un stat. Praful nu s-a ales de împărăția lui Alexandru în câțiva ani; iar mica republică a crescut mereu până ce a ajuns cea mai formidabilă si mai durabilă împărăție din câte au stătut și poate vor mai sta vreodată pe pământ.

*

Noi, ceștia chemați grabnic la viața de stat prin instaurarea principiului naționalităților, ne găsim astăzi, și firește trebuie să fim mândri de aceasta, cam în situația lui Alexandru Machedon - am zis cam, fiindcă este o mică deosebire: pe câtă vreme vârtejul produs de acesta a fost extensiv, vârtejul nostru este intensiv; cum am zice, Alexandru a amețit o lume ca trombele și ciclonii călători, iar noi ne amețim singuri ca dervișii învârtitori.

Firește. Statul tânăr, înființat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forțelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul și izvorul născător al acelor forțe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societății, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simțind că pășește în gol, are nevoie numaidecât de un razim pe ce să-și pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniștea lui, pentru asigurarea față cu el însuși că existența lui are o rațiune mai temeinică decât norocul, poate necredincios, al câtorva momente. Neavând, așadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gândește el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuiește el niște nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră și nu obosește a spera că va face să rezulte de la dânsul o societate.

Trebuie să mărturisim că statul acesta are aci o sarcină titanică, însă, deocamdată, nu chiar imposibilă. Cucerirea bunurilor naturale, perfecționarea păstrării și prefacerii acestora, multiplicarea schimbului, toate acestea cu stâruință, cu răbdare, cu autoritate brutală când nu merge altfel, se pot decreta și înființa. O imitare metodică a modelelor și formulelor existente în lumea civilizată, cum am zice, o contrafacere mai mult sau mai puțin dibace a aparatului material, poate da rezultate similare dacă nu egale, adesea destul de fericite. Cum am zis, sarcina statului pe terenul așa-numitului progres material este titanică; dar comunicarea, astăzi așa de comodă, cu civilizațiunea societăților înfloritoare ușurează mult acea sarcină. Fabrici, mine, căi ferate, poduri, vapoare, baloane, armată, fortificații — se prea poate: modele sunt destule, formulele gata și contrafacerea e totdauna sigură de aplauze. — Europa e un vast teatru cu o mai vastă clacă: ar fi prea simplu acel ce dă o sută de ace cu gămălie să nu aplaude pe cel de la care ia în schimb o baniță de grâu. Firește că e mai minunat și merită mai multă admirație acel ce înghite o sută de ace de gamălie fără nevoie decât acel ce de foame mănâncă o baniță de pâne.

Unde însă sârguința statului de a înființa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral și intelectual. Statul poate decreta și face să se execute încă trei poduri pe Dunăre, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armată și așa mai departe; asta se poate; dar artă, literatură, filosofie!... Pentru aceste producțiuni ale spiritului omenesc trebuie — ceva mai mult decât un stat politic — o societate așezată de pe vremuri.

O așa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestrițată și mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-și schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiție, și, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire și de simțire, este departe de a fi ceea ce se înțelege prin cuvintele „societate așezată". Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace șubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână și să folosească și altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.

*

Faptul că la noi statul este aproape totul si societatea aproape nimica are o consecință foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor și literelor.

E adevărat, după cum am spus, că, în loc de societatea așezată și-nchegată, n-avem decât o lume de strânsură, care își schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiție nici unitate de gândiri si de simțiri.

Cu toate astea, această lume de strânsură mișună aci dasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-și are geniul ei; sub toată această vultoare vecinic mișcătoare, există un popor statornic, care-și are calitățile și defectele lui specifice, bunul lui simț, o istorie plină de suferințe, nevoi, simțiri și gândiri proprii.

De ce, din straturile acestui popor, nu s-ar putea ivi din când în când unele inteligențe deosebite, cari să dea expresie monumentală acelor nevoi, simțiri și gândiri proprii? De ce, chiar din lumea de strânsură de așa diverse proveniențe, care mișună dasupra poporului, nu s-ar găsi arareori și individualități de o proveniență mai aleasă și mai nobilă, care să se însufle de la acele nevoi, simțiri și gândiri ale poporului, și, pătrunzându-se de geniul acestuia, să-i ilustreze frumoasa limbă? De ce se-ntâmplă așa de rar în literatură, căci de artele celelalte nici vorbă nu poate fi, o producție de seamă?

De ce? — Am spus-o de la început. Statul are aci greaua sarcină de a forma o societate. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, el are nevoie de un puternic aparat politic, pe care trebuie să-l susțină și să-l întărească în fiece moment. El cheamă la sine toate inteligențele, și niciodată n-are destule; orice inteligență trebuie absorbită în această vastă întreprindere a statului.

De aci rezultă importanța exclusivă a politicii la noi: viața noastră publică nici nu are o altă arenă. Un cap'd'operă, un monument, presupunând că ele ar răsări așa ca prin minune din pământ, n-ar avea puterea să miște câtuși de puțin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parțiale din cine știe ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când încă nu se știe dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister?

Câte inteligențe frumoase și cu adevărată vocație artistică n-au fost înjugate la carul politicii, pentru care n-aveau vocație deloc? Poate că nici una din acestea, multe, puține câte le avem, n-a scăpat de acest jug, singurul care garantează sigur vreun succes și bogat și onorabil.

Dar statul, deși absoarbe pentru aparatul său politic toate inteligențele remarcabile — și, în lipsă de remarcabile, se mulțumește chiar cu mai puțin, — înțelege bine că, voind să improvizeze o societate, nu-i ajunge numai progresul material. El simte că-i trebuie, ca decor de rigoare, măcar semnele exterioare, aparențele unei mișcări intelectuale. Atunci încep decretele absurde: instituțiuni și școli de artă, pensiuni si gratificări la licerați și la artiști, premiuri academice șcl., șcl. Statul încurajează nu numai cultura rasei cavaline, încurajează și cultura artiștilor și literaților. El nu se mărginește a institui ferme-model și pepiniere de viță americană, el instituie și teatre, și conservatoare de artă. Si se va dovedi astfel că din pământul mănos al României răsar și cresc și talentul artistic, alături cu morcovul, și geniul literar, alături cu varza, și spiritul critic, alături cu brojba, și că, precum se poate aclimata pe acest pământ vița americană, așa se pot aclimata și aptitudinile artistice.

Și același stat nu vede, sau se preface că nu vede, cum că toate inteligențele și talentele de seamă nu-i sunt de ajuns pentru aparatul său politic, darmite să-i mai rămână și pentru activitatea extrapolitică, pentru cultivarea literelor și artelor.

Astfel, cine rămâne la noi să cultive exclusiv litere sau artă?

Ori tineri, cari nu au nici vârsta a fi utilizați în viața publică, și au încă vreme să facă încercări puerile, așteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu desăvârșire de sensul practic și utilitar; ori — mediocrități, quasi inteligențe, pseudotalente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna de la banchetul strălucit al vieții publice firimituri și resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificații și altele.

Dacă am avea o societate, cum avem și un stat — o societate care să simtă nevoie de literatură și de artă — aș vrea să văz: statul ar mai putea sa smulgă pentru aparatul său politic toate inteligențele și talentele?

*

De aici rezultă plângerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atâta ușurătate. Când vedem că vreo instituție nu merge bine, nu-și aringe scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decât un strigăt: Nu merge! pentru că și în această instituție se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă și aci se amestecă politica?

La prima vedere, ar părea că e drept.

De exemplu, se înființează o instituție savantă cu anumite scopuri de cercetări și de studii științifice. Numaidecât pun mâna pe această instituțiune oamenii politici. Aceștia, se-nțelege, neavând în vedere decât interesele politice, au să le subordoneze acestora scopurile declarate ale instituțiunii. Nu va mai fi vorba în rândul întâi de studii și de cercetări, ci de rezultatele mai mult sau mai puțin favorabile pe cari partidul respectiv le poate trage, pe cale bugetară, ori pe calea satisfacerii micilor ambițiuni personale, din mersul acelei instituțiuni savante.

O altă instituțiune se fundează; aceasta nu mai este savantă, ci artistică. Se fac cheltuieli însemnate, se clădește un strălucit stabiliment anume, care este înzestrat cu mari sacrificii din partea statului și comunei. Se-ntâmplă și cu aceasta ce s-a întâmplat și cu cealaltă. Interesul artistic rămâne secundar, interesul politic biruie. Oamenii politici nu pot lăsa neexploatat nici acest colț rezervat artei dezinteresate: instituțiunea artistică trebuie să le cadă pe mână, pentru ca să o întrebuințeze și pe dânsa, ca o armă mai mult, în scop de partid.

Atunci, ce se-ntâmplă? Se-nțelege că nu se poate face nici știință, nici artă cumsecade în țara asta; care va să zică, numai politică!

Si iar începem cu tânguirile.

Cum o să meargă daca și aci se vâră politica?

Ei, iată: tânguirea asta, după părerea mea, este absolut nefundată.

Da, politică... Dar ce poftiți?

Statul cheltuiește cu instituțiuni savante sume destul de respectabile. Savanți — da, slavă Domnului — nu prea avem, ca să facă știință serioasă, afară de onorabile excepții. Atunci, vă întreb: pentru ce a mai cheltuit statul să fundeze instituția, și pentru ce mai trece cu sfințenie paragraful ei în fiecare buget? Degeaba? Încai, daca nu se face știință, să se facă măcar politică, ca să dăm barem iluzia lucrului.

Se clădește un mare stabiliment artistic, un teatru, de exemplu. De ce? fiindcă un stat modern are, între alte organe de cultură, și astfel de stabilimente. Ei? cauți artiști — ia-i de unde nu sunt. Îți trebuie literatură — nu există. Îți trebuie public — publicul nu vine la exhibițiile d-tale. Ce-ți mai rămâne de făcut în această clădire, pentru care ai vărsat sume colosale și unde ai să cheltuiești anual paragrafe anume? Nu-ți rămâne alta decât să faci măcar politică.

Eu crez că, în loc să ne învinuim și să regretăm că facem în toate și oriunde politică, din contră, ar trebui să ne pară bine și să ne aplaudăm că o putem face așa de bine oriunde și în toate.

Ce folos ar fi, neputând face știință și artă, să stăm cu mânile-n sân fără să facem nimic. Încai să facem politică! Și, slavă Domnului, cred că nu o facem rău.