Poezia pură

Jump to navigation Jump to search
Poezia pură
de Paul Zarifopol


Între părintele Bremond, membru al Academiei Franceze, și ziaristul Paul Souday s-a iscat ceartă, toamna trecută, de la definiția poeziei. Pentru obișnuita lectură publică înaintea celor cinci secții ale Institutului, preotul literat a ales să vorbească despre poezia pură, și în cuvântarea lui avusese mai ales grijă să dea a înțelege că poezia nu se poate defini. Tocmai acest lucru pare să fi supărat mai mult pe Paul Souday. Probabil, ca frances de veche observanță și ca ziarist, el nu rabdă obscuritatea, oricât ar fi de prestigioasă, și s-a necăjit rău când Bremond a spus că poezia n-are a face cu rațiunea. Souday s-a grăbit să înțeleagă și aici pare c-a fost nedrept că Bremond consideră poezia ca un fel de divagație absolut certată cu mintea sănătoasă. Se poate zice și aceasta despre poezie, dar în cazul special nu se zisese.

Cearta s-a îndărătnicit asupra unui vers celebru din Racine: la fille de Minos et de Pasiphaé.1 Souday e sigur că frumusețea versului stă în înțeles: Minos, judecător în infern. Pasiphaé, amanta unui taur divin. Fedra, biruită de o grozavă ereditate: numai pentru cine știe toate astea, versul poate fi frumos. Iar Bremond spune hotărât că valoarea versului aceluia exemplu rar de poezie pură nu depinde nicidecum de înțelesul său verbal. În general, ideile, sentimentele și imaginile nu sunt poezie, deși poezia se servește de dânsele. După un lung șir de lămuriri polemice, academicianul ajunge să identifice poezia cu rugăciunea: starea pur poetică e una și aceeași cu starea mistică.

Concluzie foarte frumoasă și potrivită pentru un preot care ține mult la poezia modernă. De aceea, unii colegi serioși l-au întrebat dacă e dadaist.

În adevăr, înțelesul cuvântului poezie e greu de aflat astăzi, și-i foarte explicabil că oamenii se ceartă asupra lui. Desigur, nu-i fără interes să căutăm a ne înțelege cât mai bine când vorbim, măcar dacă nu e în discuție decât un subiect așa de puțin vital ca teoria poeziei. Poezia este un cuvânt foarte vechi, și lesne se întâmplă ca înțelesul cuvintelor care durează prea mult, care trec adică peste marginile în timp ale societății în care s-au născut, să se încurce astfel, încât lămurirea lor să ajungă obiect de ceartă între învățați. Gândiți-vă la înțelesul cuvintelor filologie, filozofie, literatură...

În cazul de față, mă impresionează mai întâi că literații francezi s-au oprit iarăși asupra acelui vers din Racine. Foarte de demult e admis, între francezi, că la fille de Minos et de Pasiphaé este o frumusețe poetică fără pereche. Pierre Mille povestea deunăzi că a citit versul întâia oară când încă nu împlinise doisprezece ani, și că a simțit o mare zguduire (un transport singulier et je le crains, presque charnel un tremblement voluptueux de tout mon ętre un enthousiasme ou se confondait le plus troublant mélange de langueur et dénergie). Nu cred că mulți copii francezi să fie tot atât de sensibili la farmecul acestui alexandrin extraordinar; dar, desigur, toți francezii se conving, până s-ajungă la maturitate, de frumusețea lui unică. Iar străinii, pe cât se poate, nu rămân nesimțitori la muzicalitatea acestor douăsprezece silabe.

Este ușor de văzut că în versul acesta vocalele vin așezate așa, încât să formeze o melodie foarte marcată. În primul emistih, după cei doi i, cel din fille (acest din fille e și foarte lung) și cel din Minos, urmează o din același cuvânt. I este vocala cea mai de sus, o este o vocală de bas, care aici e și accentuată și prin urmare lungă și ținută, iar sonoritatea ei scoasă deosebit în evidență prin cezură. I-I-O formează o melodie descendentă, comparabilă unei coborâri de la notele de sus ale viorii spre cele de jos, poate chiar până către registrul violoncelului. Muzica emistihului al doilea stă toată în cuvântul Pasiphaé, unde a-i-a-é dau hotărât efect de fanfară parc-ar fi claxonul automobilelor curții regale... Această melodie a versului, elementară și evidentă, o simte numaidecât oricare ureche normală. De accea versul s-a fixat atât de bine în memoria oamenilor. E sigur, pe de altă parte, că oamenii pot asculta cu plăcere versuri fără să înțeleagă nimic din ce se spune în ele, chiar când cuprinsul și construcția acelor versuri sunt complet logice.

Este probabil că mulți oameni, când citesc sau ascultă versuri, iau seama numai la înțelesul acelora care enunță foarte energic și foarte simplu idei frumoase. Pe celelalte le ascultă pur muzical, adică bătând tactul versului în gând, câteodată chiar clătinând ritmic capul, și nu se gândesc la nimic, ci numai ici-colo îi trezește doar câte un cuvânt cu înțeles poetic. În adevăr, nu trebuie uitat că, pentru mulțimea oamenilor, cuvintele se împart, și azi, în poetice și nepoetice. O anchetă ar dovedi ușor că floare, stea, zefir, adie, Dumnezeu sunt unanim admise ca vorbe poetice.

Desigur, vocabularul poetic se schimbă cu vremea. Succesul inovațiilor depinde de pregătirea sentimentală a publicului.

Cuvântul glie a avut un succes monstru, din cauza aureolei țărăniste și patriotice în care a fost numaidecât încadrat de sufletul public, și din cauza sonorității sale dulci și lipicioase. Când Minulescu a scris într-un vers cuvintele maladii molipsitoare, era sigur de ilaritatea dezaprobatoare a oamenilor de bun-simț și cu normală dragoste de poezie, adică de cuvinte poetice.

Publicul nu admite poezie fără cuvinte poetice, puse cu delicată chibzuință din loc în loc în corpul poemului, ca cireșele zaharisite pe fața unui tort.

Cred că dacă părintele Bremond, înainte să-și dea pe față ideea lui mistică despre poezie, ar fi avut ca mine răbdare să cerceteze ce este poezia pentru majoritatea oamenilor, Souday și ceilalți ziariști, care s-au pornit contra lui, l-ar fi înțeles mai bine, deși tot furioși ar fi rămas pe dânsul.

Alexandrinul celebru, la fille de Minos et de Pasiphaé, îl ascultă poate mulți francezi fără a se gândi la nimic. Totuși, cred că cei mai mulți nu pot împiedica să li se trezească asociații în felul acesta: Infern Minos, tiran mitic care procrea numai monștri fatalitate veche și întunecată, blestem misterios și divin erotică monstruoasă și neînțeleasă între un taur și o regină din povești. În tragedia franceză toată, acest vers este poate singurul misterios și catastrofal... Dar vorba era să știm dacă și de ce e poetic, de ce e poezie pură.

Dicționarele sunt descurajate și descurajatoare în privința cuvântulul poezie. Larousse mărturisește că e unul din cuvintele cele mai greu de definit. Littré se mulțumește mai întâi, simplu de tot, cu ideea școlară: lart de faire des ouvrages en vers. Dar în explicarea sensurilor, ajunge la această formulă: se dit de tout ce quil y a délevé, de touchant, dans une oeuvre dart, dans le caractere ou la beauté dune personne et męme dans une production naturelle.

Vedem bine la ce stare de confuzie interesantă a ajuns cuvântul poezie în vorbirea uzuală: e lăsat, cât se poate, pradă discreției vorbitorului. Michelet, cel totdeauna pornit la vorbă și la gând, ne dă un exemplu cu deosebire luminos prin însăși violența lui: Tout est poésie dans la femme, mais surtout cette vie rythmique, harmonisée en périodes régulięres et comme scandée par la nature.

Așadar: menstruația, fenomen pur poetic prin ritmul periodicității sale. Desigur, în strictă teorie nu-i nimic de obiectat la această splendidă extindere a cuprinsului poeziei, odată ideea ajunsă la acest grad de elasticitate. Totuși, vorbirea, în chip firesc, tinde la precizie, și o reacție trebuia să se producă în sensul acestei tendințe. Încercarea lui Bremond de a determina din nou, și pentru noi, modernii, înțelesul poeziei, este justificată deplin.

Față cu mulțimea cititoare, situația omului care încearcă să determine o idee e totdeauna ingrată. Cu cât mai nelămurită și anarhică este întrebuințarea unei idei, prin urmare a unui cuvânt, cu atât mai îndărătnic și mai neinteligent, firește, rezistă publicul la critica acelei stări de confuzie, pe care el n-o simte ca atare.

Când Bremond vorbește de poezie pură, el vrea mai întâi să definească nu un gen ori stil literar, ci o stare interioară specifică.

El caută să explice ce fel de stare a sufletului este aceea din care ia naștere expresia pe care teoria literară sau vorba de toate zilele o numește poetică. Asemenea cercetări trec mult peste capacitatea de abstracție și distingere a gândirii publice, și sunt antipatice acestei gândiri. Publicul este empirist: el se întreabă, de ex., numai dacă textul care material îi stă înainte trebuie să se cheme poetic sau prozaic, și nu vrea să știe că realizările empirice nu sunt și nu pot fi, față de precizia excluzivă a ideilor (și singure ideile pot fi astfel precise), decât niște aproximații infinit variate. Dar la această greutate esențială de a comunica abstracții precise celor nedeprinși cu gândirea propriu-zisă, Bremond a adăugat, din vina lui mi se pare, alte cauze aducătoare de confuzie. Fiindcă, în căutarea poeziei, el se oprește la starea mistică și spune că experiența poetică este o întâlnire cu Dumnezeu o atingere, inconștientă ori nu, dar reală și fecundă cu Dumnezeu. Preotul literat lasă astfel ideea poeziei pure confundată în ideea experienței religioase. Așa încât tot nu aflăm ce e specific propriu atitudinii poetice, independent de orice realizare expresivă. Teologul mistic a pierdut din vedere că mai mult poate decât cuvântul poezie, cuvântul Dumnezeu trebuie să despereze pe autorii de dicționare care, pe lângă intențiile practic empirice sau istorice ale oricărui lexicograf, mai au și scrupule inteligente. Să introduci pe Dumnezeu în definiția poeziei înseamnă să prelungești o confuzie și așa destul de regretabilă.

În atitudinea mistică, astfel cum o arată Bremond, încape muzica mult mai potrivit decât poezia. Preotul spune: acea întâlnire cu Dumnezeu e cele mai de multe ori obscură. Obscură, se înțelege, desigur, din punctul de vedere al intelectului și al logicii; și fără îndoială că această obscuritate este perfectă tocmai în muzică.

Un glumeț a spus că Bergson a greșit spunându-și filozofia în vorbe: trebuia s-o scrie de-a dreptul în muzică. Și asta e mai mult decât o glumă. Filozofia aceasta e doar, în fond, o căutare a atitudinii mistice.

În cursul certei literare de la care am pornit, un literat, Paul Tuffran, a scris lui Bremond mărturisirea următoare: poezia nu mă impresionează decât atunci când seriile pe care ea le desfășoară serii de idei, de sentimente, de imagini - rămân deschise. Aceasta înseamnă că poezia are puterea specială de a ne lăsa sufletul sub impresia că ar putea continua nemărginit ceea ce i se oferă în forme inevitabil mărginite. Psihologii au atras de mult atenția asupra acelor momente stranii în care sufletul simte ca o poruncă să-și aducă aminte, dară făr să izbutească a ști anume ce. Asemenea stări, care la unii oameni se intensifică până la penibilă anxietate, ne pun în prezența unor asociații care s-ar putea numi, după vorba bine aleasă a lui Tuffran, asociații deschise. Observația arată uneori că aceleași locuri, anotimpuri sau ceasuri din zi, aceeași stare atmosferică dezlănțuie în același om impulsul misterios de a se gândi nu se știe la ce. Dar vreo calitate particulară care să explice de ce din acele situații, și nu din altele, pornesc asemenea asociații deschise nu se poate descoperi. Tot astfel nu se poate spune de ce un șir de vorbe e provocator de asociații deschise, altul nu. Cel mult ar fi de amintit aici că ritmul material al versului slăbește constrângerea logică și înlesnește divagația. Despre asemenea înclinare tainică a conștiinței, deasupra întunericului care o împrejmuie, pare că vorbește Tuffran în mărturisirea lui asupra impresiei poetice.

Fagus, poetul, bun prieten de idei cu Bremond, definește poezia: arta și știința de a exprima raporturile ființelor și lucrurilor. Dacă mărginim domeniul poeziei la acele raporturi care se rezolvă, cu specială energie, în asociații deschise, definiția lui Fagus e cu deosebire utilă. În forma prea generală pe care i-a dat-o el, definiția se poate aplica științei tot atât cât poeziei.

Drept e că Fagus numește poezia o metamatematică; atunci ideea de raport capătă o justificare ceva mai bună în definiția poeziei, fără însă ca înțelesul raporturilor poetice să devie precis față cu raporturile matematice. Cred că vorba lui Paul Valéry: în vers tot ce trebuie spus este aproape cu neputință de spus nu se referă decât la aceeași capacitate a poeziei de a determina asociații deschise și la incapacitatea oricărei teorii de a hotărî cum poezia obține acest efect. Poezia, prin urmare, ne impune sentimentul că e necesar și că putem să prelungim infinit actualitatea sufletească în care ne găsim, mulțumită tocmai formei poetice concrete, dar fără să ni se arate spre ce anume gânduri, sentimente, imagini are să se îndrepte acea prelungire. De aceea, Bremond și acei care țin cu dânsul declară că idei, sentimente, imagini sunt anexe prozaice de care poezia se servește: poezia pură însă e tăcere, ca și mistica, ea n-are nimic de spus, nu spune niciodată nimic.

Bergson a criticat teoria tradițională despre asociația stărilor de conștiință. După credința lui, nu asemănarea, nici întâmplătoarea întâlnire în experiență a unor date psihice regulează legătura lor, ci între tot ce se găsește și s-a găsit vreodată într-o conștiință există variate și infinite legături, așa încât orice poate aduce aminte de orice. Și atunci, dacă are dreptate filozofia nouă, dacă orice element din conștiintă e asociat cu oricare altul, urmează că absolut toate asociațiile sunt asociații deschise cel puțin într-o direcție, iar închiderea lor în altă direcție atârnă numai de situația practică a subiectului, și în înțeles bergsonian orice expresie artistică este un sacrificiu adus practicii. Expresia poetică este impură prin definiție, ca orice expresie. Atunci, în adevăr, poezia pură e tăcere. Orientarea mistică în psihologie și în teoria cunoștinței nu poate duce decât la tăcere. Din acest punct de vedere, cercetarea lui Bremond și-a atins perfect ținta.

Acolo unde a ajuns el nimic nu se mai deosebește de nimic, ci toate se confundă în Dumnezeu. Extazul, stare fără idei, imagini sau sentimente, e leșin pur. Din experiența leșinului nu se află, cred, să se fi adus, până în prezent, ceva utilizabil omenește.

Este elementar că nu putem distinge în cuprinsul sufletesc decât ceea ce, din masa nepătrunsă și nespusă a tăcerii, s-a limitat într-o expresie: cuvânt, ton muzical, linie, culoare sau imagine din fantezie. De aceea, chiar părintele Bremond nu poate rămâne la poezia-extaz, ci se simte îndemnat să recurgă la formula ritmului interior, pentru a ne spune cât mai bine ce e poezia pură. Negreșit, ritm interior, fără altă explicație, e ceva iarăși misterios. Atât numai pare c-am putea spune, că ritm nu mai poate fi tăcere. Cu ideea de ritm părăsim numaidecât sfera tăcerii sublime, astfel că ritmul constituie o inconsecvență gravă.

În adevăr, nu numai poezia pură, ci și teoria poeziei pure ar trebui, după metoda mistică, să fie tot tăcere.

De la Mallarmé incoace, poezia franceză s-a pasionat furios și categoric de muzicalitate. Eu cred că ne aflăm aici în fața unei reacții literare specific franceze. Monotonia fără seamăn a versificației lor, prozaismul groaznic al alexandrinului, incurabil în ciuda ostenelii grămăticilor patrioți și a poeților de a inventa grații variate acestui vers prin excelență mnemotehnic explică acea desperată năpustire a literaților francezi în muzicalitate.

Revolta, concentrată în Mallarme și urmașii lui, a mers până la sacrificarea totală a înțelesului cuvintelor. Muzică și alt nimic.

Inovația era enormă, și totuși nu era de ajuns: s-a oprit la cuvânt și ar fi trebuit să meargă până la silabă. Versul pur muzical trebuie făcut din silabe lipsite de orice înțeles. E destul de ciudat că inovatorii au pierdut din vedere asociația indisolubilă a cuvântului cu înțelesul. Maestrul a zis: cuvintele vor face ce vor putea.

Cuvintele însă ar putea face orice, numai să se despartă de înțelesuri nu vor putea, nici chiar în capul celui mai liber și mai muzical poet. Cuvintele vor rămânea totdeauna impure; versul făcut din cuvinte nu poate fi niciodată pur de orice înțeles.

Sugerările lui Bremond despre poezia pură sunt, evident, făcute din și pentru poezia franceză modernă, sub auspicii bergsoniene. Încercarea merită să fie făcută, pentru că, desigur, lucruri noi s-au întâmplat în poezia și gândirea franceză. Deloc nu vreau să dau a înțelege că discuția rămâne un simplu paragraf de istoria literaturii franțuzești. Dar iarăși e sigur că Bergson a avut, în alte țări, predecesori decisivi, care vor fi descriși la timp, așa cum un francez descrie acum pe moraliștii literaturii sale ca izvoare decisive ale lui Nietzsche. Iar despre poezie trebuie amintit că alte popoare n-au suferit de monotonia muzicală în care poezia franceză a fost închingată, vreme de trei secole, de către maeștrii săi burghezi. Penru unele lucruri au venit și francezii în urma altora, și nici că se poate altfel. Fagus strigă foarte aprins că nu există altă poezie decât cea franceză. Vorba aceasta n-are decât valoare exclusiv patriotică.

Dar profitul teoretic pentru noi ceilalți?... Poezia pură se manifestă impur (fiindcă altfel nu se poate) în serii de cuvinte (fiindcă altfel nu se poate), care reprezintă asociații deschise (și toate asociațiile sunt deschise), și prin aceste asociații ni se poruncește să visăm mult, mult, nu se știe la ce.