Poetul Dăscălescu

Salt la: navigare, căutare
Poetul Dăscălescu
de Alecu Russo


România literară, Zimbrul, în urma Steaua — care are toate simpatiile noastre pentru călduroasa și folositoarea sa redacție, deși limba ei bate prea în franțuzie, — și mai mult o broșură tipărită în Îași în anul acesta, au făcut cunoscut publicul cu talentul dlui Dăscălescu — un talent drept și adevărat național, că se tălmăcește cu limba, năravurile și durerile românului. De la ivirea broșurii dlui Dăscălescu au trecut vro șase luni, și în zadar am așteptat ca magistrații și areopagele să-și deie socotința spre a opri sau a îndemna publicul; dar areopagele au fost mute, și critica a tăcut până astăzi.

Prin critică nu înțelegem numai aceea care bate fără cruțare frazeologia, sărăcia ideilor, pedanteria și obiceiurile literaturilor străine introduse cu patos în pământul român, dar critică sănătoasă, ce răspândește bunul, când vine ca acuma sub chipul poeziei dlui Dăscălescu, română până în cap; și pentru că poezia astă e română și nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoniană, de aceea este totodată și frumoasă de limbă, limpede de idei și adâncă de gândire folositoare, precum înțelegem; și este de dorit să fie tot ce se scrie și se cugetă la noi.

Dar românul e astfel: râvnește strălucirile străine, aleargă după umbrele și fluturii străini, și, ca fluturul, firesc, se prinde de momițeriile unora ce au punturi... și exclamații multe!!!!!! Nici puntul, nici exclamația nu ascund vro idee, și când s-ar putea găsi cevași, limba o ascunde sub o mrejă încâlcită. Mai are românul că așteaptă să-i vie de aiurea judecata a oamenilor și a lucrărilor sale; călare pe două-trei nume, ce s-au veștezit de când se pomenesc, puterea criticii și dezvoltarea gustului sunt adormite în el. Ne pare bine că suntem cei întâi a vorbi de dl Dăscălescu și dorim ca publicul să se pătrundă de dulceața și modestia talentului acestuia, ce se arată cu așa miros de naționalitate, o floricică românească, ce se ivește lângă tufele de buruiene străine; dorim ca d-lui să rămâie poetul celor neștiitori de franțuzie, poetul răzeșilor, "piatra ce nu se duce cu apa", și dl Dăscălescu va fi nu numai un poet, dar va fi un poet român. Au dreptate Mijloacele . Românul a avut mulți oameni mari, dar în loc de a le ridica statuie, spre a-i cunoaște, se duce să vadă în depărtare chipul oamenilor mari; românul are viteji în istorie, are mucenici ai neamului său; dar de nu ar fi vântul să ne șoptească de ei, nu am ști că au fost, că pământul și inimile nu au ținut numele, nici chipurile lor; românul a avut scriitori mari -- dar sunt uitați; românul are și va avea poeți, iar românul nu știe a prețui ce e bun și ce e trebnic, decât într-un târziu, când răceala și descurajarea au amorțit sufletele. Trebuie să caști gura în București, ca să fii poet în Iași, trebuie să dai din coate în Paris și în Berlin, ca să fii proroc, trebuie să fii pedant sau neînțeles, ca să fii cunoscut în românie — domnul Dăscălescu nu vrednicește a fi nici poet, dar nici profet, nici cunoscut. Să se mulțumească a scrie cum vorbește și a ne spune poveștile și durerile sale, care sunt și ale noastre, în limba ce le-a auzit; pe vremea de astăzi este lucru rar de a vorbi și a scrie ca dl Dăscălescu. În România literară e tipărit: cacoate, Dar degeaba, căci în țară tot nimic n-am căpătat". Toată presa română a lăudat proiectul măriei sale domnului stăpânitor pentru dezrobirea țiganilor, o dezrobire, credem, ce ne va aduce la alte dezrobiri ce stau în năravurile noastre, deși sub alte numiri. Publiciștii emeriți, după talentul lor fiecare, și-au dat glasul laudei asupra marii aceste cugetări, ce-și are locul ei făcut lângă datinile frumoase nu numai ale pământului Moldovei, dar ale omenirii - 1749-1844 - zicem. Aceste datini sunt frumoase, pentru că sunt venite cu liniște, și erau pregătite în inima obștii, când legea a venit de le-a pus în lucrare și în faptă! Laudă mare cârmuitorilor ce știu a auzi și a asculta inima obștii în minutul cuviincios, precum a auzit-o acum măria sa.

Însă toată mișcarea omenească are întorsătura medaliei, turaua în dosul pajurei, zic franțujii. Robia în pământul nostru este un drit al codului, și driturile nu se sting, nu se prefac fără oarecare tulburare a interesurilor materiale; mai mulți din obște, ce au chemat din tot sufletul dezrobirea, stau a se răzgândi la pierderile ce vor face.

Dacă ofisul măriei sale rămâne strălucit într-o pomenire, pentru că a pipăit inima norodului român din Moldova, neuitarea interesurilor materiale nu este puțin de lăudat, căci inima națiilor are aspirații fără margine; dar cârmuirilor le este dat a cumpăni acele aspirații cu căințele pungii a fiecăruia particular. În cât se poate, ofisul 1166 din 28 noiembrie face această parte zgârceniei omului și cheamă la conlucrare pe toți compatrioții.


Poezia dlui Dăscălescu Mijloacele; vezi "Rom. lit.", nr. 43. (Nota lui A. Russo.)