Petru Rareș (Ioan S. Nenițescu)
(1529)
Rareș, Domn voinic în luptă și-nțelept în timpi de pace,
Care, toate câte-ncepe bine știe a le face,
Din Ardeal primit-a veste că oștiri austricești
Transilvania supus-au voilor împărătești.
„Cine cârmuiește oastea? pe soli Vodă mi-i întreabă.
— Ferdinand ce-i arhiduce... răspund dânșii. „Dar la treabă
„Se pricepe arhiduce? știe rostul de război?
Și trimișii zic lui Rareș: — Cică e oștean de soi...
„De-i așa, atunci oștirea să-mi gătiți“ grăiește iară
Domnul căutând la hatman și la voinicii de țară.
„Ferdinand, luând Ardealul să supuie a-ndrăznit
„Și cetăți ce Moldovenii stăpânesc și-au stăpânit,
„Ca Ciceul și ca Balta, locuri tari pe care eu
„Și Moldova, le-avem parte de la Ștefan, tatăl meu.
„În Ardeal și eu intra-voi deci, să văd pe arhiducă
„Să-i arăt o cale scurtă, care drept la Beciu să-l ducă.“
Și cum Domnul a grăit
Toată oastea s-a gătit,
Rareș peste munte trece cu oștirea-i la Oituz.
Și mergând în foc oștenii drag tot cântă din cobuz.
Dar când dau de vr-o cetate lasă toți cobuz și fluier
Și din tunuri crunt atuncea cântă al ghiulelei șuier,
Colo sus spre Feldioara înainte ei pășește
Pân-ce dat-au de oștirea cea cu steag austricesc.
Acolo iat’ arhiduca oastea-și pune bine-n rânduri,
Dar când vede rânduiala și la Petru, stă pe gânduri
Și grăiește: „Cunoscut-ați cam ce fel de om e Rareș?
„Înainte de Domnie ziceți că-ar fi stat la Brateș,
„Că-ar fi pescuit acolo; dar eu văd că-n bătălie
„Se pricepe ca și mine, că nu-i om de pescărie!
Și îndată arhiduca de războiu și dă poruncă,
Tot atunci clipiș și Petru cu oștirea-i se aruncă
Ager cum e o săgeată, dar în strânsă rânduială,
Și în oastea dușmănească dă o cruntă zguduială,
Și mi-o sparge, și mi-o pune iute-n fugă-ngrozitoare
Și ia tunuri, și-i ia lagăr, și mi-o calcă în picioare.
Iar spre Beciu ca o nălucă
Fuge mândrul arhiducă.
Rareș, Domn voinic în luptă și-nțelept în timp de pace,
Care, toate câte-ncepe bine știe a le face,
Oastea sa biruitoare prin Ardeal mereu o plimbă,
Și spre laudă-i închină și pe secuiasca limbă,
Și săsimea cea trufașă, și cetăți cuprinde multe,
Ce-i făgăduiesc supuse pe el numai să-l asculte.
Spre Ciceu se duce Petru, și la Balta și le pleacă
Voii sale. Iar când este spre Moldova iar să treacă
Către luptători se-ntoarce și grăiește: “Buni oșteni,
„Iată iar că ne întoarcem plini de faimă. Moldoveni!
„Tare fie-ne credința catre neam și spre moșie,
„Ca norocul și mărirea tot în cale să ne fie.
„Încotro ne-or duce pașii mari izbânde vom culege,
„Drepți de-om sta noi în credința către țară, către lege.“
Într-un glas oștenii strigă: „Sta-vom drepți, Măria-Ta,
„Și-n credința către țara, și iubire-i drepți vom sta!“
Sună iar glas de cobuz:
Rareș vine prin Oituz.
9 Martie 1890, București