Petru Rareș (Gane)

Jump to navigation Jump to search
Petru Rareș
de Nicolae Gane


I[modifică]

Venise primăvara și cu ea împreună venise șiruri de cucoare și roiuri de rândunele. Tânăra Elena ședea acum la fereastră și sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaștri rătăceau în depărtări, și, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-și pregăteau cuibul sub streșina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeță îi îneca inima, și pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeței ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereței care vin și trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimțire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină și orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăș decât frumusețea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.

Iată că fără veste ușa se deschise cu zgomot înapoia ei și un om nalt, învălit într-o manta lungă ce-i atingea călcăiele intră în odaie. Elena se întoarse răpede, și ochii străinului se pironiră atunci asupră-i cu atâta îndrăzneală, încât biata copilă se crezu un moment în fața unui făcător-de-rele. Câteva minute străinul stătu în tăcere ațintindo întocmai ca șerpele ce voiește să farmece paserea în zbor, apoi îi zise cu ton măreț:

— Copilă, pleacă-te, tu ești înaintea lui Ștefan, domnul Moldovei și nepotul lui Ștefan cel Mare!

Elena, amețită de aceste cuvinte, se pleacă până la pământ.

— Eleno! Tu ești cea mai frumoasă copilă din tot cuprinsul domniei mele. De când ochii mei te-au zărit, inima mea n-a încetat să te dorească. Am venit că cer dragostea ta. Nu căuta tu, slabă mlădiță, să te împotrivești în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stăvilă. Iubește-mă, Eleno, și în schimbul dragostei tale, vei avea Moldova la picioare. Sărăcia care ți-a chinuit tinerețele va pieri ca visul cel rău ce tulbură odihna nopții, și în palaturi voi preface mica ta colibă și voi pune mantie de catifea pe umerii tăi frumoși și pe degetele tale voi anina pietre scumpe. Nu te teme, adause el, văzând pe Elena îngălbenindu-se; am venit astă dată cu scopul numai de a-ți mărturisi focul ce mă arde, și a îndupleca prin rugăminte inima ta neștiitoare de fericirile lumești. Răspunde, Eleno, domnului tău!

— Dacă ești domnul Moldovei și nepotul lui Ștefan cel Mare, răspunse Elena care în fața primejdiei simțea inima întărindu-i-se, de ce nu închini dragostea ta doamnei Moldovei, soției tale, căreia ai jurat credință la altar și care te poate asculta fără rușine și vinovăție. De ce tu, așa de mare, cauți să zdrobești o fiică orfană, lipsită de sprijin, pe care tu cel întăi ești dator să o ocrotești la umbra milei tale. Întoarce-ți de la mine fața, o doamne, și mergi să încălzești inima soției tale, care te cheamă cu ochii în lacrămi; iar pe mine lasămă să trăiesc în liniște, precum are dreptul să trăiască orice suflare care s-a născut sub adăpostul stăpânirii tale. Mantia de catifea ce-mi făgăduiești mi-ar arde umerii și în palaturile tale mi-aș găsi mormântul.

— Tu vorbești așa de frumos, Eleno, că farmeci auzul meu, și văd cu fericire că inima ta e la înălțimea frumusețelor cu care te-a înzestrat natura. Află, dar, că noi cei de sus știm prețui însușirile sufletești ale supușilor noștri; de aceea cu cât văd în tine simțiri mai frumoase, cu atât mai mult te iubesc și cu atât mai mult se întărește în mine voința de a cuceri inima ta. Nici o putere omenească nu mă va sili de-acum înainte să te părăsesc. Ascultă-mă, Eleno, nu îneca fericirea ce ne zâmbește în niște cuvinte săci, menite de a face pe om să fugă de bine. Între singurătatea ta de astăzi și fericirile ce te așteaptă mâne, nu mai sta la îndoială; căci cine altul e mai vrednic să te iubească decât domnul țării și cine a sădit această patimă nemărginită în pieptul meu, dacă nu Dumnezeu, în numele căruia te închini tu, frumoasă copilă? Apoi pute-va el să ne pedepsească pentru însăși fapta sa?

— În zadar, doamne, cauți prin cuvinte meșteșugite să îndupleci inima mea; tu ești atotputernic în adevăr, poți să-mi ridici viața, însă mai mult decât tine sunt eu însumi stăpână pe viața mea. Află dar că dacă nestrămutată este voința ta de a mă urmări, nestrămutată este voința mea de a mă ucide în momentul în care voi vedea că nu pot scăpa din ghearele tale. Alege dar și tu între datoria de domn, chemat de a apăra vatra supușilor tăi, iar nu de a o pângări, și între plăcerea de a strânge un hoit în brațe. Acesta este, doamne, cel din urmă cuvânt al meu.

În fața acestui răspuns rostit cu glas hotărât, tiranul păru un moment rușinat de uricioasa-i întreprindere, dar, luându-și iute de samă, el întoarse vorba pe un ton jumătate glumeț, jumătate amenințător:

— Niciodată glas femeiesc, zise el, nu a impus lui Ștefăniță Vodă. Știu cât de bogate sunteți în lacrimi și de câte ori pe zi sunteți în stare să muriți pentru lucruri de nimica; noroc că Dumnezeu v-a dat neprețuitul har de a învia tot atât de des pentru nestingerea neamului omenesc. De aceea eu nu perd nădejdea că după ce te vei ucide de frica dragostei mele, vei învia mai drăgălașă decât înainte și vom râde împreună cum, pentru cuvântul cinste, născocit de proști, era să jertfești atâta frumuseță și atâta viitor. Te las să mai gândești, Eleno. De astăzi în trei zile voi veni iarăși la tine spre

a-ți cere răspunsul. Rămâi sănătoasă și cugetă bine!

După ce rosti aceste cuvinte, el se plecă și ieși.

O! cine poate să descrie tristețea în care căzu Elena! Față cu tiranul ea găsise îndestul curaj spre a-l înfrunta; cuvintele ei pline de energie, frumusețea, nevinovăția, slăbiciunea ei chiar erau atâtea arme ce o apărase pentru moment contra încercărirlor lui, însă îndată ce rămase singură, puterile o părăsiră și un râu de lacrimi îi înecă fața. Ideea singurătății, lipsa de orice sprijin omenesc, primejdia viitoare care o amenința acum de departe cu toate îndoielile și spaimile ei, mai înfricoșată decât chiar dacă ar fi fost prezentă, toate acestea chinuiau atât de amar tânărul ei suflet, încât ea se crezu pierdută fără scăpare.

Dumenzeu însă nu lasă pe om.

Un smoc de raze pornit din luminele asfințitului se strecură în odaia ei ca o solie cerească, poleindu-i sânul și cosițele cu văpselele curcubeului și, deși prin acesta întru nimic nu i se schimbase soarta, totuși ea simți o ușurare în inimă. Mintea i se limpezi, lacrimile i se uscară și ea putu să-și măsoare nenorocirea și să cugete la chipul scăpării. Peste trei zile Ștefaniță Vodă avea să se înfățișeze înaintea ei spre a-i cere răspunsul, prin urmare cel mai bun mijloc de scăpare era de a fugi de în vreun loc necunoscut, unde tiranul să nu-i dea de urmă. Cu această hotărâre, deci, ea se culcă și, mulțumită tinerețelor darnice cu care o înzestrase Dumnezeu, somnul o cuprinse în brațe și-i alină suferințele legănând-o în visuri dezmierdătoare.

Ce s-o mai fi întâmplat cu dânsa nu se știe, dar când a doua zi se deșteaptă, ea se văzu într-o trăsură alăturea cu un om necunoscut. Trăsura mergea așa de răpede, că roatele sfârâiau pe pământ și colbul se ridica în nouri. I se părea că visează un al doilea vis.

II[modifică]

Trei nopți nu dormise Ștefăniță Vodă și un groaznic neastâmpăr îi frământa creierii. El se primbla cu pași repezi prin odaie, făcând semne neînțelese din mâni întocmai ca un smintit, și ochii lui roși erau încunjurați de două cercuri vinete.

Apoi se deschise ușa și ordonă să-i vie Malaspina.

— Malaspina! zise Ștefăniță Vodă, după ce acesta i se înfățișă plecându-și fruntea până la pământ. Nimene în toată țara, dintre câți se află în slujba mea, nu are leafă mai mare decât tine. O mie de țechini este aproape leafa unui domn.

— Așa este, măria-ta. Pentru aceea îți sunt dator cu munca, cu timpul și sângele meu.

— Malaspina! Ducele de Veneția, când te-a trimis mie, m-a încredințat că ești un om ascuțit la minte, cu cugetul mlădios, cu limba de miere, cu fața schimbătoare după împrejurări, un om care pricepe fără să întrebe, vede fără să se uite, care știe să întrebuințeze viclenia și otrava unde se cuvine, un om, în sfârșit, cum îmi trebuie mie.

— Cearcă-mă, măria-ta, și de nu voi răspunde la așteptare, capul să-mi steie unde-mi stau picioarele.

— Malaspina, ascultă-mă cu luare-aminte, căci voiesc ca fiecare vorbă a mea să se întipărească în creierii tăi precum se întipărește pecetea pe ceara fierbinte; și, fie-mi vorba înțeleaptă sau nebună voiesc să mi-o îndeplinești cu aceeași credință și iscusință.

— Poruncește, măria-ta.

— Malaspina!... Am ucis pe Stroja, pe Vulpe, pe vistiernicul Trotușan, pentru că i-am dovedit necredincioși mie; am ucis pe hatmanul Arbore care m-a crescut pe brațe și a fost mâna dreaptă a bunicului meu, Ștefan cel Mare; am ucis pe fiii săi, Toader și Nechita, pentru că toți mă vrăjmășeau și voiau să-mi surpe drepturile. I-am ucis, zic, și nu mă căiesc... Dar sunt eu mai sigur de tronul meu? Nu!... S-ar zice că sângele vărsat de mine rodește pământul, și pe fiecare zi îmi scoate noi dușmani. Iată trei zile de când avui un vis ciudat: văzui deasupra capului meu o mână mare, atât de mare, încât parcă-mi acoperea ceriul; ea avea numai patru degete și de degetu-i cel mic atârna o undiță, iar pe vârful undiței atârna sceptrul meu. Neliniștit de această vedenie, chemai pe Arifta, vestita vrăjitoare, să-mi tălmăcească visul, și iată ce-mi spuse: Teme-te, măria-ta, de toți cei ce te încunjoară, dar mai presus de toți teme-te de un pescar care locuiește într-un colț al țării neștiut de nimene și a cărui mână dreaptă e fără un deget. Ai auzit Malaspina?... Deși nu cred în visuri și farmeci băbești, cu toate aceste voi să-mi lipsească chiar umbra îndoielii. Ia-ți pumnarul în sân și otravă în buzunar și adă-mi pe acel dușman viu sau mort. Nu cruța aurul, căci vistieria țării îți va răspunde cheltuielile însutit.

Malaspina își îndoi șelele până la pământ și răspunse cu glas umilit:

— Am auzit porunca măriei-tale din cuvânt în cuvânt și jur pe capul meu că de-acuma înainte puține zile se va bucura de lumina soarelui acel pescar oricare și oriunde ar fi.

Domnul, mulțumit de răspunsul venețianului, își însenină privirea și se așeză leneș pe un jilț. Dar, deodată, se lovi cu mâna peste frunte întocmai ca un om ce-și aduce aminte de ceva, și începu să râdă cu hohot. Malaspina se uită țintă în ochii lui, neștiind care să fie cauza acestei porniri de veselie.

— Mi-am adus aminte, adause Ștefăniță Vodă, de copila cea nebună care m-a făcut ieri să pierd o zi întreagă, cu glume... Ce-ai făcut cu dânsa?

— Am îndeplinit porunca măriei-tale. Ea se află acum pe drumul Galațiului întovărășită de o slugă a mea credincioasă și mâne va fi în cetățuia din codrii Tigheciului sub paza cuvenită.

— Vei fi luat măsuri să nu se facă vorbă.

— Malaspina face totdeauna lucrurile cum trebuie. M-am furișat în casa ei noaptea pe când dormea, căci cheile mele descuie orice broască, și, de frică să nu se trezească, i-am pus la nas niște mirodenii aduse din Veneția prin mijlocul cărora i-am îngreuiat somnul, și astfel am așezat-o în trăsură fără să simtă nimic.

Ștefăniță Vodă plecă din cap spre semn de încunviințare, iar Malaspina își îndoi iarăși șelele și ieși.

III[modifică]

Pe malul Brateșului într-o colibă mică acoperită cu frunze, creștea tânărul Petru Rareș, umbrit și încălzit de dragostea maică-si, și întocmai ca o mlădiță de stejar răsădită în pământ prielnic, se făcea văzând cu ochii tot mai frumos și mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejur îl punea totdeauna în fruntea lor și la joc și la treabă, căci dintre toți el era cel mai vânjos la trup și mai ghibaci la minte. Pletele lui negre îi cădeau pe umeri întocmai ca o coamă de leu, și în ochii lui focoși ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor și dorul de a le învinge. Maică-sa, Domnina, îl învățase carte, căci ea, deși se îndeletnicea acum cu păscuitul, dar în tinerețele ei fusese avută și trăise în lumea cea de soi. Cerinat, un om cărunt la cap și înăsprit de muncă, argățea de ani îndelungați la Domnina, și de mult ce se deprinsese cu Petru, crescându-l de mic pe brațe, îl iubea ca ochii din cap. De câte ori Petru se ducea la vânat sau la pescuit, Cerinat trebuia să-l întovărășească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate primejdiile în care furtunaticele lui tinerețe îl aruncau cu nesocotință și nu o dată l-a scos din fundul Brateșului cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat abia nesfâșiat din gura fiarelor sălbatice, așa că într-o zi chiar îndrăznețul copilandru pierdu un deget de la mâna dreaptă rupt de colții unui lup! În zadar maică-sa căuta să stâmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decât în primejdii și nu visa decât lupte și biruințe.

— Mamă, îi zise el într-una din zile, spune-mi de ce mi se bate inima așa de tare în piept?... De ce ochii mei nu găsesc destul loc de privit împrejur?... Vezi tu vulturul cel de sus care zboară colo printre nouri? În locul lui, mamă, aș vrea să fiu; să zbor și eu după placul meu. El stăpânește lumea cu aripile; iar eu ce sunt aici?... Numai dor fără putere!

— O, drag copilaș! răspunse Domnina, cruță-ți tinerețele. Tu nu știi ce-i scris în cartea vieții. Poate că Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta, și dacă sânge de viteaz va fi să curgă în vinele tale, nu-l cheltui de pe acuma. Va veni vremea când îți vei da zbor inimii și vei fi vultur între oameni.

— Mamă, tu-mi ascunzi o taină, adause Petru, uitându-se țintă în ochii ei.

Taina ta o știe Dumnezeu; eu sunt prea nemernică să pot ceti în viitor.

Petru rămase pe gânduri. Vorbele maică-si, deși ținteau a pune frâu îndemnurilor inimii lui, totuși aveau farmecul unei prorocii. El își simțea prea multă agerime în cap și prea multă tărie în suflet, pentru a nu se crede chemat la lucruri mai presus de meseria lui de pescar; dacă însă realitatea se împotrivea dorințelor lui cu tăria unei piedici neânvinse, el își zidea în închipuire o altă lume mai frumoasă decât acea aievea, în care-și lua locul de domn și stăpân. Astfel Brateșul se prefăcea în visurile lui într-o mare nesfârșită cu corăbii și ostroave; codrii Tigheciului și șesurile Dunării i se înfățișau ca niște nemărginite împărății dușmane ce trebuiau cucerite și atunci el năvălea cu oști închipuite asupra lor și, în bătăliile grozave ce se încingeau, Petru ieșea întotdeauna învingător. Cine nu-și face o lume a lui la vârsta tinereței?

Astfel trăia Petru frământat de doruri ascunse, când într-o zi, luându-și merinde pentru mai mult timp, se sui în luntre, trecu lacul de-a curmezișul și se afundă în codrii Tigheciului. Trei zile el vână la căprioare și mistreți, căci săgeata lui se deprinsese a nu mai merge în deșert, și iată că, oprindu-se la un părău spre a-și potoli setea, văzu o naframă albă ce se cobora încet pe unda argintie. El prinse naframa și văzu într-un colț scris cu litere roșie cuvântul: Ajutor!... Creierii lui se aprinseră îndată la închipuirea că o ființă nenorocită zace negreșit în lanțuri; el își încordă arcul, își puse barda la brâu, torba cu săgețile în spate, și plecă în susul părăului. El merse câteva ceasuri singur făcându-și felurite planuri care de care mai războinice, când ajunse la locul unde părăul se despărțea în două. Pe unde a venit naframa, pe brațul din drapta sau cel din stânga? Aici era întrebarea. Pe când însă Petru sta în nedumerire, iată că zări un om călare, bine îmbrăcat și bine armat, care înainta spre dânsul zicându-i:

— Bun ajuns, vânătorule! Ce umbli pe moșiile domnești ca prin satul lui Cremene, ucigând vânatul măriei-sale?

Bine-ai venit, clătorule! Ia vânez și eu ici-colea câte o fiară stricătoare care n-are ce fi bună măriei-sale. Dar pe tine cine te-a pus pristav peste păduri?

— Eu sunt stolnicul Udrea, om de la curtea domnească, și am dreptul, de voi, să-ți dau și câteva la spate pentru îndrăzneala ta de a călca fără voie moșiile domnești.

— Cearcă stolnice, zise Petru, a cărui ochi se aprinseră de mânie.

— Iaca! iaca! De aceasta ce-o mai fi? adaose străinul uitându-se la năframa pe care Petru o ținea în mână. Pentru un păcătos ca tine o năframă așa de subțire în mijlocul codrului nu-i lucru curat; negreșit ai furat-o de undeva?

— Ascultă, stolnice! Dacă ți-e milă de oasele tale, contenește cu astfel de vorbe, căci eu nu sunt ca de alde tine lingău de curte, să trăiesc din fărmăturile ce mi se aruncă ca la câni, și să mă îmbogățesc din banul furat de la stăpân; eu trăiesc din munca mânilor mele, stolnice, și mânile care muncesc se învârtoașă, și vai de tine când vor începe să treiere pe spinarea ta!

— Tot mai domol, copile, că nu suntem nici noi așa de spărioși. Ia mai bine să facem pace împreună și să sărutăm de bună întâlnire drăguleana astă de ploscă, doar ne-om mai încălzi la inimă și ne-om mai îndulci vorbele.

Udrea trase un gât din plosca cu vin, apoi o întinse lui Petru.

Dă-ți mânia după spate,
Și s-o bem pe jumătate!...

Așa-i că-i bun? E adevărat de Odobești; de vechi ce-i, șede numai în cămeșa lui. Acum că ne-am împrietenit, spune-mi și mie, copilandre, despre întâmplarea cu năframa, nu de alta, dar ca să nu intri în vreun prepus; ș-apoi, dă, pot să-ți fiu și eu de ajutor la vreun capăt de pod. Nu sunt așa de rău cum mi-i vorba, și știu și eu să îndatoresc un prieten la nevoie.

Petru, după o dușcă de vin, se simți mai în chef, și tânăr, încrezător cum era, îi arătă năframa și-i spuse prin ce chip o căpătase.

— Hm!... Este ceva la mijloc, zise Udrea, făcând o strâmbătură în chip de zâmbet. Negreșit este ceva...

— Așa gândesc și eu, stolnice, trebuie să fie vreun suflet de om chinuit care cere ajutor. Cine știe poate e vreo femeie tânără și frumoasă, care...

— Da! da! Care nu vra să înțeleagă de cuvânt cinstit. Și ce gând ai să faci?

— Vreu să mă duc să o scap.

— Cum numai tu singur, singurel? Ai înnebunit?

— Eu și cu Dumnezeu.

— Și cu mine, adause Udrea, dacă-ți va fi voia. Vom fi trei cu Dumnezeu. Ș-apoi, dă! și eu nu sunt așa stingher pe lume, căci, vorba ceea, fiecare pai are umbra sa. Pe lângă mine tot mai sunt câteva suflete care se hrănesc și pot să puie umărul la nevoie. Ce-ai zice dacă am fi patru, cinci, care ne-am duce să scăpăm păsăruica din cușcă? Unde-s cinci nu-i unul, și acolo nu cred să fie sat fără câni.

— Primesc, zise Petru, a cărui inimă se umplu de bucurie.

Atunci Udrea șuieră între degete și deodată trei ungureni îmbotforați, cu bondițele aninate pe umere, cu căciulile pe ureche și cu mustețele lungi și răsucite, ieșiră ca din pământ, salutându-l militărește. Fiecare avea câte o sineață pe umăr. Udrea le făcu un semn nevăzut și într-o clipă cu toți se aruncară asupra lui Petru și-l trântiră la pământ.

— A! Mișei! Hoți fărădelege! strigă Petru, vârcolindu-se din răsputeri. Dar ce putea el să facă singur contra patru, mai ales când îl apucase pe furiș?

— Așa-i că unde-s patru nu-i unul? zise Udrea cu glas luător de râs. Vei ține minte, altă dată, copilandre, cum se fură fetele din curțile domnești.

Ei îl legară cot la cot, apoi îl așezară de-a spinarea pe șaua calului pe care venise Udrea, îl cetluiră din nou așa de cumplit, încât abia se mai răsufla, și câteșipatru plecară unul după altul pe cărarea strâmtă, mergând doi dinaintea lui Petru și doi în urmă. Dar n-apucase a face drum lung prin desimea codrului, că ungureanul cel din urmă se împiedică de-o cioată și căzu la pământ; și lucru ciudat nu se mai sculă. Ceilalți fără să bage de samă mergeau tot înainte, când cel deal doilea se lovi cu capul de-o creangă și căzu iarăși lat ca o broască.

Atunci Udrea se întoarse, strigă la dânșii cu asprime să contenească de a se mai hârjoni prin iarbă; însă... nici unul nu-i răspunse. Udrea se opri un moment să vadă ce este, când iată că și cel de al treile ungur bătu o metană la pământ rămânând țapăn ca tovarășii săi. Udrea îi căută cu mirare, și ce să vadă?... lucru groaznic și neașteptat... câteșitrei, fără să se știe cum și de unde, fusese hultuiți câte de-o săgeată între umeri și pironiți la pământ.

Atunci se auzi la spatele lor un glas care striga:

— Stați! stați! dragii mei, că sunt și eu pe aici.

Era argatul Cerinat, care, luându-se pe urma lui Petru, venea acum în fuga mare în ajutorul lui.

— Ha! zise el lui Udrea, acuma suntem tocmai pe tocmai. Pe tine am să te cinstesc cu o bâtă, fiindcă ești mai de soi.

Și până a nu avea vreme buimăcitul Udrea să-și vie în simțire, îl ciocni în cap încât îi despică tidva drept în două.

— La un care de oale e destul o măciucă, adause Cerinat, aruncând bâta și prinzând să desfacă legăturile lui Petru. Uf! mi-a venit sufletul la gură, urmă el tăind nodurile. M-ai făcut să alerg ca un ogar acum la bătrâneță, dar am venit și eu la vreme când, vorba ceea, îți era lumea mai dragă. Spusu-ți-am eu că ulcica nu merge de multe ori la apă!

Dă! Așa-s tinerețele sumețe, bată-le să le bată... Dar și un pic de minte n-ar strica.

Petru, după ce se văzu dezlegat, mulțămi lui Dumnezeu că a scăpat teafăr, sărută din inimă pe Cerinat și privi cu înfiorare la cele patru trupuri care zăceau împrejur.

— Acuma, zise Cerinat, cred c-ar fi mai nimerit să nu-i lăsăm pradă corbilor, ca să nu se facă vorbă în lume. Fii tu cioclu și eu le voi fi popa, adică după sfânt și tămâie, și să ne apucăm de treabă.

Petru începu să sape groapa și în acelaș timp povesti lui Cerinat întâmplarea cu Udrea, spunându-i totodată că este hotărât cu nestrămutare a merge în ajutorul ființei care a trimis năframa pe părău.

— Va să zică cauți încă o dată să pui cap sănătos sub Evanghelie. Bine... fie și așa... dar atunci să chibzuim lucrurile mai cu meșteșug, ca să nu cădem, vorba ceea, ca cioara-n laț.

Cerinat prinse să caute pe Udrea prin buzunare și scoase o hârtie ce purta o pecete de ceară roșie.

— Tu care știi ceti, zise el, ia, spune-mi ce-i scris în tărfălogul ista?

Petru ceti:

Știut să fie de toate slugile mele de la cetățuia din codrii Tigheciului că am însărcinat pe credincioasa mea slugă, stolnicul Udrea să privegheze asupra copilei Elena ce se află sub pază în zisa cetățuie. Poruncesc dar ca să fie cuvântul lui ascultat de toți fără osebire și grabnic pus în lucrare întocmai ca porunca mea domnească. Ștefan

— Al dracului lucru îmi mai tună prin cap, zise Cerinat.

— Ce? răspunse Petru.

— Știi una, dacă m-aș face eu Udrea, îmbrăcându-mă cu hainele lui, și tu un ungurean de cei cu musteața răsucită, așa-i că mai ușor am pătrunde în cușca unde zace hulubița?

— Așa este, dar crezi tu că oamenii de la curte n-or fi cunoscând pe adevăratul Udrea și n-or vede deosebirea ce este între tine și el.

— Bine vorbești, dar am eu ac de cojoc și pentru aceasta. În curând o să întunece; lună nu-i defel, și prin întuneric știi, vorba ceea, nici un nas nu-i fără haz. Așadar, să ne pregătim, și ce-a mai fi să fie, rămâne în voia lui Dumnezeu.

În curând Cerinat se îmbrăcă cu hainele lui Udrea, și Petru cu ale unui ungur.

— O, ce bine-ți șede, zise Cerinat, uitându-se cu dragoste la Petru, parcă ești un Făt-Frumos croit pe voinicie. Bine că nu suntem pe Brateș să te vezi în oglinda apei, că te-ai fuduli. De-acuma la treabă, copile, și să nu uităm că pănă acasă eu sunt Udrea cel cu cartea domnească, iar tu un lefegiu ungurean.

— Ascult, răspunse Petru surâzând și salutând militărește.

După ce morții fură îngropați și toate urmele șterse, ei merseră pe brațul drept al părăului, pe unde plecase și Udrea, luând calul acestuia cu dânșii, și, pe când întunecase bine, ajunseră dinaintea porții cetățuiei.

Cetățuia era mistuită în adâncul codrului, încunjurată de ziduri groase, întărită cu tunuri înalte, ce se pierdeau în întuneric, și apărată cu șanțuri și metereze pentru arcași și pușcași.

— Cine vine? strigă străjerul de la poartă.

— Eu, răspunse Cerinat, stolnicul Udrea; ce mai veste?

— Bună pace.

Atunci Cerinat, întorcându-se cătră Petru, care sta drept ca o lumânare dinaintea lui, îi zise:

— Ianuș! ține această carte domnească, intră în cetate și ad-o întocmai la îndeplinire. Știi porunca măriei-sale; n-avem vreme de pierdut. Eu stau aici la poartă și te aștept.

— Ascult, răspunse Petru salutând militărește, și cu pași hotărâți intră în cetate.

— Cine vine? strigă un al doilea străjer din lăuntru.

— Eu, sluga lui Udrea.

— Nu te apropia; nu te cunosc; să vie ceaușul.

Se făcu larmă; se aprinse masalale și ceaușul veni cu grăbire să vadă ce este.

— Cine ești și ce voiești la vremea asta? întrebă cu asprime ceaușul pe Petru.

— Sunt sluga stolnicului Udrea; și am venit din parte-i cu poruncă domneacă.

— Nu te cunosc; n-ai voie să intri.

— Că nu mă cunoști, asta nu-i de mirare, răspunse Petru c-un accent unguresc bine prefăcut: multe or fi în lume pe care d-ta nu le cunoști. De aceea și măria-sa domnul și stolnicul Udrea nu mai au încredere în voi. V-au dat să păziți aici în taină o biată fată nemernică, și iată că toată țara, de la Suceava și până la Galați, a aflat despre aceasta; așa de bine vă știți face datoria. Noaptea beți vinul domnesc din pivniță și ziua dormiți la metereze cu puștile lângă voi încât fiecare poate să intre aici ca într-o casă pustie.

— Ce vorbești, nerodule?... strigă ceaușul mânios. Ia umflați-mi-l, băieți, să-i însemnăm pe spinare câteva slove cu nuiele, să vadă el cum știm noi să ne facem datoria. Și, fiindcă a intrat aici fără nici un rost, apoi de fiecare nuie să-l întrebați cum și cu ce scop a venit.

— În lături, mișei! răspunse Petru în vinele căruia sângele începu acum să fiarbă. Voi nu știți păzi o muiere care vă este dată în grijă de însuși măria-sa, și pe mine vă ispitiți voi să puneți mâna. Cui nu-i e milă de scăfârlia sa să se apropie de mine!... Iar cu d-ta, jupâne ceaușe, mai am încă două vorbe de vorbit. D-ta, care nu mă cunoști, ia spunemi mă rog, cunoști această năframă? adause Petru scoțând-o din buzunar. Spune-mi, jupâne ceaușe, slugă credincioasă a măriei-sale, spune-mi cum se face că peste aceste ziduri nalte pe deasupra cărora numai paserile pot zbura, a putut să se arunce această năframă pe care am găsit-o în mâna a niște păscari? Cine-i acel pui de năpârcă care primește simbrie de la măria-sa, pentru ca să-l vânză pe ascuns?

Ceaușul cercetă năframa și se îngălbeni. Toți ceilalți străjeri rămaseră muți împrejur.

Nu-i lucru curat, jupâne ceaușe!... Dar n-am mântuit încă răfuiala cu cinstita fața d-tale. De nu-ți va fi cu bănuială, te rog să-mi mai spui dacă cunoști această hârtioară? zise el, arătând cartea domnească găsită în buzunarul lui Udrea.

Ceaușul o privi la lumina masalalelor și se plecă pănă la pământ. El recunoscu cartea domnească pe care o văzuse în mâna lui Udrea de mai multe ori.

— Ha! cred și eu că-ți vei pleca acum capul pănă la vârful ciuboatei, adause Petru cu glas luător în râs. De aceea din porunca domnească și a stolnicului Udrea care așteaptă la poarta cetății, vei binevoi, jupâne ceaușe, să-mi încredințezi în minutul acesta copila ce este aici închisă. Cetatea are să fie chiar în astă noapte încunjurată și bătută de gloatele lui Arbore, în scop de a o scăpa pe dânsa. De aceea fiecare să steie la locul său deștept și gata la luptă. Măria-sa nu voiește să lase copila aici în timpul bătăliei și stolnicul Udrea are poruncă să o ducă într-un loc ascuns unde nimene să nu-i știe de știre. Îndrăznește acuma, jupâne ceaușe, să nu asculți de porunca domnească, dacă ai poftă să-ți vezi tidva la călcăie.

Un vârtej cuprinse mințile tuturor. Vorbele hotărâte a lui Petru, năframa, cartea domnească, vestea luptei ce-i amenința chiar în acea noapte, prezența lui Udrea la poarta cetății, despre care îi încredințase însuși plăieșul de la poartă cum că l-a recunoscut după haine și cal, toate aceste ștersese din inimele lor orice îndoială. Alarma fu dată în cetate. Toți alergau cu șușanelile pe la metereze, clopotul cel mare suna, când iată că Elena, înspăimântată de zgomotul neobișnuit ce auzi, se înfățișă tremurând dinaintea lui Petru sprijinită pe brațul ceaușului. Era palidă, sărmana, de grijile inimii, de nopțile nedormite, de frica primejdiilor ce o amenințau, și pe fruntea ei păreau că strălucesc razele de martir. Fără voie, Petru își descoperi capul dinaintea frumuseții ei. Apoi, strângând-o încet de mână, îi zise:

— Porunca mărei-sale este să mergi cu mine și stolnicul Udrea unde te vom duce.

Elena îl privi un moment și un fulger de bucurie i se strecură prin ochi. Ajunși la poartă, Petru și Cerinat o puseră pe cal și câteșitrei plecară prin întunerecimea nopții pe cărări necunoscute.

IV[modifică]

De cinci zile ședea Domnina și suspina, și întreba apele Brateșului, și privea în zările depărtate așteptându-și fiul care nu mai venea; iar pieptul ei se ridica ca valurile apei de furtuna ce-i tulbura sufletul. Dar iată că a șasea zi înspre sară, pe când Brateșul ardea de focurile asfințitului, se zări în depărtare o luntre mică care, când se pierdea, când iar apărea în crețul undelor, înaintând spornic spre mal și lăsând în urmă-i două lungi cărări de rubine. Domnina o privea cu ațintire; ar fi voit să soarbă spațiul, să pătrundă cu sufletul pănă la dânsa, căci inima de mamă recunoscuse pe fiul multașteptat, iar Petru, care plutea în luntre, își simțea inima împărțită în două; ar fi voit să ajungă și să nu ajungă. De când venea cu Elena, ori vederile lui se schimbase, ori într-adevăr lumea se îmbrăcase în alte haine, dar niciodată el nu se simțea așa de dulce legănat pe sânul Brateșului, niciodată apele lui nu-i păruse mai limpezi și mai drăgălașe, niciodată asfințitul nu fusese împodobit cu văpsele mai strălucitoare ca atunci. Elena ședea tăcută și privea pe luciul lacului, iar Cerinat vâslea mereu în puterea brațelor, și, uitându-se când la unul când la altul, zicea în gândul său:

— Știu că de-acuma cerbii și mistreții or să aibă repaus.

Ajunși la mal, Domnina îi primi cu lacrimi pe obraz și, când află despre întâmplările Elenei și o văzu atât de nenorocită și atât de frumoasă, îi făgădui adăpost și apărare ca pentru însuși copilul ei. O nouă colibă fu făcută de Cerinat și Petru alăturea cu a Domninei, lucrată însă mai cu îngrijire, și acolo Elena începu să petreacă zile senine. Obrajii ei prinseră la rumeneală, ochii ei se învioșară scăldânduse în fiecare zi în aer și lumină, și, înconjurată cum era de inimi prietenești, ea se simțea fericită. Iar Petru, pe zi ce mergea, se făcea tot mai sfiicios și mai tăcut; abia de îndrăznea să-i spună un cuvânt. El o iubea în taină și-și făcea însuși spaimă de dragostea sa; căci cum ar fi putut el spera ceva de la dânsa? el, pe treapta cea mai de jos a lumii, un biet fiu de păscar; ea, fiică din lumea mare, răpită dintr-o cetate domnească, și așa de frumoasă, încât Moldova îi fusese închinată la picioare. Și cu toate aceste, fără nici o speranță, Petru o iubea tot mai cu foc, căci mărimea piedicilor aprind mai mult mințile și sporesc dorul inimii. El acum nu se mai depărta de casă; arcul lui ședea în cui, și căprioarele fără grijă de moarte veneau pănă aproape de colibele lor. Numai la pescuit cu undița mergea din când în când, întovărășit de maică-sa și de Elena; dar și atunci el nu prindea nimic, căci ochii lui priveau mai cu drag în ochii Elenei decât în apele Brateșului. Treceau zilele una câte una și Petru se deprinsese a nu mai râde și a nu mai dormi. În zadar Cerinar îi spunea feliurite glume și-l îndemna la feliurite trebi, că doar va uita răul ce-l rodea; el fugea de Cerinat, fugea chiar de maică-sa, căci i se părea că amândoi se uită cu ochi răuvoitori în inima lui. Iar când Elena îi spunea câteodată vreun cuvânt bun, poate fără scop de a-l îmbărbăta, atunci speranța înăbușea cu puterea unui șuvoi în sufletul lui, și de bucurie s-ar fi crezut în stare să răstoarne munți pentru dânsa. Dacă Elena înțelegea ceva despre dragostea lui Petru, aceasta era taina ei; însă Cerinat care era om priceput, credea că vede în ochii ei o tainică mulțumire când întâlnea pe Petru, deși oarecum ea părea că fuge de dânsul.

Într-una din zile sosi la coliba Domninei un bătrân călugăr care călătorea pe jos în papuci de lemn, cu o desagă pe umeri. Barba sa surie și tufoasă îi acoperea jumătate de obraz; într-o mână el ținea toiagul de călător și în cealaltă o păreche de metane.

Binecuvântat fie numele Domnului! zise el, apropiindu-se de Domnina care ședea în ușa colibei. Cred că nu vei respinge de la pragul tău pe un biet închinător care vine pe jos de la hotarul țării și merge la Ierusalim.

— Niciodată om bun n-a fost respins de la casa noastră, părinte, răspunse Domnina.

— Nu cer adăpost decât pentru o noapte, ca să-mi odihnesc slăbănogitele picioare, și mâne îmi voi urma calea spre Sfântul Mormânt.

Domnina îi dădu o laviță la ușa colibei pe care călugărul se așeză gemând de osteneală, îi luă desaga de pe umeri și o puse jos lângă el, apoi se duse înlăuntru colibei spre a-i aduce ceva de mâncare. În acelaș timp călugărul se uita împrejur cu o nespusă luare-aminte.

— De n-a fi nici aici, își zise el în sine, atunci visul n-a fost decât un vis.

Domnina îi aduse o legătură plină cu merinde și i-o puse dinainte.

— Dumnezeu să-ți răsplătească după inimă, zise călugărul mâncând cu poftă. Casa primitoare e ca altarul lui Dumnezeu de la care tot creștinul se întoarce cu inimă plină. O, cât de puțină evlavie este în lume, și câți oameni fără frica lui Dumnezeu! Iar ție, femeie binecuvântată, drept mulțumită de buna găzduire, precum și copiilor tăi, de vei fi având, vă voi aduce la întoarcere lemn sfânt de la crucea Mântuitorului care e spre tămăduirea boalelor.

— Mulțămesc, cinstite părinte, iată și copii mei, adause Domnina văzând pe Petru și Elena întorcându-se cu undițele de la păscuit.

Elena, care zărise un om străin, se feri de-a se înâtîlni cu el și intră în coliba ei. Iar Petru se apropie de călugăr și-i săruta mâna. Acesta tresări văzând mâna dreaptă a lui Petru fără un deget.

— O! binecuvântată mamă! adause călugărul cu glas dulce pătrunzător, un copil așa de frumos este un dar de la Dumnezeu spre mângâierea casei părintești. Și cu ce-ți îndeletnicești tinerețele, copile? întrebă călugărul, apucându-l de mâna dreaptă în chip de dezmierdare.

— Cu păscuitul, răspunse Petru.

— Puțin, puțin lucru pentru un tânăr cu chip așa de isteț. De ce nai învățat carte să poți ajunge și tu ceva în țara noastră care are nevoie de brațe ca a tale?

— Știu carte, părinte.

— Minunat! minunat! Știi carte, va să zică te poți îndulci de știința și cugetarea celor mai vrednici decât noi. Primește atunci în dar de la mine o cărticică mică pe care te sfătuiesc să o citești cu sârguință, căci ea va adăugi ispita bătrânească pe lângă agerimea tinerețelor tale și te va face om întreg.

Atunci călugărul scoase din desagi o carte veche cu file groase și unse și o dădu în mâna lui Petru. Dar n-apucase acesta să o deschidă, că ochii lui se ațintiră pe Brateș văzând o luntre mare cu vântrčle și steaguri care se apropia răpede de mal. În luntre erau oameni mulți care vâsleau cu hărnicie, părând a fi foarte grăbiți. Îndată ce atinseră pământul, ei veniră cu grăbire spre coliba Domninei întrebând dacă ea locuiește acolo.

— Aici, răspunse ea însăși.

Atunci unul dintre dânșii scoase din sân un plic pecetluit cu pecete domnească și deosebit o carte deschisă pe care o ceti în gura mare:

Eu Teoctist, mitropolitul Moldovei și Sucevei, vestim tuturor locuitorilor din țară: boieri, oșteni, breslași și plugari, precum știut să fie că am fost față ca părinte duhovnicesc, când fericitul întru pomenire Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, și-a dat sufletul. Înaintea morții sale, marele domn mi-a spus că are un fiu din sângele lui făcut cu Domnina Rareșa, dându-mi și alăturatul plic a i-l încredința. Mi-a poruncit însă cu limbă de moarte să nu dau plicul și să nu descopăr această mare taină decât atunci când eu, Teoctist, mitropolitul Moldovei și Sucevei, voi socoti după dreapta mea judecată că țara e în primejdie. Apoi văzând nelegiuirile și desfrânările lui Ștefăniță Vodă care a surgunit, tăiat și otrăvit toți fruntașii țării spre îndestularea răutății și a deșertăciunilor lui, mărturisim în dreaptă cunoștință și cuget curat că țara e în primejdie și că nu are altă scăpare decât de a pune în scaunul ei pe Petru Rareș, fiul drept născut din sângele lui Șetfan cel Mare. Sfătuim, deci, duhovnicește pe toți locuitorii țării: boieri, oșteni, breslași și plugari să-i deie ajutor întru toate cu sfat, bani și arme pentru a-l pune în scaun și a îndeplini voința rostită cu limbă de moarte de fericitul întru pomenire domnul Moldovei, Ștefan cel Mare

În auzul acestei cetiri Petru Rareș fu cuprins de o simțire nouă și puternică care-i îngrămădi tot sângele la inimă. Domnina abia se ținea pe picioare de uimire, iar străinul călugăr se închină adânc dinaintea lui Petru Rareș zicându-i cu glas umilit că bine l-a cunoscut el că nu era menit să rămâie pescar și că, de voiește să fie domn bun și binecuvântat de toți, să ieie în toate zilele povețe din cartea ce i-a dat-o, care este o comoară de înțelepciune.

În acelaș moment, Elena, auzind un zgomot neînțeles în jurul colibei sale ieși și, când văzu călugărul îngenuncheat dinaintea lui Petru, scoase un țipăt desperat, se răpezi la Petru, îi smunci cartea din mâni spunându-i că acest călugăr e un răufăcător ce voiește să-i răpească zilele, și că-și amintește a-l fi văzut în alte haine în cetatea de la Tigheci. Iute ca fulgerul, Petru îl înșfăcă în brațele sale vârtoase și-l răsturnă la pământ: dar care fu mirarea lui când, în vălmășagul luptei, văzu deodată barba călugărului căzând într-o parte, păru-i alb în altă parte, și în loc rămânând un om tânăr, smolit, vânjos, care se zbuciuma cu vrăjmășie spre a scăpa din mânile lui Petru.

— Malaspina!... Malaspina!... strigară solii mitropolitului Teoctist... Otrăvitorul de meserie... Sfătuitorul de rău a lui Ștefăniță Vodă!... La moarte!... La moarte!... și cu toții tăbărâră asupra lui și-l legară cumplit de un stâlp, așteptând numai un semn de la Petru Rareș pentru a-i răpune zilele; iar cartea fu aruncată în foc dovedindu-se a fi otrăvită.

— Un asemenea hoț, zise Petru Rareș, trebuie să moară cu cinstea cuvenită spre pilda și a altora; de aceea îl vom duce la Suceava, îl vom judeca după legile țărei și-l vom vom spânzura în văzul tuturora. Pănă atunci însă va sta sub pază.

Vestea desdpre ivirea unui fiu a lui Ștefan cel Mare cu drept de moștenire la scaunul domniei se răspândi iute în toate unghurile țărei, setoasă de a scăpa de sub jugul lui Ștefăniță Vodă. Trâmbițele de revoltă sunau pretutindenea. Gloate nenumărate alergau cu grăbire spre Brateș și se puneau sub steagul lui Petru, iar acesta făcea toate pregătirile pentru lupta viitoare cu o agerime de minte care punea pe toți în mirare. Când se simți în stare de a da piept cu Ștefăniță Vodă, el porunci oștirii să plece spre cetățuia Tigheciului, iar el, în scop de a scurta drumul, se hotărâ să se urce dimpreună cu Elena, Cerinat și macă-sa într-o luntre spre a tăia lacul în curmeziș. Două luntri, una mai mare și alta mai mică erau aninate de mal. Malaspina, care nu părăsise scopurile sale de ucidere, fiind rânduit a se sui în luntrea cea mare și crezând că Petru Rareș va veni cu el împreună spre a-l priveghea mai de-aproape, aruncă pe furiș un praf la picioarele sale și se ghemui tăcut într-un colț. Elena însă nu voi cu nici un preț să fie în aceeași luntre cu Malaspina; ea înduplecă pe Rareș și pe ceilalți de a se urca în luntrea cea mică lăsând pe italian în cea mare sub paza a doi plăieși.

Era pe la revărsatul zorilor; ziua se vestea frumoasă și senină, și Brateșul era așa de liniștit încât luntrile păreau că lunecă între două ceriuri. Pe mal se vedeau șirurile armatei înaintând cu pas grabnic în sunetul tobelor și a trâmbițelor; iar Petru se simțea uimit pănă la lacrimi. Câtă schimbare în soarta lui numai în câteva zile!

Dintr-un biet păscar, sărac și necunoscut de pe malul Brateșului, el se trezi deodată fiu de domn, chemat a stăpâni Moldova, și iată-l acum pe calea de a-și dobândi drepturile în fruntea unei oștiri numeroase, însuflețită de focul vitejiei. Când vreodată om din lume a putut să facă vis mai frumos?... Cu toate aceste, mărirea ce se oglindea dinaintea ochilor lui, în loc să potoale, aprindea și mai mult dragostea ce simțea pentru Elena, căci astă dată el se credea vrednic de dânsa. Amândoi tăcuți, cu inimile aprinse de același dor, pluteau pe apa lină, și tot atât de tăcută ca și dânșii. Domnina sorbea în taină fericirea lor, privindu-i numai din când în când cu ochii încărcați de dragoste părintească. Când iată că glasul lui Cerinat îi trezi din dulcea amețeală.

— Ho! Ho!... zise el. Sfinția-sa părintele închinător a luat-o la sănătoasa.

Toți se uitară înapoi și ce să vadă?... Luntrea în care venise Malaspina ardea în flăcări și era cât pe ce să aprindă și pe a lor, dacă Cerinat nu s-ar fi grăbit să taie funia ce le lega împreună. Cei doi plăieși erau morți și ardeau în luntre, iar mai departe în albastrul apelor Malaspina se vedea înotând cu brațe voinicești. Atunci Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzând în adâncimile Brateșului și apa rotindu-se în față.

Rămâi sănătos, cinstite părinte, zise Cerinat, numai de n-ai otrăvi peștii cu cărnurile tale.

Trei zile după aceea, cetatea de la Tigheci fu bătută și dărămată, de n-a rămas piatră peste piatră. Apoi Petru înaintă spre Roman unde-l aștepta Ștefăniță Vodă. De ce mergea, de ce oștirea lui creștea întocmai ca șuvoiul ce mereu sporește din râurile și păraiele ce se varsă în el.

În sfârșit amândouă oștirile se loviră pe șesul Siretului. Multe ceasuri, biruința stătu în cumpene, căci Ștefăniță Vodă se lupta cu curajul desperării, știind bine că soarta lui atârnă de la izbânda acelei zile. Iar Petru era ager și neobosit, dar liniștit în suflet, măreț la privire, desprețuitor de moarte, cu ochiul sigur, cu vorba plină de foc vitejesc întocmai precum era părintele său, Ștefan cel Mare, în zilele de bătălii; și mulți soldați, văzându-l astfel, credeau că revăd pe însuși marele domn. Înspre sară șirurile lui Ștefăniță Vodă începură să se frângă. Atunci Petru, voind a da dușmanului lovitura de moarte, se puse în capul călărimii și cu sabia în mână, în fuga calului, se răpezi asupra unei cete ce se mai împotrivea încă, sămănând spaima cu ochii și moartea cu brațul.

În mijlocul acestei cete se apăra Ștefăniță Vodă ca un zăvod.

Iată-i ajunși față în față; ochii lor se încruntară văzându-se așa de aproape.

— Între noi acuma, zise Petru Rareș a cărui sabie scăpăra în aer; să vedem dacă brațul tău de ucigaș deprins să lovească capete nevinovate va ști acum să apere pe al tău!

În aceeași clipă Ștefăniță Vodă scoase și el sabia din teacă, și gata era să o încrucișeze cu protivnicul său, însă spre marea mirare a tuturor, el, aprigul luptător, nepotul lui Ștefan cel Mare, rămase deodată nemișcat, cuprins de o spaimă rușinoasă, cu ochii holbați aspura brațului lui Rareș.

Mâna cea cu patru degete pe care o visase într-o noapte tulburată spânzurând deasupra capului său, amenințătoare ca destinul, îi reapăru acum în ființă mai grozavă decît în vis, încunjurată de sinistrele prorociri ale fermecătoarei Arifta. O sudoare răce îi inundă fruntea și brațul îi căzu fără putere de-a lungul trupului.

— Iertare!... strigă el cu glas răgușit, plecându-și capul și lăsând să-i cadă sabia la pământ.

Atunci Petru își întoarse fața de la dânsul, porunci să-l dezbrace de hainele și semnele domnești și să-l închidă în temniță spre a fi dat în judecata poporului. Însă Ștefăniță Vodă, nemaiputându-și suferi rușinea, rugă pe însuși soția sa să-l otrăvească, și curmă astfel de bunăvoie o viață plină de nelegiuiri și scrisă cu sânge în amintirea supușilor săi. Iar învingătorul Rareș intră cu mare pompă în Suceava unde adunarea țării îl recunoscu de fiu al lui Ștefan cel Mare, și-l alese domn în mijlocul urărilor de bucurie ale poporului întreg. Apoi Rareș și Elena, a căror inimi erau de mult unite prin legăturile dragostei, se căsătoriră în biserica mitropoliei; însă, după ce nunta se sfârși, după ce trebile luară mersul lor zilnic, Cerinat, argatul, se înfățișă dinaintea stăpânului său zicându-i:

— Măria ta! Cât ai fost păscar te-am argățit și te-am apărat de multe răle, căci eu care știam taina nașterii tale dimpreună cu Domnina, am căutat să te păstrez sănătos pentru mărirea la care soarta te-a chemat. Acuma mi-am isprăvit slujba și te rog să-mi dai drumul.

Petru îl cuprinse în brațe, îl sărută cu lacrimi de recunoștință și-l rugă să rămâie lângă el, în curțile domnești, pentru câte zile de bătrâneță va mai avea.

Iar Cerinat răspunse:

— Măria ta! Curțile în care m-am născut și am îmbătrânit sunt codrii verzi ai Tigheciului; acolo m-am deprins să-mi oglindesc fața în apele Brateșului și să mă legăn pe valurile lui! Lasă-mă să mă întorc la urma mea. Luntrea și undița mă cheamă, și fără dânsele nu pot trăi. Aici aș fi ca un copac răsădit la bătrâneță în pământ străin, și m-aș usca de dorul pământului de unde au fost smulse rădăcinile mele.

— Primește cel puțin să-ți dau bani, să te boieresc.

— Bani!... adause el zâmbind, dar ce să fac cu ei? Doar să-mi deie grijă de hoți. Iar boier de m-ar vedea peștii din baltă, știu că ar râde de mine!

Cerinat mai șezu cât șezu la curte, apoi se întoarse la urma lui, dar când ajunse acasă își găsi coliba prefăcută într-o casă frumoasă, și tot lacul Brateșului și toți codrii încunjurători deveniseră proprietatea lui în puterea unei cărți domnești a lui Petru Rareș.

(Convorbiri literare, anul XI, nr. 8, 1 noiembrie 1877)