Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată
Trebuia, o, giudecători, să mori păn a nu mă însura, și să nu aud pe fimei vorbind atâte câte am auzit. Dar, fiindcă nu am scăpat de aceea pentru norocul meu cel rău, trebuiești îndată după nuntă să viu la voi, pentru cari, iată, am venit. și aceasta nedreptățăluit fiind de întârzierea me, mă rog vouă! Fiindcă acum de departe am priivit folosul ca să-mi dați sfârșit astăzi hotărârii, căci am agiuns întru atâta rău, încât de a nu trăi o socotesc mai bine decât de a fi cu fimeia. Dar însă, mai dați-mi, o, giudecători, înainte otrăvii încâ un mic dar: să nu mă băgați în lungi voroave, suferind pe acești guralivi ritori a cărora viiață este întru a vorbi și a răspunde. Căci mă tem ca nu cumva făcându-să întârzieri în cuvânt, va afla fimeia lucrul, va aduci aice ace limbă a ei, și vă va îneca și pe voi și pe mine; ca să nu să întâmple, deci, aceea, grăbiți! Căci dacă fiind ea de față și vorbind, io voi muri, fliaria muierii îmi va lua dulceața morții. Pentru că, dacă cel ci au pus pravili politici nu ar fi fost cu periérghii și zadarnic la scris (o pravilă a lui Solon legiuia ca neamul acelui ce să omoară singur să rămâie necinstit și averea lui să-s iei în folosul casii obștești), nu aș avé acum treabă, sârguindu-mă să vă arăt cum că trebui să mori, ce luând pe ascuns o frânghie de la pat și ducându-mă întru o pustietate, m-aș spânzura cu liniște de un copaci, fârâ să văd norod, nici să aud pe mulți! Dar, fiindcă acela supuindu-ne pe noi cu toate chipurile, nu au lăsat pe cineva nici stăpân pe viiața sa, ci și aceasta au supus-o giudecății, îl blastăm, dar însâ mă supui și sufăr tulburările celi din divan, pentru ca să scap de acum de altile mai amară. Acei dar care știu firea fimeiască, cred că mă vor ierta că nu mai pot trăi, iar pe cielalți socotesc că trebui să le povistesc cu ce amar trăiesc! și, deci, ascultați-mă, pentru dumnezăi! — Cât pentru acești caresunt aice și râd numindu-mă greu, puțin îmi pasă. Pentru că ce răsplătire să cei cineva mai mare de la dânșii, decât aceea care o au trăind așa stricați, fimeietici, și ticăloși, giucându-să de-a purure și neânvățând niciodată și hăhăind și fleoncăind cu nesocotință orice să întâmplă. Iar pe mine, o, giudecători, tatăl meu mă învăța să-mi strâng minte și să nu o slobod a să împrăștié, să orânduiesc celi ce trebuiesc și nu trebuiesc în viiață, și pe unile să le am, iar de celelalte să mă dipărtez; să cinstesc liniște și să fug de tulburări, pe care urmându-le, o, giudecători, le fac nu pre mergând la adunări, dar nu pentru că mă lenevesc spre folosurile obștii, ci pentru glasurile ritorilor care nu pot tace și nu pre vârându-mă în giudecătorii pentru numili acești multe a giudecăților: ziceri, anaforâ, tragere, hotărâre, scriire, prescriire, pe care iubăsc a le numi și acei ce nu au nici o treabă; cutări a cutăruia au jăluit asupra cutăruia — dar mie, celui care nici trag nici mă trage nime la giudecată, ce-mi trebui aceste? încâ și acest păcat a heretizmosului ce au ieșit în adunare, nu știu de unde au venit în viiață— cutare să-s bucure (τóυ τωδε χαíεδυ), ?pentru că eu, în numile dumnezăilor nu văd nici un câștig dintru această vorbă, nici lucrurile celi triste nu să fac mai bune dacă aude cineva zâcându-i — să-s bucure! —
Încâ de dughenile acele câte au ilău și ciocan fug cu grabă, tarapanálile, herăriile și multe altile, iar pe aceli meșteșuguri le iubăsc, care să săvârșesc prin tăceri, cu toate că eu acum am găsit zugravi cântând când zugrăvé. Așa de drag le este unora să vorbascâ și să nu pot stăpâni pe sâne! Pănâ când, deci, trăiem sângur, dobândem îndestulă liniște, fiindu-mi slugile învățate să nu facă nimic de aceli de cari mă supăr, dar fiindcă au trebuit să dau și piste răle, viind unul din cei isteți, și defăimând holteie și însurare lăudând, au zis: Nu voi ca să necinstești numai tu sângur însurăciune, fiind un dumnezău și un dumnezău mare ( Imeneu), și povesté pentru oarecare fată de deosăbit neam, în ceasul frumsății, bogată, înțăleaptă și la ale pânzii învățată, și în sfârșit au adaos cum că agiunge să voiesc, și nunta mi-i în mână. Celelalte, i-am zis, lasă-le, atâta îmi spune, ci fel îi la limbă fetișoara? Căci știi, prietine, fire me, că nu pot suferi om nici râgâind, nici strănutând, nici horăind, nici tușind, dar aș voi mai bine să mă bată, decât să le sufăr aceste, iar guraliv, nici prin vis nu-l sufăr. Dar dacâ să va întâmplă să viețuiesc cu o așa fel, cum socotești? Cum voi trăi? îndrăznește, mi-au zis, căci ea nu au învățat de aceste, mai întăi poți face pietrile să vorbascâ, decât pe fată, încât, au adaos, mă tem, nu cumva aceasta să-i fii greșala, să tacă, zic, mai mult decât trebui. M-am supus, o, giudecători, căci cum nu, după ce am auzit așa minunată zâstre — tăcerea; deci, cu adivărat dintru acé zi mi să gate otrava, căci nici acele nu au fost la ea măsurate, huiet mare, râs mult, giocuri, neavând minte de mireasă. Toate din toate părțile, când am adus pe această erinie (eumenidă) curgé ca himarii cari, împreunându-să la un loc, fac un strașnic sunet, încât puțin au lipsit ca, aruncând cununa, să fug din mijlocul nunții; dar însă socotind că aceasta este a lucrului neplăceri iar nu chipul fimeii, am răbdat pănâ la camară, bătându-mă de huiete, cu toate că aceasta era, cât pentru viitoriul război, o pace liniștită. Căci pănâ a nu să face încă miezul nopții, vorbești nu știu ce, ocărind patul; și pe mine acest grai nu puțin m-au tulburat, căci nu să cuviné la o mireasă! Pe urmă, mă întreabă de dorm? Aceasta mai tare m-au supărat. Al triile, mă întreabă alta, și al patrăle alta. Iar eu nu răspundem nimica, dar mă rușinam cătră o făr de rușine, și lucrul s-au întors pe dos, bărbatul tace, iar fimeia grăié. Agiungând acum pănâ cătrâ ziuă, sculându-mă m-am dus la ce ci era triimisă de părinții ei împreună cu ea, și ci-i aceasta? o întreb. Mireasa sloboade vorbe în noaptea ce dintăi, și nu puține? Așa, au zis, sămn de dragosti ești acesta și arătare glasului, dar tu ești sălbatic, căci aceste așa trebuie să fie. M-am supus iarâș și adauăzi mai mult am aflat nenorocirea me care era mai mare decât ce de cu sară, căci poroncind ca să vie la dânsa slujnicile, cercetá să afle numile tuturora, și a părinților, și a mamilor, fiind și eu de față, și câți copii fiiștecare au născut, și câți i-au murit, și pentru așternuturi întreba, și de oale, și de sapă, și de greblă, și de cucoși câți avem.
— Nici unul, am zis, nu este la noi cucoș, căci nu-l sufăr să cânte, iar dacă nu-i tace, nici pe tine! Iar ea îndată au întins laudă cucoșului, și din ce pricină s-au prifăcut în pasări, și cum că era ostaș următori lui Aris, și cum că aceasta să vedi de pe creasta, pintinii și mânia lui. încă lăudând ea, lăsându-o, m-am dus la cel ce au cusut nunta ce bună și, o, minunatule! i-am zâs, ț-ai prăpădit prietinul, și i-am povestit toate. El mi-au făgăduit cum că va conteni ea cât de în grabă, și nu va mai fi aceasta. Iar viu acasă și ea îndată m-au întrebat: Unde-ai fost? De unde vii? Ce vești să aude? Fâcutu-s-au rânduiele de bir? Scrisu-s-au hotărâri? Pus-au cineva vreo pravilă? împlinitu-s-au giudecățile? Trasu-s-au cineva la giudecată? Prinsu-s-au cineva? — îar eu să tac îi rău, și să vorbesc și mai rău, pentru că să tac, la dânsa-i de difăimari, și catigorii nenumărate au iscodit asupra tăcerii, și cuvânt lung cum că trebui, bărbat fiind cineva, să vorbască, iar de zic vreodată ceva, zădărăsc focul. Am zâs odatâ cum că să întoarce arhistrâtigul, iar ea apucând pe arhistrâtig de la amiazi pănă sara, nicicum n-au contenit întrebând: Dar cu câți au ieșit? Câți au lepădat? Pe câți au prins? și cu ce chip i-au prins? Taxiarhi cine sunt? Ofițeri cins-s? Prăzile câte-s? Cum mergi flota? Dar cine-s triirarhi? Cine-s chiverniți? Vâslari câți sunt? — Probozându-o însâ eu, și zicându-i că aceste sunt afară de fimeiasca îngrijări, ea iarăș au adaos: Dar tu nu-mi spui cum merg ale moșiei? și mergi întrebând păn și de ciritei și de câni și de viermi! și mai multe vorbe sunt la dânsa pentru celi streine, decât pentru ale noastre, căci rău să-i spuie cineva și bine și rău, fiindcă nasc dintru amândouâ nămol de vorbe. De acolé sari la alta, cum oare au mers astăz crâcimărițile? Spun că s-au întâmplat nu știu ce păgubire bacalilor? Mai bună ești viiața ciobănească! Mă tem să nu cumva lipsască lemnile pitarilor? Zic cum că s-au învinovățit făcătorii de bani! De aceste, după cum marea varsă, spune și dârdâiești, și nimic nu lucrează, iar de vorbit, vorbești! Iar dacă va și pipăi vreun lucru, vorba lucrului aceluia, este mai mare pagubă decât a șiderii ei. Iar de vine vreodată de la feredeu, vai de ploaie cuvintelor! Câte zâci pentru feredeu! câte pentru fimei! Care au venit; care n-au venit care făr de slujnici; care cu slujnice; care avé sămn pe trup și care s-au dus bine fereduită; care avé zbârcituri pe față cari să suliminé pe obraz; care au găsit sopon; care au prăpădit un pantof; care au rădicat poalile feredegiții; care au dat un ban feredegiului; care au dat mai mult; care mai puțin; care nimic, și acii ce n-au dat nimic pornești război. Pe urmă, ca când uită cele mai mari, le ia iar din început, aducându-și aminte. Iar eu mă cutremur văzând că vine alt izvor, îmboldindu-mă de fleoncăiturile ei; și după cum acei ce sufăr bătăi aștept sfârșitul pricinii, suspinând și blăstămând însurare, și celui care întăi mi-au pomenit de fimei! Iar de mă sâmțăști oftând, întoarci sulul și zâci: Ce lucru din casă nu-ți place? și începi catalogu de la perini păn la strachină și la răzătoare. Toate, i-am zis, sunt bune, numai taci; iar acest „taci“ aduci alt roi de cuvinte. Pentru ce să-ți tac? Nu cumva m-am născut din proști? și numârâ maice și paramaice, moși și strămoși, pe urmă să suie la al 20-le și 30-le strămoș, adăogând triirarhii și boierii. Iar pomenire boieriilor, o triimite la tragedii și începi a ploua, după cum cu cofa, pe cei cari au aflat întăi tragediile, pe urmașii lor, și cum s-au mărit lucrul și ce au făcut fiiștecare, iar eu mai amară pătimesc decât acii cari să pedepsăsc în tragodii(acei ce să teatrisesc) pentru că nu cumva fimeia știe tace? Părăile întăi vor sta, decât gura ei. Căci orișice lucru la ea esti pricină de vorbă — de șăd acasă, de mă duc în târg, zăbovire, graba slugilor, lipsa, îmbielșugarea, cele de difăimat, celi de nedifăimat, plouare, săcita, iar după ce sfârșești cu limba pe ale noastre, începi pe ale vecinilor, și, dacâ nu mai are ce, povistești visuri, ulcătuindu-le pe dumnezăi și pe acele după cum să pari. Cuci nu doarme, dar și noapte de multe ori să scoală și vorbești și deși vreodată de nevoi priimești somnul în ochi, toate la dânsa dorm, afară de limbă. Iar ea îș face scoposul ei și mi să face mai supărătoare decât țânțarii. Mă videți, o, giudecători, topit; zâua mă afanisăsc, noapte mă prăpădesc. Urăsc mâncările, urăsc băuturile, fug de viiață cari este mai dulce decât toate. Cu mine port vorba ce multă, în suflet îmi zace neplăcerea: răsplătiți-mi, pentru dumnezăi! Dați-mi otrava! Izbăviți-mă de un glas necontenit! — și ce te nenorocești atâta, de cei moarte? Ce averi ai prăpădit? Cari parte a trupului tău s-au stricat? în ce mari nenorocire ai căzut, de nu mai vrei să trăiești? — Dar tu cine ești, de le cercetezi aceste? Ce-ți pasă pentru moartea me? Tată-mi ești? Frate? Moș? Sau nepot? Tovarăș de neguțătorie sau de moșie? Sau vei da piste vreun rău după moartea me? și te-ai făcut împrotivitori celor ce poftesc să moară! O, ce periérghie! Ce? Nici a muri nu ești slobod în oraș fărâ multe cuvinte, o, omule! Au am venit să cei mâncare sau cunună? Aceste sunt a ritorilor voștri celor ce să folosăsc din norod. Mi-i greu să mai trăiesc, să mă duc voi. Ci mă pizmuiești? și apoi mă întrebi pentru ce voi să mori? Pentru tine! Nu mă tulbur și mă mânii că dreptate, o, giudecători! căci viind la giudecată ca să aflu liniște, aflu pe acești de aice mai supărători decât celi de acasă; zâce că nu am pierdut averi, ci? Acesta-i mare rău? Câți au suferit mari păgubiri așteptând avuție alta și au scăpat de sărăcie cu agiutoriul prietinilor! întreg îmi ești trupul, o, prietine! Iar sufletul mi s-au stricat și am pierdut mult mai mult. Plin sunt de dobitocești vorbe! Mă războiesc cu nenumăratile lungimi a cultelor! Mă înec de fliaríe! M-am înfricoșat de nepotolita gură a muierii! Furtuna muierii m-au biruit, precum marea caicul; nu sunt nebun, dar m-am înădușit, m-am întunecat. Aceste nu sunt destuii profásuri spre a-mi ceri moarte? De mi-ar fi murit copil, mi-ar fi mângâieri, cei cari au pătimit asămine și s-ar uita măhniciunile la viitoarile bucurii, iar acest rău numai mii mi s-au întâmplat și nu văd pe nimi de pildă ca să ieu vreo mângâieri în suflet. De trebuiești deci ca să mă mâhnesc de viiață, mai bini îmi este să nu trăiesc, dacă trebuiești să umblu oftând, mai de folos ești să mă sfârșesc. La alții, o, giudecători, alte răle să socotesc, la unii pierdire banilor, la unii a copiilor, la alții fuga din patrie, la alții boala trupului, iar mie vorba ce lungă.
Ce paráxei, deci, este? Dacă nesuferind aceasta, de cari mai tari mă supăr, doresc să mori? Nu-i bețivă fimeia me. Căci aceasta ar fi mai mic rău, pentru că de s-ar îmbăta, poate ar dormi, și de ar dormi, poate ar tace. Toate la mine, decât aceasta sunt mai mici, toate decât fliaria îmi sunt mai suferite! Aș răbda o fimei îndrăcită, singură răutate, aș suferi-o înarmată, cheltuitoare, dar acest noian a vorbii m-au biruit și viiață mi-au curmat. Spuniți, deci, cari ești mai bine, o dată în nenorocire a muri sau de multe ori a fi aproape de moarte? îi să zâci pe ce dintăi. Dar eu am pățit cel mai rău nu în puține rânduri: de multe ori mi s-au răcit trupul, în numile lui Apolon! bătându-mâ de fliarii ca cu o grindină: de multe ori mi-au lipsit suflare, umplându-mă graiurile ei! Socotiți oare că răul acesta este de suferit, și așa fel cum s-au întâmplat acum? Nicidecum, nicidecum. — Cântăreț aravicesc esti muierea, încâ l-au și întrecut. Mai guralivă decât turturica, decât coțofana, decât privighetoare: întreci herăria Dodonii căci aceea, lovindu-să ca cu un bici de vânturi, huiește, iar fiind liniște, taci, iar limba aceștia nu o poate opri nici iarna, nici vara, nici vântul, nici liniște! Ci trebui, deci, viiață unui om care mergi cătrâ dumnezăi pentru neauzite rugăciuni? Căci fiiștecari mergând la bisărici ceri sănătate în locul jărtvilor. Iar eu ce voi zâci îngenunchind denainte icoanelor? Asurzire m-aș ruga să dobândesc, ca una ce singură ea mă poate mântui de această neplăcerí, sau de nu să va pare aceasta, aș ceri să creascâ în urechile meii o groasă ceară, ca doar nu ar puté toate graiurile cu de amăruntul pătrunde, însă dumnezăii neâmplinindu-mi rugăminte, ci sănătos fiindu-mi (precum nu trebuia) auzul, spre scăpări, deci, este moarte, sau aceli cum voi trăi? Unde pitrecând? în uliți? Dar cei ce vând, lăudând aceli ce vând și strigând ca crainicii, ca și când nu ar agiunge trebuința cumpărătoriului să-l aducă la dânșii, mă izgonesc de acolo mai tare decât cum m-ar bate cu pietri. La moșie? și acolo sunt celi supărătoari, glasul broaștelor, nu știu pentru ce, măgari răcnind, boi răgând, capri brehăind, oi zgherând.
În Divanuri? Ritorii sunt mai răi decât cucoarăle. O sângură scăpare, un liman avem, casa, dar și pe aceasta mi-au umplut-o de iarnă limba muierii și nicăire nu aflu loc cu liniște. La oșteni s-au închipuit oarecare răsuflare vreme tratarisârii păcii, iar mii răsuflări de ticăloșii nici dintru o parte. Căci și de câte ori s-au bolnăvit muierea, celelalte câte nu mă supără s-au bolnăvit. Ochii, mâinile, pânticile, picioarile, iar spurcatul glas — cu totul sănătos! Nimica n-au ostenit, n-au amorțit, limba nu i s-au beșicat, curgire graiurilor n-au făcut să-i pici gușterul, nici una din care înăduși glasul nu s-au supărat. Acelui, deci, om care nu poate trăi nici afară, nici
Înlăuntru, ce cuvânt și ce pitrecire îi mai rămâne? Nu a lui Pluton? — Tu singur ești pricinuitoriul nenorocirii tale, neânvățându-ți fimeia să facă acele care-ți plac, nici îndreptându-i năravurile după firea ta. Trebuia să o înveți, să o sfătuiești, să o probozăști. — și cine ar fi așa de nătărău, carile văzând, să nu facă acest ușor lucru? Căci nici o zi nu am lipsit, nici un ceas, io nici un menut. Patimii aceasta îi zicem, o muieri! Faci pe megieși să râdă. îmi pominesc fliaria ta întru ocară! Zâci că ești slobodă? Nu faci, deci, lucruri nevrednice neamului tău. Urmează-mi mie, iubesc viiață liniștită, așa să-ți placă și ție. Aceste zicând, sămănam pietri, căci nu ș-au strămutat pravila, ce împotrivindu-să cu cuvintile, m-au tras cu răpegiune! Cunoscând, deci, că trebui agiutori, rugând am adus din cei cunoscuți carii procetisă laudile tăcerii. Iar ea, după cum cei meșteri la armi una pe mulți strica, zicând celor mulți multe, iar pe cielalți nelăsându-i nici să zică, singură pe toți biruindu-i, pănâ când de dânsa minunându-să, pe mine tânguindu-mă, iar ei ostenind, au fugit. Văzând, deci, cum că pe cei vii îi defăima, iar sfaturile celor vechi poate le va băga în samă, tu, i-am zis, de nu te rușinezi de mine, rușinează-te măcar de preânțăleptul acela poetic care zâce: „muieri, podoabă muierilor le aduce tăcerea“, iar ea îndată: și cari este acest poetic? și a căruia este tată? și din ce neam? și când au început a faci poemuri? și cum s-au săvârșit? și ziua au cheltuit-o fimeia, și în loc să-mi folosascâ, mi-au stătut dimprotivă poeticul! în loc să oprească fliaria, mai tare au aprins-o! Stupindu-o, deci, eu și depărtându-mă de izvor, am fugit. Pe urmă, după două zile, iar am început a o sfătui, și-i zâcém: Că așa la noi, o, fimei! Trebui să fie tăceri, precum la grieri, bărbatul cântă (cu toate că și acesta este supărători, căci cântă piste măsură), iar pe fimei cântând nu o vei auzi. Atunci, apucând ea cuvântu cel de pe urmă: Aceștiia, au zis, sunt cei buni grieri, grierii cei din oameni, prietinii cu musele cari iubesc mai bine să cânte decât să mânânce, și încungiurând poveste grierilor, au mers pănâ sara, încât înecându-mă, m-au făcut să las sfaturile, dar în faptă să caut a pedepsi pe nebiruita, cari întrece pe celi mai guralivi păsări. Așadar, o țânem cu mâinile, spuindu-i c-oi s-o bat, dar cum încâ nu tace ci striga, râdicându-i poalile, i-am astupat gura, find însă că odată i-am distupat-o, socotind că să va fi diortosit, foc piste foc am ațâțat! Căci după cum cei ce opresc izvoarăle, pe urmă lăsând stavila, fac mai mare curgire, asămine și eu, puțin oprind glasul, mai mare am pricinuit curgire, încât puțân n-au răsturnat casa răcnind și cu desime cuvintelor întrecând ninsoare. Fiind deci că toate prin care socotém să o supui, n-am adus lucrul spre mai bine, dar mult spre mai rău, ce mă voi face? Unde voi scăpa? Ce dizlegare voi afla a nenorocirii? Dar, zâci cineva din orășeni, leapădâ-ți fimeia, căci nu o vei mai auzi vorbind. — înțălept este a lepădării chipului de ascuțită minte și pe mulți înșalâ: omule! înadins grăiești, ori în șagă? Căci dacă luând în râs vremea cuvintelor la moarte, nu ești de giucărei: iar daca o zâci dintru adins, să știi că greșăști piste cale. Să socotim, deci, într-acest chip: eu acum voi să mori cu hotărâre divanului, muierea însă acasă vorbești cu sâne sau cu păreții sau cu vântul, sau cu altăceva aceasta pe mine care nu sunt acolo nu mă supără nimica, căci nici să audi, nici să vedi, nici strigă, nici răcnești. Căci nu esti pravilă la cuvintile celi pentru moarte ea să s-arăte, iar dacă ar fi fost aceasta să mă giudec cu ea pentru dispărțire, ar trebui să spui celor ce șăd că pătimesc, și giudecata ar fi în douâ și ei și mie, și având ea slobozănie a fleoncăi, defăimând, bine știți, pe ascultători, și taxisul lor răpindu-l și apa me întrebuințându-o ea, atâté ar zâce făr răsuflare, trăgând și vârsând cu grămada vorbe, încât să mă prăpădească și de-abia m-ar puté scoate giumătate mort de aice! Deci, de-un așa rău fug ca să nu mă giudec împreună cu dânsa, ce fârâ dânsa. Dar altă ascultați: de ar fi trebuit să mă dispărțesc de fimei cu hotârâre giudecății, aceasta ar fi mai mult nenorocire decât norocire. Căci cum aș suferi pe rudile fimeii ocărându-mă, probozându-mă, altile piste altile născocind, unul strigând înlăuntru, altul încoaci și încolo răcnind, stând, împregiurându-mă, catigorisându-mi liniște, numindu-mă nepipăit și nerâzători, și numindu-mi viiața deosăbită de a altor oameni? Iar aceli ce le-ar faci muierea, cine ar fi așa de fier, tare ca diamantul, care să nu le sâmțască. M-ar urma de la giudecată, luându-mă de strai, trăgându-mă, întorcându-să, zicându-mi numile dumnezăilor pe rând, și pe iroi, și pe aceștia numindu-i, stelile, vânturile, stâlpii, temeliile. Iar vârându-mă în vreun loc strâmpt, aș răcni strașnic, rădicând pe megieși în glasul ei. Pe urmă, puindu-să în ușă, m-ar poliorchisi cu de-amăruntul, nelăsându-mă să ies, strigând să stau înlăuntru. O zi de vară aș suferi pentru dispărțire, auzind ades: ușa huiești, bate o rudă a fimeii, aripi mi-ar trebui, fiind tulburat, și întrebat pentru celi făcute, deci ca să nu fie aceasta, mori. Numască-mâ muierea și oricine vre greu.
Dați-mi dar, o giudecători, dați-mi facire de bine! Trimetiți-mă în grabă la ce desăvârșit liniște! împreunați-mă cu cei duși, cu răposații, cu cei ce nu simțesc! Căci cum nu-i fericit când acel ce să duce pe năsălii, fimeile bocindu-să, rudile tânguindu-sâ, el nu aude nimica? Pentru că dacă de a dormi cineva este cel mai mare bine a vieții, cum nu-i io mult mai cinstit cel care încâ nici simțești? Gătească-mi, deci, cineva acum otrava, gătească-mi buna băutură! Dar aceasta mai întăi: să tacă cel ci mi-o va închina! Nimica să nu zică de dânsa, nici să vorbascâ pentru feliul otrăvii. Curat să fie darul de huiet și de tulburare. Mai hotărâți-mi încâ, pentru dumnezăi, și aceasta după moarte, să nu văd pe muieri când o vorbi, nici când va trebui să mori, ea să-s vadă plângând sfârșitul meu, căci nu va plânge după legea muierilor, nici să va boci, dar va vorbi și va ritoresi, și-mi va face mergire cătră moarte cumplită, să-s depărtezi de băutură! Sâ-s depârteză! Caute om de piatră care să poată suferi această neplăceri! Iar eu voi zace în pământ, neauzind nici un glas! Dulce este, o giudecători, să dobândească cineva lumina și să-s bucure de ea, dar mă lipsăște de toate aceste muierea, și cu acești ce faci, și cu aceli ce va faci, căci socotesc cum va fi ea la limbă când va fi îngreunată, când va fi aproape de naștire, și când va naște, iar de-mi va naște mulți copii, și aceștia îi vor sămăna, și arătându-mi a cui sunt, cum voi trăi, împregiurat fiind de o așa horă? Nici pic mi să va deosâbi căsuța me de rădiurile prin cari neamurile păsărilor zboară cu sunet! Iată cu câtă stricăciune m-am stricat, multe vorbesc, am sămănat muierii, lung cuvânt am zis. Dar acesta va fi cel de pe urmă. Căci eu de acum pe nime nu voi mai auzi, nici altul pe mine. O, fericită zi! O, aducătoare de slobozănie! Mă duc cătrâ cei de gios. Cătrâ cei ce nu vorbesc, voi dobândi un loc plin de liniște ... Dar acum, făr de vesti aud un cuvânt huind, de care mă tulbur, zic că și acolo sunt huiete, și lucruri și judecători, și giudecăți acelor ce să duc, strigări a morților și voroave. Mă tem, deci, mă tem, nu fugând de aice de muieri, după puțin să mă întâlnesc cu ea gios, și va fi trebuință iar s-o aud vorbind, dar acele să prepun, aceste însă să cunosc, deci protimisăsc ce neștiută, decât acești ce să văd, mai bine, deci, pentru siguranție este să fac o rugăciune. O, dumnezăi, toți și toate, de este vorba între cei morți, binevoiți a da ca muierea să agiungă într-o adâncă bătrâneți, ca să dobândesc în iad mai multă odihnă! Dar poate eu sunt pricinuitorul rălilor mele, căci trebuia, luând cuțitul, să fac acel vestit lucru, să-i tai limba căci poate și acel ce va lua-o nu va puté suferi o așa guralivă muieri!