Pentru arta literară/Notă la comemorarea lui Renan

Sari la navigare Sari la căutare


Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L'Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:

"Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu'a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d'Evangile, s'il ne s'agissait d'Ernest Renan et de l'un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu'en mettant le pied sur l'Acropole d'Athenes, l'ancien sulpicien fut pris comme d'eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l'honneur d'Athena (on l'appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute... Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l'Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L'autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n'y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l'Hotel d'Angleterre, rue d'Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d'erudition, plus semblable a la docte compilation d'une Encyclopedie allemande qu'a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d'ou il etait si facile de tirer le tresor d'attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d'Athena...".

Gebhart știa bine că lupta contra legendelor de acest fel este fără noroc. Deci, pentru a împăca pe fervenții delicatului teolog - "les raffines, les lettres, les chevaliers errants et les cavaliers de chevaux factices" - se învoiește amabil să despartă adevărul în două: adevăr simbolic și adevăr istoric. Pe cel din urmă îl păstrează pentru dânsul - "pour les gens d'esprit simple"; celorlalți îl oferă pe cel dintâi. Poezia, mai adevărată decât istoria!... Cititorul, care simte bine locurile comune, cunoaște fără îndoială această floare de foileton. Literați cu aspirație de gândire oarecum elegantă au confecționat-o dintr-o vorbă a lui Aristotel, spusă, la locul ei, cu anume rost filozofic; se înțelege că, în uzul comun, acest vegetal stilistic se prezintă de obicei și fără eleganță, și fără gândire. Dar pentru oamenii curioși de psihologia publicului diletant și de istoria ideilor curente, rectificarea unei icoane literare convenționale, cum este aceea de care dau seamă aici, constituie un incident bogat în înțelesuri.

Gebhard era elev al Școlii franceze din Atena, când Renan a venit să se plimbe și să literarizeze pe locurile acele sfințite de glasul și cerneala nenumăraților entuziaști de toată mâna; și tocmai pe dânsul l-a dat directorul școlii să fie călăuză vestitului maestru. Fiindcă amintirile lui Gebhart, deși strânse într-un volum ieftin (Petits Memoires - Paris, Bloud et C-ie editeurs, 1912), n-au fost, mi se pare, citite de mulți - fac loc cât mai larg mărturiei lui textuale:

"Nous arrivions au Parthenon. Loyalement je dois declarer que, la, Renan, n'eprouva aucune secousse mystique, aucun elan de piete paienne, ne fit rien entendre des litanies de la fameuse priere. Il n'y eut point de coup de foudre, d'eblouissante revelation. La Priere dut etre imaginee et meditee lentement. Si demain a Treguier, mon temoignage souffle sur quelque belle, vision symbolique, je m'en consolerai bien volontiers... De l'Acropole, nous descendîmes au plateau de la colline ou se voit encore le de de pierre, piedestal des orateurs politiques... Renan salua courtoisement, mais sans enthousiasme visible, cette relique parlementaire. Il profera, a ce monument, tout en promenant sa main potelee d'archipretre sur la pierre rugueuse, quelques mots terriblement durs a l'adresse des demagogues, charlatans d'eloquence, qui sont la peste des republiques. La visite dura deux heures. M. Renan connaissait d'avance tous les mysteres archeologiques... A aucun moment il n'eut l'emotion, plus litteraire encore que religieuse, dont temoigne La Priere. Il admirait et expliquait comme il eut fait en une seance de l'Academie des Inscriptions. Mais il ne fit entendre ni Magnificat, ni Gloria in excelsis, en l'honneur de Minerve aux veux glauques. Ceci est la verite toute nue. Ce fut peut-etre, dira-t-on, le lendemain ou le surlendemain que le coup de foudre eclata. Ce qui signifie: un elegant travail de rhetorique paienne occupa et amusa l'esprit de M. Renan. Il le confia a loisir a ce fragment de papier, que, plus tard, il retrouva fortuitement. Mais que nous sommes loin du ravissement de Saint-Paul!"

Negreșit, așa-numita spontaneitate în artă trebuie înțeleasă totdeauna cu nuanță, și pentru erupții literare este valabilă oricând vorba înțeleaptă: "entre gens de Tarascon on sait toujours ce que parler veut dire". Astfel, buchetul lirico-retoric combinat de Renan la plimbare, în biblioteca Școlii franceze, și în apartamentul de la Hotel d'Angleterre, este, pentru orice minte lucidă, ușor de interpretat prin structura lui însăși. Dar confirmarea adusă de un martor ocular, serios și norocos, este rară și pitorească; ea ne face să surprindem palpabil anume metode de producție literară.

Printre cărțile lui Renan, s-a găsit un exemplar din Retorica lui Victor Le Clerc, venerabilă carte școlară, astăzi cu desăvârșire uitată, dar pe vremuri obligatorie. Pe fețele acestei cărți, filologul artist a făcut tot felul de însemnări dezaprobatoare, ori chiar disprețuitoare asupra educației literare oficiale, care înțelegea "frumusețile" vorbirii ca ornamente adause gândirii pure și simple. Nu-mi aduc aminte dacă editorul acestor adnotări (Jules Wogue în Revue bleue, acum vreo cincisprezece ani, sub titlul Les idees litteraires de Renan) încerca să le dateze exact. Putem crede, în tot cazul, că asemenea erezii estetice s-au iscat, dacă nu chiar în mintea seminaristului, cel puțin îndată ce tânărul s-a dezlegat de școlile bisericești. Din hârtiile lui s-a publicat dăunăzi (Le Temps din 3 martie 1923) o schiță despre stilul lui Bossuet, scrisă în 1846, pe când pregătea licența în litere. Acolo se zice hotărât: "les formes litteraires sont essentiellement temporaires, chaque epoque se fait celles qui lui conviennent, et elles suivent dans l'Histoire un ordre de developpement soumis a des lois necessaires et contre lesquelles ne sauraient prevaloir les efforts isoles de quelques esprits... Un pas en arriere est impossible, et il est absolument sans exemple qu'une forme epuisee ait revecu, si ce n'est par l'imitation, ce qui n'est pas vivre. Permis aux rheteurs de repasser avec delices sur des formes usees depuis quelques mille ans; mais la litterature vivante et productive ne connaît pas les retours; elle va devorant ses formes a mesure qu'elle les epuise... Le besoin qui pousse la creation litteraire dans de nouvelles voies est toujours secret, instinctif, indelibere". Iar aceste enunțări teoretice sfârșesc caracteristic cu următoarea constatare discret polemică: "jamais l'humeur d'un ecrivain blesse par l'eclat de ses devanciers n'enfanta de formes vraiment fecondes". În mintea și vorba unui universitar parizian, asemenea interpretare a formelor literare, cu urmările ei antidogmatice, erau pe atunci noutăți aproape scandaloase. Notițele publicate mai târziu de Renan sub coperta L'avenir de la science, scrise în aceiași ani și cu aceleași dispoziții tinerești, variază în toate tonurile tema relativității literare. Ideea-i cunoscută: este concluzia esențială a istorismului aplicat vieții intelectuale. Romanticii o răspândesc, ca o justificare cu deosebire serioasă a gusturilor și faptelor lor răsturnătoare de idoli. În Franța, Stendhal, cu tonul lui rece de farsor solemn, arunca publicului aceste noutăți, în Racine et Shakespeare, broșura des citată ca unul din cele mai inteligente și judicioase monumente ale școlii tinere; astăzi se știe că și aceste "gândiri", ca și multe altele, Stendhal le luase din italienește. Oricum, asemenea idei se găseau de douăzeci de ani în cursul zilnic al literaturii. Pe Renan școala îl ținuse multă vreme departe de literatura contemporană; numai la Saint-Nicolas du Chardonnet, sub direcția prealiterarului Dupanloup, pătrunsese ceva din răsunetul bătăliei romantice. Poate că istorismul estetic al tânărului erudit s-a format mai mult din citirea câtorva traduceri din nemțește, din Herder cu deosebire - "o Herder, mon penseur-roi!" (Cahiers de jeunesse", 1844-46, pag. 343): retorica biblică a acestui teolog literat trebuie să-l fi fermecat cu deosebire.

Dar în ciuda relativismului estetic afirmat și repetat cu stăruitoare intonație, spiritul literar al acestui om a fost rutinar, iar vorba lui - supusă clasicismului. În practică, cel puțin; ceea ce face să apară cu atât mai pronunțată nehotărârea lui cochetă, între clasicism și modernism, în teorie. Luați seama la Rugăciunea pe Akropolis: lanțul de complimente, împletit cu adorație academică și universitar lirism, se rupe printr-o piruetă, în care respectul apare deodată perfid, evlavia glumă malițioasă: "une litterature qui, comme la tienne, serait saine de tout point n'exciterait plus maintenant que l'ennui... Il viendra des siecles ou tes disciples passeront pour les disciples de l'ennui. Le monde est plus grand que tu ne crois"... Iar dacă Atenei sfinte și fără seamăn i se trage astfel scaunul cu ștrengărească ireverență, cum are să se poarte acest adorator zeflemist cu un idol derivat, deci întrucâtva secundar, cum este clasicismul francez? "On ne peut refuser au XVII siecle le don special qui fait les litteratures classiques, je veux dire une certaine combinaison de perfection dans le forme et de mesure (j'allais dire de mediocrite) dans la pensee, grâce a laquelle une litterature devient l'ornement de toutes les memoires et l'apanage des ecoles; mais les limites qui conviennent aux ecoles ne doivent pas etre imposees a l'esprit humain. De ce que telle litterature est l'instrument oblige de toute education... ce n'est pas une raison pour lui attribuer un caractere exclusif d'excellence et de beaute... Cette litterature est trop exclusivement francaise... Nous avons depasse l'etat intelectuel ou cette litterature se produisit"... (Essais de morale et de critique, 1860, articol din 1858). Concedierea clasicismului din sfera intereselor intelectuale ale omului modern este politicoasă, dar categorică; Renan încheie: "il est difficile que la faveur du public qui lit, non par acquit de conscience, mais par besoin intime, s'attache indefiniment a des livres ou il y a peu de choses a apprendre sur les problemes qui nous preoccupent". Lupta contra veacului al 17-lea îi servește cu deosebire ca să afirme energic drepturile superioare ale științei, adică ale erudiției, împotriva pretențiilor stilului frumos (vezi, în volumul citat, articolele din anii 1857-60, despre foiletonistul de Sacy, mitologul Creuzer, Lamennais). Astfel, cititorul inocent care încă n-a aflat că Renan are mai totdeauna alături și părerea contrară, ar putea să-l creadă; mai ales când i se repetă, pe tonul celei mai nestrămutate convingeri: "Jamais je n'ai cherche a tirer parti de cette qualite inferieure - le talent! - qui m'a plus nui comme savant qu'elle ne m'a servi par elle-meme. J'ai toujours ete le moins litteraire des hommes... je ne me doutais nullement que ma prose aurait le moindre succes. Jamais je n'ai compte sur mon pretendu talent"... (Souvenirs d'enfance et de jeunesse, VI-e partie, chap. 4.; publicate în 1876-1882). Ce-i drept, despre aceste amintiri cu totul roze și amabile prefața spune că trebuie să le luăm ca "verite et poesie", - "si l'usage l'eut permis, j'aurais du ecrire plus d'une fois a la marge: cum grano salis!" În sfârșit, pentru ca să fie gluma fără cusur: "bien des choses y ont ete mises, afin qu'on sourie"...

În adevăr.

Pe Renan l-au scăldat în laude, pentru scrisul lui, deopotrivă artiștii și universitarii. Admirația cea mai comună s-a adresat special stilistului, cum se zice; a fost un triumf caracteristic al esteticii școlare. Această generală consacrare a omului ca "scriitor" ar părea o misterioasă conspirație a criticilor literari, sau o stranie neînțelegere între autor și cititorii lui cei mai competenți, dacă n-am lua seama că "J'ai ete le moins litteraire..." și celelalte nu sunt decât farse, delicate, dar evidente. Ideile lui Renan - să zicem așa! - formează un balet cu multe figuri; corectivul acestei gândiri prea dansante este însăși diversitatea pașilor. Numai la câteva pagini depărtare de cochetăriile acele foarte încondeiate, cu care se apără de orice ambiție literară, Renan, vorbind de originea lui gasconă, ne distrează cu următoarea explicație înflorită: "En tous cas, si j'etait reste en Bretagne, je serais toujours demeure etranger a cette vanite que le monde a aimee, encouragee, je veux dire a une certaine habilete dans l'art d'amener le cliquetis des mots et des idees... A Paris, sitot que j'eus montre le petit carillon qui etait en moi, le monde s'y plut, et, peut-etre pour mon malheur, je fus engage a continuer" (Souvenirs, III, 1). În altă parte plânge și disprețuiește pe ton ecleziastic vanitatea "stilului" și a "talentului". "Ce qui constitue l'essence du talent c'est le desir de montrer sa pensee sous un jour avantageux" (Souvenirs, III, 1). Formula-i vrednică de privit cu băgare de seamă. Avantageux - pentru cine sau pentru ce? Pentru gloria scriitorului și pentru distracția sau învățătura ușoară a cititorului - ori în interesul obiectului? Înțelegem îndată că ne găsim aici față cu două metode stilistice, cu două idei despre frumusețea literară esențial deosebite. Prima alternativă, acea care supune expresia unor interese oarecare ale scriitorului sau cititorului, este baza vechilor teorii retorice ale sofiștilor, păstrate cu credință și popularizate în școlile europene de toate gradele până astăzi. În sânul acestor învățături stilistice s-au născut și au căpătat maiestate de axiom ideile simpliste de fond și formă, de subiect și tratare; adică: sertarul cu păpuși și coșul cu costume. Mai ales acolo s-a cultivat dogmatic opoziția între expresia simplă și expresia ornată, cu aplicația ei nelipsită: că ornamentarea se poate învăța din reguli numerotate pe veci, o concluzie în care se trădează originea practic-socială și diletantică a întregului sistem. În anii tinereștilor revolte literare, Renan se înverșunase asupra retoricii. În multe locuri din Cahiers de jeunesse cuvintele rheteur, grammairien manifestează aceeași hotărâtă desconsiderație față de ucenicii moderni ai acelei discipline verbale ca și în notele marginale de care am vorbit; iar mai târziu, când cariera lui literară era aproape de capăt, spune (Souvenirs, IV, 2) că singurul mijloc de a forma talente este să nu vorbești tinerilor niciodată de stil, ci toată grija și atenția să fie pentru fondul lucrurilor - "l'enseignement du fond des choses, et non pas l'enseignement d'une creuse rhetorique". Dacă la acestea adăugăm un volum întreg de elogii în cinstea erudiției absolut nepătate de vanități literare, care ușor s-ar putea spori cu pagini elocvente pe aceeași temă, împrăștiate în toată opera lui, avem portretul întreg al lui Renan răzvrătit contra celor mai sfinte idealuri ale academismului elegant și ornat după gustul bunelor tradiții... Dar același om compune, la bătrânețe, după atâția ani de carieră în "erudiție", La Priere sur l'Acropole! Gebhart o numește eufemistic : "un bel ouvrage d'orfevrerie alexandrine", și am de gând să traduc mai târziu această judecată... Evident, era la mijloc gasconul.

A explica direct și simplu amănuntele unei vieți de om prin generalități atât de puțin precise cum sunt așa-numitele "rase" este o distracție obișnuită, câteodată un mijloc comod și popular de a caracteriza indivizii, de multe ori în paguba exactității, se înțelege. Renan va trebui să dea seamă cu ce drept a pus păcatul vanității literare cu totul în sarcina provinciei aceleia, fără îndoială ilustre în producția verbală superior înflorită. Nouă ne rămâne, oricum, mărturisirea "gasconismului"; ea singură ne interesează. Căutând să-i fixez cât mai de aproape înțelesul, îmi vine în gând o altă mărturisire meridională. La sfârșitul vieții, Tartarin, vindecat de toate ambițiile cu prețul unei incurabile amărăciuni, se mustră cu memorabila vorbă, atât de sudic zurnuitoare, și care aduce viu aminte de carillon-ul lui Renan : "Je me suis trop nourri de regardelle!". Dacă ne ținem de geografia strictă, Tartarin nu era gascon, dar această mică incongruență se anulează față de întinderea ideală a Tarasconului în definiția cunoscută a lui Daudet.

Gascon ori ba, Renan avea gustul și ambiția literară foarte robuste. Seminaristul, erudit și dușman "literaturii", s-a prefăcut repede într-un perfect literat parizian, așa cum îl cerea timpul. Abia începuse tânărul teolog să facă grații la lume, și Sainte-Beuve, arhipăstorul foiletoanelor, îl consacră după formula știută: "un savant double d'un artiste ecrivain" - "un jeune savant qui se trouve etre a la fois un excelent ecrivain" (Causeries du Lundi, XIII, 240, IX, 474; articole din martie 1854 și februar 1857). Atât de mulțumit a fost maistrul de junele adept, încât Monsieur Renan a rămas model pentru alți tineri învățați, căror Sainte-Beuve avea să le dea coroana literarismului. Când elvețianul Edmond Scherer își publică la Paris prima colecție de studii religioase, criticul le ia numaidecât și excluziv drept bucăți literare. Nu se vede clar de ce unor Melanges de critique religieuse li s-ar impune prealabil obligații de - stil, cum se zice în uzul zilnic sau hebdomadar. Editorul cărții - un svițeran obscur, de altfel - locuia, ce-i drept, la Paris, și Parisul obligă imediat. Dar numai cu atât prezumția rămâne excesivă, pentru oricine nu-i sau nu se pretinde legat de străvechi ortodoxii ale esteticii pariziene. Însă tocmai pentru ilustrarea acestei religii literare, ideile lui Sainte-Beuve sunt minunate. Delicatețea lui este din capul locului jignită de termenii tehnici ai lui Scherer. Cred că fac o bucurie cititorului actual, spunându-i că determinisme și libre arbitre erau, în 1860, "literar" inadmisibile, chiar pentru un critic care, oricât de parizian, avea o cultură și curiozități intelectuale neobișnuite în masa literaților francezi de fabricație pur națională. Dar proscrierea termenilor tehnici fusese decretată în secolul al 17-lea, și Sainte-Beuve, după ce flirtul lui cu poezia modernă rămăsese prea nebăgat în seamă, se pocăia regulat înaintea lui Boileau. Prin urmare, el decreta că un teolog erudit, care publică la 1860 în franțuzește, este răspunzător excluziv etichetei verbale din vremea lui Ludovic XIV. Nici o clipă nu-i dă prin minte că un profesor de teologie protestantă poate să scrie curat numai pentru cei de seama lui, cu aceeași învățătură și aceleași curiozități intelectuale ca dânsul, că vocabularul lui, prin urmare, n-avea să se supuie lui Vaugelas. Dar nu era, poate, banalitate mai incurabilă, nici mai anostă decât fraza că în limba secolului al 17-lea se poate vorbi de orice, fiindcă: spiritul clasic este spiritul francez pur, și spiritul francez este spiritul uman însuși, în esență! Mustrând așa pe Scherer, Sainte-Beuve aduce exemplu pe Renan: "supposez M. Ernest Renan, avec toute sa science, son elevation et sa finesse, se renfermant dans une langue toute theologique, opererait-il cette merveille de faire lire a nos legers Francais, et dans un journal, des morceaux de si neuve et si forte conception?" (Causeries du Lundi, XV, 58). Cred că voi putea face mai departe pe cititor să înțeleagă cum s-a operat minunea.

Așadar tânărul care, în carnetele lui intime și în scrisori, suspina după erudiție neprihănită de vanitățile stilului, era acum pecetluit cu semnul cel mai neîndoielnic al literaturii clasiciste. Ca să pătrundem înțelesul acestei consacrări, trebuie să luăm seama că Sainte-Beuve cuprinde în această specifică admirație și pe Victor Cousin. De acest fruntaș al platitudinii sonore cu sensibilitatea superclasică se plânge iarăși că, la început, luase calea greșită: "M. Cousin avait commence dans ses premiers Fragments philosophiques par adopter le jargon de l'ecole au point d'en etre presque inintelligible: oh! comme il s'en est bien corrige et que ceux qui lisent aujourd'hui son livre du Vrai, du Bien et du Beau, auraient peine a comprendre qu'il ait pu hesiter a se montrer a tous si naturellement eloquent!" (l.c.). Dar când admiră sau condamnă astfel, Sainte-Beuve rămâne cel puțin împăcat în conștiința lui de reconvertit la strictele eleganțe ale clasicismului național; deosebit de aceasta, ignoranța lui filozofică și disprețul pentru filozofie, calități cu care omul se mândrea aproape fără înconjur, justifică destul stima lui pentru discursurile du Vrai, du Bien et du Beau, pe atunci încă citibile și citite poate, ori cel puțin admirate de generațiile care le auziseră declamate. Mult mai puțin armonic este Renan când, printre atacurile lui stăruitoare contra elocvenței oficiale, printre manifestările inutil hiperbolice în onoarea erudiției severe în general, și deosebit a celei nemțești, ne servește, cu știuta grație academică, venerație literară pentru Victor Cousin, ori chiar pentru debitanți de elocvență ca Villemain și de Sacy, nu atât de iluștri, dar tot atât de tipici. Pe toți aceștia Renan îi recunoaște maiștri autentici ai stilului drept francez, al cărui farmec unic străinii nu-l pot niciodată simți - "ce style aile, cet adorable abandon"... Acestor francezi fără cusur le pune în față pe Guizot - "M. Guizot ne s'est hamais soucie de la perfection" (Questions contemporaines, 1868, pag. 415) - textul lui se poate traduce fără pierderi în orice limbă străină.

Tânărul filolog cocheta astfel, cu grațioasă egalitate, între adorabila știință nemțească și delicioasa elocvență națională. Se vede că de pe atunci încă făcea exerciții în vederea acelui chic special al nehotărârii și inconsecvenței înflorite, care avea să ia ochii și să robească inimile atâtor literați, ori chiar laici simpli în căutare de finețe vizibilă de departe.

În aceiași ani când maistrul Sainte-Beuve și neofitul Renan își acordau laudele asupra lui Cousin, Taine singur vine să strice, cu glasul lui nou, cântarea elocvenței perfecte care urma pare că mai sigură ca oricând în aromeala ei antică. Judecata acestui om este, de la început, natural liberă; fostul elev al Școalei normale nu mai simte obligata emoție absolută în fața Marelui Secol. Cu mintea curată de idolatrii naive ori mincinoase, el arată în Cousin pe sorbonistul de pe vremuri, care diluează în discursuri gândiri străine, înțelese Dumnezeu știe cum, pe admiratorul aiurit al limbii oratorice de la 1650, care vorbește și scrie peste tot, cu o candidă manie, un stil perfect anahronistic. Judecata lui Taine despre Cousin era nouă și era competentă. Fără oftări lirice, nici complimente enorme către știința nemților, învățase solid limba și filozofia lor, cunoștea deci cum trebuie depozitele din care lua Cousin pretextele frazeologiei lui neobosite. Tânărul și agerul învățat a putut să vadă astfel și să arate mintea mărginit retorică a profesorului în toată goliciunea ei nevoiașă. Avea douăzeci și patru de ani când începuse a pregăti execuția "filozofilor clasici", printre care Cousin trebuia să aibă locul cel mare; la aceeași vârstă, Renan scria în carnet: "M. Cousin s'enthousiasme de Kant, grandit cette figure. Il fallait un poete comme M. Cousin pour rendre interessante une philosophie si seche" (Cahiers de jeunesse, pag. 111). O însemnare de pe pagina imediat precedentă dă de bănuit că adoratorul patetic al gândirii germane ("O, Allemagne! qui t'implantera en France!" - "Allemagne! Allemagne! Herder, Goethe, Kant. Il faut souffleter cette creuse et pedante Universite." - "Goethe est Jupiter; Schiller, Apollon" (Cahiers de jeunesse, pag. 97, 311, 277) cunoștea pe Kant doar din oarecare umbre de idei, sărace și nevinovate, ale lui Adolphe Garnier, "le dernier representant d'une philosophie parcimonieuse, bourgeoise, etriquee, fondee sur le bon sens", zice despre dânsul Gebhart (Petits memoires, pag. 279), care închină acestui profesor, de mult trecut în neființa absolută, o pagină mai mult blândă decât respectuoasă.

S-ar părea că Renan dormea încă dulce în feșele elocvenței școlare, pe când Taine ajunsese, prin naturală dezvoltare, să dezvelească sigur și fără sfială inconsistența senilă a epigonilor clasicismului. Eu cred mai curând că seminaristul emancipat se interesa mediocru de orice filozofie, însă râvnea cu sete la deșărtăciunile gloriei literare. În Cahiers de jeunesse (pag. 364) se găsește următorul strigăt care răsună din adânc : "M. Garnier m'invite a me rendre demain chez lui, pour copier sous sa dictee sa notice sur Jouffroy. Quelle joie! Me voila lance!"... Me voila lance! A fost atunci o clipă grea pentru idealul benedictin, pentru cultul rezignat și obscur al erudiției pure. Me voila lance! fanfara gasconului chema pe ferventul științei grave la nimicurile prestigioase ale literaturii. Între aceste două ispite una ascetică, cealaltă frivolă, cariera de literat a lui Renan a luat o fizionomie de perpetuu patelinage. De aceea nici revoltele lui literare nu poartă semnul clar al autenticității; și germanolatria lui patetică apare tot așa de puțin consistentă în esență cât era de pompoasă și fără măsură în formulele ei. David Strauss, după toate amabilitățile de rigoare, e nevoit să observe că biograful francez al lui Isus nu cunoștea din studiile germane decât ce era tradus în franțuzește; de altfel, se pare că informațiile despre exegeza nemțească, cea atât de mult invocată și slăvită, Renan le lua mai ales din Revue de theologie et de philosophie chretiennes, redactată de Scherer și Colani, pe atunci (1850-60) profesori de teologie la Strassbourg (vezi Virgile Rossel, Histoire des relations litteraires entre la France et l'Allemagne, Paris, 1897, pag. 200). Pe când utiliza referatele folositoare ale celor doi învățați protestanți, care citeau în adevăr nemțește, dulcele retor era complet celebru și avea la activul său peste douăzeci de ani de adorație patentă pentru cultura nemțească.

Pare că în acest suflet de cleric scăpat în lume, știința și stilul au rămas dezbinate în principiu: "Un bon ecrivain est oblige de ne dire a peu pres que la moitie de ce qu'il pense" (într-un articol despre Victor Cousin, din 1858). Această stranie proclamație de scopism literar, împreună cu părerile lui despre stilul "francez", citate mai sus, puse în fața atacurilor contra retoricii, arată destul de clar încurcătura caracteristică retorului, care înțelege stilul numai ca suliman și înzorzonare suplimentară. Iar în inima seminaristului se năștea acest conflict creștin: știința este fondul, lucrul grav și serios, ea-i virtutea aspră; stilul însă, o slăbiciune, o nenorocire greu de evitat, un păcat. Educația clasicistă și bisericească exagerase probabil această opoziție: austeritatea științei era, în gândul lui, sporită prin măiestria învățăturilor teologice; iar stilul, definit clasicește ca ornament, amenința cu autoritatea lui specifică, străină cu totul de acea a științelor moderne, laice ori sacre. Desigur, acest caz de conștiință n-a fost tragic; o simplă perplexitate teoretică. Este instructiv să-ți amintești că și lui Bossuet i se întâmplă, la ocazii diverse, să judece aspru, în numele simplicității creștinești, podoabele deșarte ale vorbirii: în faptă, amândoi clericii parizieni, la două sute de ani depărtare, s-au purtat la fel: au făcut stil - și încă cum!

Renan prepară stil și-l aplică, dinafară oarecum, pe idei și pe fapte. Aplicația se vede; vorbirea lui este exemplu de stil ornat. Metoda lui de a friza, coafa și agăța panglicuțe se vede bine atunci când lucrează asupra unui text dat. În Istoria bisericească a lui Eusebius (V, 1) se citează întreagă o scrisoare a creștinilor din Lyon către frații din Frigia, despre chinurile și moartea câtorva credincioși din capitala Galiilor. Această dare de seamă, în spirit desigur apologetic, este totuși simplu și sobru scrisă, un fond cu deosebire ispititor pentru retorul modern. Povestirea veche, cu tonul ei de proces-verbal, te duce la fața locului și te înfiorează; Renan intervine, amplifică, fardează - adorabil, sublim: "Quelle gloire d'affirmer devant tout un peuple son dire et sa foi!... A tout ce qu-on lui demandait, il repondait en latin: Christianus sum. C'etaient la son nom, sa patrie, sa race, son tout...Quelle meilleure maniere de rehabiliter et d'affranchir l'esclave que de le montrer capable des memes vertus et des memes sacrifices que l'homme libre! Comment traiter avec dedain ces femmes que l'on avait vues dans l'amphitheâtre plus sublimes encore que leurs maîtresses?... Se penetrant de son role, elle appelait les tortures et brulait de souffrir... Blandine fut prodigieuse d'energie et d'audace. Elle fatigua les brigades de bourreaux qui... La bienheureuse, comme un genereux athlete, reprenait de nouvelle force dans l'acte de confesser le Christ.. C'etait le moment le plus emouvant de la journee... La fermete des deux martyrs etait admirable... Blandine ne cessait de prier, les yeux eleves au ciel... Blandine fut sublime... D'elle-meme, elle alla se placer au bout de l'arene, pour ne perdre aucune des parures que chaque supplice devait graver sur sa chair"... (în volumul Marc-Aurele). Exemplul merită să devie clasic: impresia este distrusă fără rest. Este ciudat: asemenea tipice amplificări și coloraturi, de o patentă nulitate ca gândire și imagine, care alternativ moleșesc și exasperează, cred, orice atenție normal viguroasă, sunt echivalente literare exact corespunzătoare unei Priere d'une Vierge sau parafrazelor de bravură a la Thalberg, din pianistica de salon de pe vremuri; de ce în literatură La Priere d'une Vierge este încă atât de valabilă? Valabilă chiar pentru oameni care în muzică sau în alte arte sunt, sau par, luminați.

Toată viața internă a scriitorului acestuia pare c-a fost ținută în registru dublu; era dintre acei care, hotărât, nu scapă de cabotinismul ecleziastic. De aceea, afectația se vede c-a fost, un moment, pentru dânsul o problemă iritantă.

"L'homme veut a toute force etre ce que l'on croit qu'il est (subliniat în text). Que de fois j'ai eprouve cela! Un poids terrible me portait a etre ce que je croyais que l'on pensait de moi, quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... "Je souffre horriblement aussitot que je peux trouver en moi quelque chose d'affecte, un ton pris, surtout visant au beau et au sublime. Oh! alors tout me devient suspect"... "Il est remarquable que je redoute l'affectation pour le beau, mais jamais pour le bon". Concluzia practică din aceste grozave suferințe: "il faut decidement que je prenne sur ce point mon parti et que bon gre mal gre je marche au beau. Qu'importe que j'ai ete affecte une minute? Et au fait, quel mal y a-t-il a cela au sens que je l'entends? Cette affectation n'est autre que la volonte reflechie de viser a quelque chose de grand" (Cahiers de jeunesse, pag. 247, 334, 5). Fără îndoială, definiția-i nobilă; dar nu modifică deloc natura mecanismului moral pe care caut să-l fixez aici: elementul hotărâtor îl arată vorbele de mai sus: "quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... La bătrânețe, Renan și face, din acest punct de vedere, bilanțul următor: "un certain manque apparent de franchise dans le commerce ordinaire de la vie m'est pardonne par mes amis, qui mettent cela sur le compte de mon education clericale. Je l'avoue, dans la premiere partie de ma vie je mentais assez souvent... par bonte, par dedain, par la fausse idee qui me porte toujours a presenter les choses a chacun comme il peut les comprendre... Depuis 1851, je ne crois pas avoir fait un seul mensonge" (Souvenirs, VI, 4). Soră-sa izbutise, zice, să-l dezvețe de a spune fiecăruia lucrurile nu cum le gândește, ci "cum celălalt le poate pricepe"; "elle me montra fortement les inconvenients de cette maniere d'agir, et j'y renoncai". Dar nu știu cum să împac acest j'y renoncai categoric cu următoarea spovedanie generală: "sauf le petit nombre de personnes avec lesquelles je me reconnais une fraternite intellectuelle, je dis a chacun ce que je suppose devoir lui faire plaisir" (ibid., III, 1). Renunțase probabil fără succes; desigur însă, mărturia vinovatului confirmă cât trebuie ghidușia veninoasă a lui Leon Daudet: "Renan secouait debonnairement, de droite a gauche, sa trogne malicieuse et couvrait de compliments effrayants le moindre abruti... On n'entendait que ceci: "Comme vous avez raison! Combien cette reflexion est juste!" Il se fichait avec delices de tout ce monde qu'il meprisait mais ou il trouvait, avec l'encens, le boire et le couvert" (Devant la douleur, 1915, pag. 139-142). Această politețe, hipertrofică până la comic, inspira pe Renan și în fabricarea stilului.

Scrisul lui se gătește anume de dragul publicului - "si le public avait la tete assez forte, il se contenterait de la verite; ce qu'il aime, ce sont presque toujours des imperfections" (Souvenirs, VI, 4). Acest stil, făcut prin urmare pentru capetele slabe, era clasicist; era doar stilul unui admirator al lui Villemain, al lui Cousin și, cu toate protestările puse la cale pe urmă, stilul elevului lui Dupanloup și al seminarului Saint-Sulpice, unde se zicea curent Monsieur Fenelon, Monsieur Bossuet. În definitiv, Renan credea în valoarea exclusivă a clasicismului pentru vorbirea frumoasă, așa cum cerea oficialitatea și publicul obișnuit, în care și pentru care trăia. "Je compris assez vite qu'il n'y a qu'une seule forme pour exprimer, ce qu'on pense et ce qu'on sent, que le romantisme de la forme est une erreur" (Souvenirs, II, 3. Cf. Priere sur l'Acropole: "J'ai ecrit selon quelques-unes des regles que tu aimes, o, Theonoe, la vie du jeune dieu"...). Dar declară îndată că această formă unică stă în contrazicere cu sensibilitatea lui: "tout me predestinait au romantisme de l'âme et de l'imagination". Încă o mărturisire dar că stilul era adoptat cu bună știință, și nu creat din impuls propriu. Convingerea că stilul este pentru public l-a făcut ca, din zestrea clasică, să culeagă cu deosebit interes pomada și parfumul oratoric. Este instructiv să observi cum Taine, omul dinadins făcut ca să contrasteze cu Renan, n-a extras din același trecut național decât procedări de claritate pedagogică; a păstrat astfel rodul eminent și cel mai durabil poate al metodei clasice franceze. De altfel, vorbirea lui se naște din impuls propriu, este actuală, adesea rezultată din viziune artistică. Renan își face, din contră, scrisul cu intenție să-și costumeze știința, cu duplicitate retorică - vorba lui este un țesut de eleganțe de mult expirate. Repetiții și gradații, apostrofe, întrebări, exclamații, locuri comune sentențioase, portrete morale lucrate în mozaic de epitete grave sau grațioase, perifraze eufemistice (de exemplu, răpciugii Renan nu-i zice morve, ci: la plus terrible maladie du cheval!) - toate aceste frumuseți reglementare, scumpe marelui secol, sunt presărate în text, cu neobosită îngrijire, de acest adept șiret al grațiilor literare de pe vremuri, pare că dinadins ca să provoace atenția celor care le pândesc cu admirație, ca și a celor care fug de dânsele. În interesul acestor categorii dușmane de cititori dau aici o culegere pe care o cred substanțială.

"...C'est l'agacement, c'est l'irritation, c'est l'enfer... Ah! barbares (așa strigă totdeauna damele pasionate în tragediile lui Racine), oubliez-vous que nous avons eu Voltaire, et que nous pourrions encore vous jeter a la face le pere Nicodeme, Abraham Chaumeix, Sabathier et Nonotte?... Mais pourquoi donc employer contre nous une arme que vous nous avez reprochee?"

"... Les choses sont serieuses. Qui n'a senti en face d'une fleur qui s'epanouit, d'un ruisseau qui murmure, d'un oiseau qui veille sur sa couvee, d'un rocher au milieu de la mer, que cela est sincere et vrai? Qui n'a senti, a certains moments de calme, que les doutes qu'on eleve sur la moralite humaine?... Par quoi le prendrait-on, puisque le scepticisme rit le premier de toutes choses? Mais comment un croyant qui se moque d'un autre croyant ne voit-il pas?... On a detruit le charme, il n'y a plus de retour possible. De la une affreuse, une horrible (ce gradație perfectă!) situation. Oh! cela est intolerable! Que faire? Lâcher les brutes sur les hommes? Oh! non, non; car il faut sauver l'humanite et la civilisation a tout prix. Garder severement les brutes et les assomer quand elles se ruent? Cela est horrible a dire. Non! il faut en faire des hommes, il faut leur donner part aux delices de l'ideal, il faut les elever, les ennoblir, les rendre dignes de la liberte...

Quoi! vous trouvez mauvais qu'ils desirent ce dont vous jouissez? Voudriez-vous precher au peuple la claustration monacale? Si cette vie est bonne, pourqui?... Si elle est mauvaise, pourquoi? Quoi! un homme qui resigne toute sa vie!... Eh, grand Dieu! qu'importe, je vous prie? Qu'importe, a la fin de cette courte vie?... Heros de la vie desinteressee, saints, apotres, moines, solitaires, cenobites, ascetes, poetes et philosophes sublimes qui aimâtes...; sages, qui...; et toi surtout, divin Spinoza!... Mais que je retrouve bien dans vos plus sublimes folies les besoins et les instincts suprasensibles de l'humanite!..."

Toată această emoție pomădată și regulat ondulată agrementează o apologie pentru drepturile erudiției severe - l'Avenir de la science. Ca să îmbogățesc impresia, transcriu perfectul final de melodramă pentru moartea lui Marcu Aureliu: "horrible deception pour les gens de bien! Tant de vertu, tant d'amour n'aboutissant qu'a mettre le monde entre les mains d'un equarrisseur de betes, d'un gladiateur! Apres cette belle apparition d'une monde ilyseen sur la terre, retomber dans l'enfer des cesars, qu'on croyat ferme pour toujours!... Adieu, vertu; adieu, raison. Puisque Marc-Aurele n'a pu sauver le monde, qui le sauvera? Maintenant, vivent les fous! Vive l'absurde! vivent le Syrien et ses dieux equivoques!"... Cum lesne se vede, nu dau decât exemple de broderie; țesutul obișnuit al elocvenței clasiciste, așa-numitele "developpements", adică diluări sistematice ale gândirii după anume reguli, îl las pe seama cititorului bine informat; altfel ar trebui să copiez, probabil, mai mult de jumătatea paginilor iscălite de Renan. Numai pentru tehnica portretelor, combinate exact după canoanele secolului al 17-lea, din formule generale și maxime morale, frumuseți mobile ca insigniile de cotilion, vreau să dau probe, pentru a împlini pe cât se poate fizionomia obișnuită a stilului acestuia de continuă deghizare în forme din alte vremuri.

"C'est la gloire des souverains que deux modeles de vertu irreprochable se trouvent dans leur rang. Le trone aide parfois a la vertu. Le souverain, serviteur de tous, ne peut laisser son originalite propre s'epanouir librement - le souverain vraiment digne de ce nom observe l'humanite de haut et d'une maniere tres complete. La froideur de l'artiste ne peut appartenir au souverain. La condition de l'art c'est la liberte; or le souverain, assujetti qu'il est aux prejuges de la societe moyenne, est le moins libre des hommes. Il n'a pas droit sur ses opinions; a peine a-t-il droit sur ses gouts"... (exemplu mare de adevărat developpement clasic: variația unui loc comun prin alte locuri comune, variație mascată aici printr-o falșă concizie - căci simpla înșirare de fraze scurte nu-i concizie). "L'esprit va bien rarement sans quelque malignite". "Ce qui lui manqua, ce fut, a sa naissance, le baiser d'une fee" (și nițică poezie, prin urmare!). "Cette facon de s'aveugler volontairement est le defaut des coeurs d'elite". "La valeur morale de l'homme est en proportion de sa faculte d'admirer" (maxime psihologice predestinate pentru Morceaux choisis).

Ultimul aforism Renan îl auzise, ca școlar, de la Dupanloup (Souvenirs, III, 3), și l-a păstrat cu grijă patreuzeci de ani, pentru ca să-l aplice într-un portret moral; să conservi astfel de stil oratoric o viață întreagă - ce minunate efecte putea să aibă corsetul clasic bine strâns și răbdat cu zel de preot literarizant! Tot astfel omul acesta, care vrea să se arate pătruns de spirit istoric și modernă înțelepciune relativistă, utilizează liniștit cel mai comun patos și se indignează academic contra cezarilor ("la saturnale de crimes la plus effrenee dont le monde se souvienne - Rome, ecole d'immoralite et de cruaute - les plus choquantes ignominies - tous les vices s'affichaient avec une cynisme revoltant, les spectales avaient introduit une affreuse corruption"); și repetă despre vechii greci copilării școlare și scandalos falșe, de pildă că viața elină - ("qui avait ete charmante un jour" șapte veacuri de viață a unor grupe omenești cu însemnate deosebiri între dânsele, și supuse la deosebite influențe străine, rezumate așa după vechi tipic retoric, într-o simplă idilă!) - viața elină a decăzut "faute d'honnetete et de bonte", sau că "le sentiment profond de la destinee humaine manqua toujours aux grecs qui, en vrais enfants fu'ils etaient, prenaient la vie d'une facon si gaie, que jamais ils ne songerent a maudire les dieux"... Cititorul să comenteze cum va ști vechea și adorabila formulă; poate că următoarele ingrediente de decor clasic îi vor fi de oarecare ajutor: "mer d'azur, air limpide, ciel serein, rochers, revetus d'un leger duvet de verdure, bleu vif de la mer - quelque chose d'admirable - les flots dansent une ronde eternelle autour de l'horizon, monde feerique d'un cycle de dieux marins et d'Oceanides, menant une vie brillante d'amour, de jeunesse et de melancolie, en des grottes d'un vert glauque, sur des rivages tour a tour gracieux et terribles, lumineux et sombres. Calypso et les Sirenes, les Tritons et les Nereídes, charmes dangereux de la mer, caresses a la fois volupteuses et sinistres, Daphnis et Chloe, Theocrite, Moschus, Hero et Leandre"... Aceasta-i insula Patmos, sau orice altă insulă din Arhipelag, zisă elocvent, putem spune chiar: cantabil.

Atât de tare este scrobită vorbirea acestui om cu retorica școlilor, gândirea lui atât de continuu supusă deghizării clasiciste, încât nici pe bătrâna d-nă Renan, mama, nu o iartă să povestească o întâmplare din orășelul ei fără marafeturi în gustul acesta: "Elle (este vorba de fata unui nobil scăpătat, aproape tâmpită de sărăcie și singurătate) ne lui demandait pas un regard (era îndrăgostită de un preot): une pensee eut suffi. Qu'il admît seulement son existence, elle eut ete heureuse... Le vicaire etait la seule personne de son rang, qu'elle vît, s'il est permis de parler de la sorte... Tu sais (M-me Renan povestește fiului ei) le charme infinit de... nos bons ecllesiastiques bretons... Le coeur et les sens se transformaient en lui en quelque chose de superieur... Mariez le pretre, et vous detruisez un des elements les plus necesaires (acum M-me Renan apostrofează, evident, un public mare)... Sa passion etait un feu silencieux, intime, devorant (superbă gradație, secundum artem!)... Lui, beau, jeune, toujours occupe de fonctions majestueuses, officiant avec dignite au milieu d'un peuple incline, ministre, juge et directeur de sa propre âme! C'en etait trop (în adevăr)... Comme un violent cours d'eau qui, rencontrant un obstacle infranchissable, la pauvre fille"... Și nu-s destul așa cum sunt aceste enorme mofturi oratorice; mai trebuia, pentru culminație, și un discurs al nenorocitei către ea însăși, pus tot în sarcina d-nei Renan: "Quoi! se disait-elle, je ne pourrai arreter un moment son regard? il ne m'accordera pas que j'existe? je ne serai rien quoi que je fasse?&ldots; Son amour, ce serait trop desirer, mais son attention, son regard?... Etre mere par lui, oh! ce serait un sacrilege; mais etre a lui, etre Marthe... oh! ce serait le paradis!" Desigur, este o faptă rea să pocești astfel, cu zorzoane de carnaval literar, figura venerabilă a unei femei pe care ne-o închipuim foarte cumpătată și sănătoasă la minte și la vorbă. Mare pedeapsă pot fi părinților copiii stricați de literatură!

Față de oamenii cu care stă de vorbă, față de publicul care are să-l cetească, Renan păstrează același regim de strâmbături amabile: pe cei din salon îi abrutizează cu enorme complimente sirupoase, iar publicului cititor îi servește istorie religioasă sau literatură diversă, dreasă cu toate ingredientele unei vechi cofetării stilistice.

Un produs de prefăcătorie literară cu deosebire instructiv sunt dialogurile și dramele filozofice. Dialogul este ispita veșnică a erudiților și filozofilor literarizanți; pentru acești amatori de gloriolă artistică, dialogul pare să fie treapta cea mai accesibilă a plasticii literare. În realitate, printre formele diverse ale fanteziei, tipul dramatic se arată a fi unul din cele mai excluzive și mai rare; creațiile lui specifice realizează un maximum de obiectivizare estetică. Acest tip este aproape o curiozitate psihologică, deoarece pornirea imediată și universal-umană este monologul perpetuu. De acolo vine, cred, inconștiența cu care mulțimea talentelor slab diferențiate fabrică, în cadre diverse, atât dialog deplorabil. Pentru învățați îndeosebi, răul a pornit de la Platon. Dar Platon era, desigur, poet; scrisese drame și ditirambi înainte de a se gândi la știință. Moartea lui Socrate, capricios împărțită în două dialoguri, este o nuvelă strălucitoare de vigoare dramatică. Totuși, succesul dialogului ca expresie de gândire filozofică este, chiar în cazul acestui maistru, cel puțin discutabil. Unul dintre cei mai moderni oameni printre filologii clasici de astăzi, Wilamowitz-Moellendorff, cu toată admirația lui pentru artistul Platon ("die volkommenste Prosadichtung heute noch, also wohl bis zum jungsten Tag3!" - vede bine rezistența din ce în ce mai neînvinsă a gândirii abstracte contra formei dialogului. Aproape fără să vrea, acest admirator arată nereușita esențială chiar pentru acest poet filozof, cu excepționale, poate chiar unice aptitudini. Iar cine judecă deplin liber de cultul mii de ani impus prin rutina pedagogică vede că textul "dialogurilor", într-o mare proporție, nu-i decât monologul lui Socrat, întrerupt din loc în loc prin câteva silabe afirmative ori negative. Nulitatea acestor exasperante pseudoreplici este patentă. Mai ales pentru expunere de doctrină, această procedare catehismatică formează o diversiune de tot copilăroasă, care plictisește absurd atenția.

Renan pretinde că forma dialogului este, astăzi (!?), cea mai potrivită pentru expunerea "ideilor filozofice" - "qui ne sauraient etre l'objet de demonstrations". Dar dintr-un discurs tăiat în bucăți, despărțite prin nume proprii, nu se fac dialoguri. Cititorul treaz nu se poate înșela cu astfel de ieftină învârteală; atenția lui trece peste nume, fiindcă ele, și bucățile de care-s lipite, n-au viață proprie, ci sunt numai o dispoziție grafică fără justificare internă. Motivarea lui Renan nu-i decât un pretext cochet; ambiția profesorului om-de-lume să ne dea, pe lângă știință "severă", mici suplimente de poezie, este motivul adevărat al falșelor dialoguri. Trebuie să fie mai întâi fantezia natural plină și obsedată de figuri vii pentru ca să poată naște dialog autentic. Argumente în favoarea și cele în contra unei teze abstracte, oricât de clar așezate, nu se schimbă în persoane numai dacă scrii nume proprii sonore în capul paragrafelor.

Dintre fardurile cu care Renan își drege neobosit scrisul, nuanțele lirice sunt cu specială grijă aplicate în Rugăciunea pe Akropolis. Un psalm clasicist de o eleganță ireproșabilă. Exclamații continue - frizate, pomădate, aduse frumos, după regulile bune. Oh! ah! oh! ah! O! Nu se poate entuziasm mai bine tăiat pe talie; șade turnat. Epitete sonore, dar și istoric exacte; unul chiar cu arătare precisă a numărului inscripției unde se găsește. Un "abandon" delicios, o combinație de solemn cu familiar încântătoare. Arheologie poetică superioară, consacrată în discursuri de recepție - "le parfait laius", cum se zice în limba studențească. Zaharica didactică-mondenă; minune de elocvență îngerească, vreau să zic: fără sex, clerico-feminină... Și cu ce adorabilă "nonchalance" este prezentat buchetul: "un vieux papier que je retrouve (ce întâmplare - nu?) contient ceci!"... Vă rog!

Deși s-a făcut literat și jurnalist parizian, Edmond Scherer a rămas ceea ce fusese: un teolog protestant inteligent, cuminte, serios. De aceea perplexitatea lui față de cochetăriile comedianului ecleziastic este adeseori amuzantă, totdeauna instructivă. Scherer se întreabă, de pildă, cu nesfârșită mirare: de unde știe Renan atâtea despre sfântul Pavel? "Je ne sais ou il a vu saint Paul: ce qui est certain c'est qu'il l'a vu. Il le faut bien, puisqu'il l'appelle un laid petit juif. Que dis-je? il le decrit des pieds a la tete; il etait de courte taille, epais, voute, epaules fortes qui portaient bizarrement une tete petite et chauve; face bleme envahie par une barbe epaisse, nez aquilin, yeux percants, sourcils noirs se rejoignant sur le front" (Etudes sur la litterature contemporaine, IV, 191). Asupra sfântului Luca imaginația lui Renan operează și mai energic. Pavel zice în una din scrisori: "Luca, medicul, care mi-e foarte drag". Este vorba de acela căruia tradiția îi atribuie a treia evanghelie. Și asta-i tot ce se știe despre dânsul! Dar Renan are informații speciale: "Luc avait recu une education juive et hellenique assez soignee - esprit doux, conciliant, âme tendre, sympathique, caractere modeste et porte a s'effacer... Luc est a la lettre fascine par l'ascendant de Paul". Afară de aceasta: Luca stima mult pe ofițerii romani, probabil studiase armata romană în Macedonia, avea considerație deosebită și pentru funcționarii civili; în sfârșit, el a compus "ces delicieux cantiques de la naissance, de l'enfance de Jesus, ces hymnes des anges, de Marie... ou eclatent en sons si clairs et si joyeux le bonheur de la nouvelle alliance". Scherer se întreabă: "ne dirait-on pas que M. Renan a connu personnellement saint Luc, ou qu'il a puise des memoires inedits?" (l.c.). În aceste curioase exemple se vede cum un istoric de la 1850, îndrăgostit ostentativ de metodele erudiției moderne, ajunge, totuși, în formă și în procedare, să semene cu un abbe Velly din secolul al 18-lea, care scria în istoria Franței frumuseți ca acestea: "Childeric fut un prince a grandes aventures... C'etait l'homme le mieux fait de son royaume; il avait de l'esprit du courage; mais ne avec un coeur tendre, il s'abandonnait trop a l'amour: ce fut la cause de sa perte. Les seigneurs francais, aussi sensibles a l'outrage que leurs femmes, l'avaient ete aux charmes de ce prince"... Asta se chema pe atunci: "rendre fort agreable le chaos de nos premieres dynasties". Augustin Thierry, dând seamă despre acești istorici distractivi de pe vremea lui Ludovic XV, zice naiv: "j'ai peine a me defendre d'une sorte de colere". Și tocmai Renan spune despre Thierry: "il fut pour moi un vrai pere spirituel" (Souvenirs, VI, 5): tatăl spiritual luptase din toate puterile ca să pună capăt istoriei anahronistice; fiul, de dragul eleganțelor distractive, colorează și costumează izvoarele cu cea mai drăgălașă fantezie. În acest spirit sunt și comparațiile lui cunoscute, evident căutate, ca să amuze cu orice preț: profetul Hosea, un predicator al ligii sau un pamfletar puritan din vremea lui Cromwell; profetul Amos a scris primul articol de jurnalism intransigent în anul 800; Isaia este tocmai Emile de Girardin, sau chiar Armand Carrel; în sfârșit, profeții toți străbat Palestina "en monome" (sic!).

Față de această erudiție amuzantă, Scherer amintește "procedările ușuratice", "lipsa de precizie", "metoda învechită", evidente încă din primul volum al Originilor creștinismului. Pentru Renan, în general, toate izvoarele au un fond de adevăr - principiu inventat anume pentru a justifica povestirile ornate, în contra adevărului elementar. "Abandonne-t-il un fait ou un recit, il veut qu'il y reste un fond de verite... Les prodiges qui signalerent la descente du Saint-Esprit sur les apotres s'expliquent par un orage. Si Saint-Jean n'a pas ete plonge dans de l'huile bouillante, il a peut-etre ete plonge dans de l'huile que ne bouillait pas. Ces menagements de M. Renan pour la tradition me font toujours penser malgre moi a une celebre trouvaille de l'ecole rationaliste: Jonas et son sejour dans l'estomac d'un cetace se reduisaient a l'abandon du prophete dans une île dont l'auberge etait a l'enseigne de la baleine... Renan ne peut se persuader, ce qui est pourtant l'une des principales conquetes de la critique moderne, que les legendes se forment, que les prodiges s'inventent et que les apocryphes se fabriquent de toutes pieces". Iar concluzia lui Scherer este memorabilă pentru înțelegerea eruditului și artistului teolog: "Un trait bien caracteristique de la maniere historique de Renan est sa repugnance a ignorer et a avouer qu'il ignore. On le tient pour un sceptique: je ne connais pas, quant a moi, d'intelligence plus refractaire au doute" (Etudes, VIII, 111-114). Cu acest ultim caracter, fizionomia diletantului cu orice preț este completă. Judecata lui Scherer e adâncă; dar privind lucrurile mai altfel, el era, poate, un naiv, și la toate acestea istețul literat ar fi putut răspunde cu veselie gasconă: "Au fait, messieurs, toutes mes histoires ne vous font-elles pas une belle galejade?" Așa, înțelegem. Să generalizăm numai puțin vorba lui Leon Daudet: "Il se fichait avec delices de tout ce monde" - și nu ar mai fi nimic de zis.

Renan scrie totuși: "J'ai passe un an a eteindre le style de la Vie de Jesus, pensant qu'un tel sujet ne pouvait etre traite que de la maniere la plus sobre et la plus simple" (Souvenirs, VI, 4). În adevăr, jocul fusese cam tare, și critica răspunsese în ton: "histoire des trois mousquetaires de l'Eglise - bonbons qui sentent l'infini - un Christ retouche par un pinceau ou se mele etrangement le bleu melancolique de la poesie moderne, le rose de l'idylle du dix-huitieme siecle et je ne sais quel grisâtre philosophie morale empruntee, dirait-on, a La Rochefoucauld - M. Renan, un Luther Nemorin!"... Dar Renan avea, se pare, o idee foarte particulară despre sobrietate; și dacă a muncit atâta ca să "stingă", cum zice, stilul Vieții lui Isus, exemplele pe care le-am dat din volumele următoare ale operei arată, mi se pare, că incendiul stilistic izbucnise din nou; cel puțin tabloul insulei Patmos este un pojar formidabil. Să nu ne grăbim însă: omul acesta se bucura de o rară luciditate. "La note moyenne de la prose academique du XII-e siecle est au ton de Seneque. Le bon effet que produisent, traduites en francais, les oeuvres de cet habile rheteur et meme les declamations tragiques qu'on met sous son nom m'ont toujours paru quelque chose d'alarmant. Seneque, prenons-y garde, est notre modele; quand nous ne sommes qu'a son diapason, nous passons pour sobre" (Nouvelles etudes d'histoire religieuse, 1884). Atunci? Atunci constatăm numai că avem înainte o problemă intimă națională a vieții literare franceze, prea complicată ca să aibă loc mai mult în această notă. Cred însă că unele observații ale mele ar putea fi de folos cui ar vrea să se gândească la acea capitală întrebare de istorie literară și de psihologie etnică și socială.

În cazul lui Renan, năravul și școala au fost, se vede, mai tari decât impulsul critic care se arată, mai sus, în judecata despre Seneca și stilul francez. Grația și eleganțele irezistibile ale umanistului salonier Dupanloup au luminat pentru totdeauna cu retorice raze sufletul sugestibil al bretonului parizianizat. "Je ne voyais (după ce trecuse de sub direcția "strălucită" a lui Dupanloup) l'antiquite que par Telemaque et Aristonous. Je m'en rejouis. C'est la que j'ai appris l'art de peindre la nature par des traits moraux" (Souvenirs, IV, 2). Adevărat! Între Monsieur Fenelon și Monsieur Dupanloup, având înaintea ochilor frumusețile dichisite ale Odiseii în danteluțe, portretul literar al lui Renan este desăvârșit ca logică și expresie.

Negreșit, orice artă este și artificiu. Dar nu-i decât artificiu dacă între procedările de expresie și temperamentul propriu-zis, animalic, al individului nu-i comunicare intensă și continuă. Renan era tip de inteligență cumpănită; placid, prudent până la șiretenie, potrivindu-și, cum singur spune, manifestările după sufletul publicului, oricare ar fi. Acest om își dă, cu sistemă, febră lirică și erupții oratorice, procedând astfel la confecționarea unei voluminoase travestiri stilistice. Cine îl asculta pentru întâia oară vorbind la curs era surprins: firea și vorba omului acestuia contrastau prea violent cu stilul lui scris. O virtuozitate curioasă - preoțească poate... Dacă nu ești sugestibil pentru astfel de lirism a froid (și numai pentru acești nesugestibili am scris Nota aceasta) îi zâmbești fără multă supărare; iar acolo unde trece măsura, îți aduci aminte de instantaneul aprigului Leon Daudet - ori te gândești, chiar, la cuvântul profund onest al lui Cambronne.

Notă la comemorarea lui Renan


Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L'Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:

"Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu'a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d'Evangile, s'il ne s'agissait d'Ernest Renan et de l'un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu'en mettant le pied sur l'Acropole d'Athenes, l'ancien sulpicien fut pris comme d'eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l'honneur d'Athena (on l'appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute... Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l'Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L'autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n'y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l'Hotel d'Angleterre, rue d'Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d'erudition, plus semblable a la docte compilation d'une Encyclopedie allemande qu'a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d'ou il etait si facile de tirer le tresor d'attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d'Athena...".

Gebhart știa bine că lupta contra legendelor de acest fel este fără noroc. Deci, pentru a împăca pe fervenții delicatului teolog - "les raffines, les lettres, les chevaliers errants et les cavaliers de chevaux factices" - se învoiește amabil să despartă adevărul în două: adevăr simbolic și adevăr istoric. Pe cel din urmă îl păstrează pentru dânsul - "pour les gens d'esprit simple"; celorlalți îl oferă pe cel dintâi. Poezia, mai adevărată decât istoria!... Cititorul, care simte bine locurile comune, cunoaște fără îndoială această floare de foileton. Literați cu aspirație de gândire oarecum elegantă au confecționat-o dintr-o vorbă a lui Aristotel, spusă, la locul ei, cu anume rost filozofic; se înțelege că, în uzul comun, acest vegetal stilistic se prezintă de obicei și fără eleganță, și fără gândire. Dar pentru oamenii curioși de psihologia publicului diletant și de istoria ideilor curente, rectificarea unei icoane literare convenționale, cum este aceea de care dau seamă aici, constituie un incident bogat în înțelesuri.

Gebhard era elev al Școlii franceze din Atena, când Renan a venit să se plimbe și să literarizeze pe locurile acele sfințite de glasul și cerneala nenumăraților entuziaști de toată mâna; și tocmai pe dânsul l-a dat directorul școlii să fie călăuză vestitului maestru. Fiindcă amintirile lui Gebhart, deși strânse într-un volum ieftin (Petits Memoires - Paris, Bloud et C-ie editeurs, 1912), n-au fost, mi se pare, citite de mulți - fac loc cât mai larg mărturiei lui textuale:

"Nous arrivions au Parthenon. Loyalement je dois declarer que, la, Renan, n'eprouva aucune secousse mystique, aucun elan de piete paienne, ne fit rien entendre des litanies de la fameuse priere. Il n'y eut point de coup de foudre, d'eblouissante revelation. La Priere dut etre imaginee et meditee lentement. Si demain a Treguier, mon temoignage souffle sur quelque belle, vision symbolique, je m'en consolerai bien volontiers... De l'Acropole, nous descendîmes au plateau de la colline ou se voit encore le de de pierre, piedestal des orateurs politiques... Renan salua courtoisement, mais sans enthousiasme visible, cette relique parlementaire. Il profera, a ce monument, tout en promenant sa main potelee d'archipretre sur la pierre rugueuse, quelques mots terriblement durs a l'adresse des demagogues, charlatans d'eloquence, qui sont la peste des republiques. La visite dura deux heures. M. Renan connaissait d'avance tous les mysteres archeologiques... A aucun moment il n'eut l'emotion, plus litteraire encore que religieuse, dont temoigne La Priere. Il admirait et expliquait comme il eut fait en une seance de l'Academie des Inscriptions. Mais il ne fit entendre ni Magnificat, ni Gloria in excelsis, en l'honneur de Minerve aux veux glauques. Ceci est la verite toute nue. Ce fut peut-etre, dira-t-on, le lendemain ou le surlendemain que le coup de foudre eclata. Ce qui signifie: un elegant travail de rhetorique paienne occupa et amusa l'esprit de M. Renan. Il le confia a loisir a ce fragment de papier, que, plus tard, il retrouva fortuitement. Mais que nous sommes loin du ravissement de Saint-Paul!"

Negreșit, așa-numita spontaneitate în artă trebuie înțeleasă totdeauna cu nuanță, și pentru erupții literare este valabilă oricând vorba înțeleaptă: "entre gens de Tarascon on sait toujours ce que parler veut dire". Astfel, buchetul lirico-retoric combinat de Renan la plimbare, în biblioteca Școlii franceze, și în apartamentul de la Hotel d'Angleterre, este, pentru orice minte lucidă, ușor de interpretat prin structura lui însăși. Dar confirmarea adusă de un martor ocular, serios și norocos, este rară și pitorească; ea ne face să surprindem palpabil anume metode de producție literară.

Printre cărțile lui Renan, s-a găsit un exemplar din Retorica lui Victor Le Clerc, venerabilă carte școlară, astăzi cu desăvârșire uitată, dar pe vremuri obligatorie. Pe fețele acestei cărți, filologul artist a făcut tot felul de însemnări dezaprobatoare, ori chiar disprețuitoare asupra educației literare oficiale, care înțelegea "frumusețile" vorbirii ca ornamente adause gândirii pure și simple. Nu-mi aduc aminte dacă editorul acestor adnotări (Jules Wogue în Revue bleue, acum vreo cincisprezece ani, sub titlul Les idees litteraires de Renan) încerca să le dateze exact. Putem crede, în tot cazul, că asemenea erezii estetice s-au iscat, dacă nu chiar în mintea seminaristului, cel puțin îndată ce tânărul s-a dezlegat de școlile bisericești. Din hârtiile lui s-a publicat dăunăzi (Le Temps din 3 martie 1923) o schiță despre stilul lui Bossuet, scrisă în 1846, pe când pregătea licența în litere. Acolo se zice hotărât: "les formes litteraires sont essentiellement temporaires, chaque epoque se fait celles qui lui conviennent, et elles suivent dans l'Histoire un ordre de developpement soumis a des lois necessaires et contre lesquelles ne sauraient prevaloir les efforts isoles de quelques esprits... Un pas en arriere est impossible, et il est absolument sans exemple qu'une forme epuisee ait revecu, si ce n'est par l'imitation, ce qui n'est pas vivre. Permis aux rheteurs de repasser avec delices sur des formes usees depuis quelques mille ans; mais la litterature vivante et productive ne connaît pas les retours; elle va devorant ses formes a mesure qu'elle les epuise... Le besoin qui pousse la creation litteraire dans de nouvelles voies est toujours secret, instinctif, indelibere". Iar aceste enunțări teoretice sfârșesc caracteristic cu următoarea constatare discret polemică: "jamais l'humeur d'un ecrivain blesse par l'eclat de ses devanciers n'enfanta de formes vraiment fecondes". În mintea și vorba unui universitar parizian, asemenea interpretare a formelor literare, cu urmările ei antidogmatice, erau pe atunci noutăți aproape scandaloase. Notițele publicate mai târziu de Renan sub coperta L'avenir de la science, scrise în aceiași ani și cu aceleași dispoziții tinerești, variază în toate tonurile tema relativității literare. Ideea-i cunoscută: este concluzia esențială a istorismului aplicat vieții intelectuale. Romanticii o răspândesc, ca o justificare cu deosebire serioasă a gusturilor și faptelor lor răsturnătoare de idoli. În Franța, Stendhal, cu tonul lui rece de farsor solemn, arunca publicului aceste noutăți, în Racine et Shakespeare, broșura des citată ca unul din cele mai inteligente și judicioase monumente ale școlii tinere; astăzi se știe că și aceste "gândiri", ca și multe altele, Stendhal le luase din italienește. Oricum, asemenea idei se găseau de douăzeci de ani în cursul zilnic al literaturii. Pe Renan școala îl ținuse multă vreme departe de literatura contemporană; numai la Saint-Nicolas du Chardonnet, sub direcția prealiterarului Dupanloup, pătrunsese ceva din răsunetul bătăliei romantice. Poate că istorismul estetic al tânărului erudit s-a format mai mult din citirea câtorva traduceri din nemțește, din Herder cu deosebire - "o Herder, mon penseur-roi!" (Cahiers de jeunesse", 1844-46, pag. 343): retorica biblică a acestui teolog literat trebuie să-l fi fermecat cu deosebire.

Dar în ciuda relativismului estetic afirmat și repetat cu stăruitoare intonație, spiritul literar al acestui om a fost rutinar, iar vorba lui - supusă clasicismului. În practică, cel puțin; ceea ce face să apară cu atât mai pronunțată nehotărârea lui cochetă, între clasicism și modernism, în teorie. Luați seama la Rugăciunea pe Akropolis: lanțul de complimente, împletit cu adorație academică și universitar lirism, se rupe printr-o piruetă, în care respectul apare deodată perfid, evlavia glumă malițioasă: "une litterature qui, comme la tienne, serait saine de tout point n'exciterait plus maintenant que l'ennui... Il viendra des siecles ou tes disciples passeront pour les disciples de l'ennui. Le monde est plus grand que tu ne crois"... Iar dacă Atenei sfinte și fără seamăn i se trage astfel scaunul cu ștrengărească ireverență, cum are să se poarte acest adorator zeflemist cu un idol derivat, deci întrucâtva secundar, cum este clasicismul francez? "On ne peut refuser au XVII siecle le don special qui fait les litteratures classiques, je veux dire une certaine combinaison de perfection dans le forme et de mesure (j'allais dire de mediocrite) dans la pensee, grâce a laquelle une litterature devient l'ornement de toutes les memoires et l'apanage des ecoles; mais les limites qui conviennent aux ecoles ne doivent pas etre imposees a l'esprit humain. De ce que telle litterature est l'instrument oblige de toute education... ce n'est pas une raison pour lui attribuer un caractere exclusif d'excellence et de beaute... Cette litterature est trop exclusivement francaise... Nous avons depasse l'etat intelectuel ou cette litterature se produisit"... (Essais de morale et de critique, 1860, articol din 1858). Concedierea clasicismului din sfera intereselor intelectuale ale omului modern este politicoasă, dar categorică; Renan încheie: "il est difficile que la faveur du public qui lit, non par acquit de conscience, mais par besoin intime, s'attache indefiniment a des livres ou il y a peu de choses a apprendre sur les problemes qui nous preoccupent". Lupta contra veacului al 17-lea îi servește cu deosebire ca să afirme energic drepturile superioare ale științei, adică ale erudiției, împotriva pretențiilor stilului frumos (vezi, în volumul citat, articolele din anii 1857-60, despre foiletonistul de Sacy, mitologul Creuzer, Lamennais). Astfel, cititorul inocent care încă n-a aflat că Renan are mai totdeauna alături și părerea contrară, ar putea să-l creadă; mai ales când i se repetă, pe tonul celei mai nestrămutate convingeri: "Jamais je n'ai cherche a tirer parti de cette qualite inferieure - le talent! - qui m'a plus nui comme savant qu'elle ne m'a servi par elle-meme. J'ai toujours ete le moins litteraire des hommes... je ne me doutais nullement que ma prose aurait le moindre succes. Jamais je n'ai compte sur mon pretendu talent"... (Souvenirs d'enfance et de jeunesse, VI-e partie, chap. 4.; publicate în 1876-1882). Ce-i drept, despre aceste amintiri cu totul roze și amabile prefața spune că trebuie să le luăm ca "verite et poesie", - "si l'usage l'eut permis, j'aurais du ecrire plus d'une fois a la marge: cum grano salis!" În sfârșit, pentru ca să fie gluma fără cusur: "bien des choses y ont ete mises, afin qu'on sourie"...

În adevăr.

Pe Renan l-au scăldat în laude, pentru scrisul lui, deopotrivă artiștii și universitarii. Admirația cea mai comună s-a adresat special stilistului, cum se zice; a fost un triumf caracteristic al esteticii școlare. Această generală consacrare a omului ca "scriitor" ar părea o misterioasă conspirație a criticilor literari, sau o stranie neînțelegere între autor și cititorii lui cei mai competenți, dacă n-am lua seama că "J'ai ete le moins litteraire..." și celelalte nu sunt decât farse, delicate, dar evidente. Ideile lui Renan - să zicem așa! - formează un balet cu multe figuri; corectivul acestei gândiri prea dansante este însăși diversitatea pașilor. Numai la câteva pagini depărtare de cochetăriile acele foarte încondeiate, cu care se apără de orice ambiție literară, Renan, vorbind de originea lui gasconă, ne distrează cu următoarea explicație înflorită: "En tous cas, si j'etait reste en Bretagne, je serais toujours demeure etranger a cette vanite que le monde a aimee, encouragee, je veux dire a une certaine habilete dans l'art d'amener le cliquetis des mots et des idees... A Paris, sitot que j'eus montre le petit carillon qui etait en moi, le monde s'y plut, et, peut-etre pour mon malheur, je fus engage a continuer" (Souvenirs, III, 1). În altă parte plânge și disprețuiește pe ton ecleziastic vanitatea "stilului" și a "talentului". "Ce qui constitue l'essence du talent c'est le desir de montrer sa pensee sous un jour avantageux" (Souvenirs, III, 1). Formula-i vrednică de privit cu băgare de seamă. Avantageux - pentru cine sau pentru ce? Pentru gloria scriitorului și pentru distracția sau învățătura ușoară a cititorului - ori în interesul obiectului? Înțelegem îndată că ne găsim aici față cu două metode stilistice, cu două idei despre frumusețea literară esențial deosebite. Prima alternativă, acea care supune expresia unor interese oarecare ale scriitorului sau cititorului, este baza vechilor teorii retorice ale sofiștilor, păstrate cu credință și popularizate în școlile europene de toate gradele până astăzi. În sânul acestor învățături stilistice s-au născut și au căpătat maiestate de axiom ideile simpliste de fond și formă, de subiect și tratare; adică: sertarul cu păpuși și coșul cu costume. Mai ales acolo s-a cultivat dogmatic opoziția între expresia simplă și expresia ornată, cu aplicația ei nelipsită: că ornamentarea se poate învăța din reguli numerotate pe veci, o concluzie în care se trădează originea practic-socială și diletantică a întregului sistem. În anii tinereștilor revolte literare, Renan se înverșunase asupra retoricii. În multe locuri din Cahiers de jeunesse cuvintele rheteur, grammairien manifestează aceeași hotărâtă desconsiderație față de ucenicii moderni ai acelei discipline verbale ca și în notele marginale de care am vorbit; iar mai târziu, când cariera lui literară era aproape de capăt, spune (Souvenirs, IV, 2) că singurul mijloc de a forma talente este să nu vorbești tinerilor niciodată de stil, ci toată grija și atenția să fie pentru fondul lucrurilor - "l'enseignement du fond des choses, et non pas l'enseignement d'une creuse rhetorique". Dacă la acestea adăugăm un volum întreg de elogii în cinstea erudiției absolut nepătate de vanități literare, care ușor s-ar putea spori cu pagini elocvente pe aceeași temă, împrăștiate în toată opera lui, avem portretul întreg al lui Renan răzvrătit contra celor mai sfinte idealuri ale academismului elegant și ornat după gustul bunelor tradiții... Dar același om compune, la bătrânețe, după atâția ani de carieră în "erudiție", La Priere sur l'Acropole! Gebhart o numește eufemistic : "un bel ouvrage d'orfevrerie alexandrine", și am de gând să traduc mai târziu această judecată... Evident, era la mijloc gasconul.

A explica direct și simplu amănuntele unei vieți de om prin generalități atât de puțin precise cum sunt așa-numitele "rase" este o distracție obișnuită, câteodată un mijloc comod și popular de a caracteriza indivizii, de multe ori în paguba exactității, se înțelege. Renan va trebui să dea seamă cu ce drept a pus păcatul vanității literare cu totul în sarcina provinciei aceleia, fără îndoială ilustre în producția verbală superior înflorită. Nouă ne rămâne, oricum, mărturisirea "gasconismului"; ea singură ne interesează. Căutând să-i fixez cât mai de aproape înțelesul, îmi vine în gând o altă mărturisire meridională. La sfârșitul vieții, Tartarin, vindecat de toate ambițiile cu prețul unei incurabile amărăciuni, se mustră cu memorabila vorbă, atât de sudic zurnuitoare, și care aduce viu aminte de carillon-ul lui Renan : "Je me suis trop nourri de regardelle!". Dacă ne ținem de geografia strictă, Tartarin nu era gascon, dar această mică incongruență se anulează față de întinderea ideală a Tarasconului în definiția cunoscută a lui Daudet.

Gascon ori ba, Renan avea gustul și ambiția literară foarte robuste. Seminaristul, erudit și dușman "literaturii", s-a prefăcut repede într-un perfect literat parizian, așa cum îl cerea timpul. Abia începuse tânărul teolog să facă grații la lume, și Sainte-Beuve, arhipăstorul foiletoanelor, îl consacră după formula știută: "un savant double d'un artiste ecrivain" - "un jeune savant qui se trouve etre a la fois un excelent ecrivain" (Causeries du Lundi, XIII, 240, IX, 474; articole din martie 1854 și februar 1857). Atât de mulțumit a fost maistrul de junele adept, încât Monsieur Renan a rămas model pentru alți tineri învățați, căror Sainte-Beuve avea să le dea coroana literarismului. Când elvețianul Edmond Scherer își publică la Paris prima colecție de studii religioase, criticul le ia numaidecât și excluziv drept bucăți literare. Nu se vede clar de ce unor Melanges de critique religieuse li s-ar impune prealabil obligații de - stil, cum se zice în uzul zilnic sau hebdomadar. Editorul cărții - un svițeran obscur, de altfel - locuia, ce-i drept, la Paris, și Parisul obligă imediat. Dar numai cu atât prezumția rămâne excesivă, pentru oricine nu-i sau nu se pretinde legat de străvechi ortodoxii ale esteticii pariziene. Însă tocmai pentru ilustrarea acestei religii literare, ideile lui Sainte-Beuve sunt minunate. Delicatețea lui este din capul locului jignită de termenii tehnici ai lui Scherer. Cred că fac o bucurie cititorului actual, spunându-i că determinisme și libre arbitre erau, în 1860, "literar" inadmisibile, chiar pentru un critic care, oricât de parizian, avea o cultură și curiozități intelectuale neobișnuite în masa literaților francezi de fabricație pur națională. Dar proscrierea termenilor tehnici fusese decretată în secolul al 17-lea, și Sainte-Beuve, după ce flirtul lui cu poezia modernă rămăsese prea nebăgat în seamă, se pocăia regulat înaintea lui Boileau. Prin urmare, el decreta că un teolog erudit, care publică la 1860 în franțuzește, este răspunzător excluziv etichetei verbale din vremea lui Ludovic XIV. Nici o clipă nu-i dă prin minte că un profesor de teologie protestantă poate să scrie curat numai pentru cei de seama lui, cu aceeași învățătură și aceleași curiozități intelectuale ca dânsul, că vocabularul lui, prin urmare, n-avea să se supuie lui Vaugelas. Dar nu era, poate, banalitate mai incurabilă, nici mai anostă decât fraza că în limba secolului al 17-lea se poate vorbi de orice, fiindcă: spiritul clasic este spiritul francez pur, și spiritul francez este spiritul uman însuși, în esență! Mustrând așa pe Scherer, Sainte-Beuve aduce exemplu pe Renan: "supposez M. Ernest Renan, avec toute sa science, son elevation et sa finesse, se renfermant dans une langue toute theologique, opererait-il cette merveille de faire lire a nos legers Francais, et dans un journal, des morceaux de si neuve et si forte conception?" (Causeries du Lundi, XV, 58). Cred că voi putea face mai departe pe cititor să înțeleagă cum s-a operat minunea.

Așadar tânărul care, în carnetele lui intime și în scrisori, suspina după erudiție neprihănită de vanitățile stilului, era acum pecetluit cu semnul cel mai neîndoielnic al literaturii clasiciste. Ca să pătrundem înțelesul acestei consacrări, trebuie să luăm seama că Sainte-Beuve cuprinde în această specifică admirație și pe Victor Cousin. De acest fruntaș al platitudinii sonore cu sensibilitatea superclasică se plânge iarăși că, la început, luase calea greșită: "M. Cousin avait commence dans ses premiers Fragments philosophiques par adopter le jargon de l'ecole au point d'en etre presque inintelligible: oh! comme il s'en est bien corrige et que ceux qui lisent aujourd'hui son livre du Vrai, du Bien et du Beau, auraient peine a comprendre qu'il ait pu hesiter a se montrer a tous si naturellement eloquent!" (l.c.). Dar când admiră sau condamnă astfel, Sainte-Beuve rămâne cel puțin împăcat în conștiința lui de reconvertit la strictele eleganțe ale clasicismului național; deosebit de aceasta, ignoranța lui filozofică și disprețul pentru filozofie, calități cu care omul se mândrea aproape fără înconjur, justifică destul stima lui pentru discursurile du Vrai, du Bien et du Beau, pe atunci încă citibile și citite poate, ori cel puțin admirate de generațiile care le auziseră declamate. Mult mai puțin armonic este Renan când, printre atacurile lui stăruitoare contra elocvenței oficiale, printre manifestările inutil hiperbolice în onoarea erudiției severe în general, și deosebit a celei nemțești, ne servește, cu știuta grație academică, venerație literară pentru Victor Cousin, ori chiar pentru debitanți de elocvență ca Villemain și de Sacy, nu atât de iluștri, dar tot atât de tipici. Pe toți aceștia Renan îi recunoaște maiștri autentici ai stilului drept francez, al cărui farmec unic străinii nu-l pot niciodată simți - "ce style aile, cet adorable abandon"... Acestor francezi fără cusur le pune în față pe Guizot - "M. Guizot ne s'est hamais soucie de la perfection" (Questions contemporaines, 1868, pag. 415) - textul lui se poate traduce fără pierderi în orice limbă străină.

Tânărul filolog cocheta astfel, cu grațioasă egalitate, între adorabila știință nemțească și delicioasa elocvență națională. Se vede că de pe atunci încă făcea exerciții în vederea acelui chic special al nehotărârii și inconsecvenței înflorite, care avea să ia ochii și să robească inimile atâtor literați, ori chiar laici simpli în căutare de finețe vizibilă de departe.

În aceiași ani când maistrul Sainte-Beuve și neofitul Renan își acordau laudele asupra lui Cousin, Taine singur vine să strice, cu glasul lui nou, cântarea elocvenței perfecte care urma pare că mai sigură ca oricând în aromeala ei antică. Judecata acestui om este, de la început, natural liberă; fostul elev al Școalei normale nu mai simte obligata emoție absolută în fața Marelui Secol. Cu mintea curată de idolatrii naive ori mincinoase, el arată în Cousin pe sorbonistul de pe vremuri, care diluează în discursuri gândiri străine, înțelese Dumnezeu știe cum, pe admiratorul aiurit al limbii oratorice de la 1650, care vorbește și scrie peste tot, cu o candidă manie, un stil perfect anahronistic. Judecata lui Taine despre Cousin era nouă și era competentă. Fără oftări lirice, nici complimente enorme către știința nemților, învățase solid limba și filozofia lor, cunoștea deci cum trebuie depozitele din care lua Cousin pretextele frazeologiei lui neobosite. Tânărul și agerul învățat a putut să vadă astfel și să arate mintea mărginit retorică a profesorului în toată goliciunea ei nevoiașă. Avea douăzeci și patru de ani când începuse a pregăti execuția "filozofilor clasici", printre care Cousin trebuia să aibă locul cel mare; la aceeași vârstă, Renan scria în carnet: "M. Cousin s'enthousiasme de Kant, grandit cette figure. Il fallait un poete comme M. Cousin pour rendre interessante une philosophie si seche" (Cahiers de jeunesse, pag. 111). O însemnare de pe pagina imediat precedentă dă de bănuit că adoratorul patetic al gândirii germane ("O, Allemagne! qui t'implantera en France!" - "Allemagne! Allemagne! Herder, Goethe, Kant. Il faut souffleter cette creuse et pedante Universite." - "Goethe est Jupiter; Schiller, Apollon" (Cahiers de jeunesse, pag. 97, 311, 277) cunoștea pe Kant doar din oarecare umbre de idei, sărace și nevinovate, ale lui Adolphe Garnier, "le dernier representant d'une philosophie parcimonieuse, bourgeoise, etriquee, fondee sur le bon sens", zice despre dânsul Gebhart (Petits memoires, pag. 279), care închină acestui profesor, de mult trecut în neființa absolută, o pagină mai mult blândă decât respectuoasă.

S-ar părea că Renan dormea încă dulce în feșele elocvenței școlare, pe când Taine ajunsese, prin naturală dezvoltare, să dezvelească sigur și fără sfială inconsistența senilă a epigonilor clasicismului. Eu cred mai curând că seminaristul emancipat se interesa mediocru de orice filozofie, însă râvnea cu sete la deșărtăciunile gloriei literare. În Cahiers de jeunesse (pag. 364) se găsește următorul strigăt care răsună din adânc : "M. Garnier m'invite a me rendre demain chez lui, pour copier sous sa dictee sa notice sur Jouffroy. Quelle joie! Me voila lance!"... Me voila lance! A fost atunci o clipă grea pentru idealul benedictin, pentru cultul rezignat și obscur al erudiției pure. Me voila lance! fanfara gasconului chema pe ferventul științei grave la nimicurile prestigioase ale literaturii. Între aceste două ispite una ascetică, cealaltă frivolă, cariera de literat a lui Renan a luat o fizionomie de perpetuu patelinage. De aceea nici revoltele lui literare nu poartă semnul clar al autenticității; și germanolatria lui patetică apare tot așa de puțin consistentă în esență cât era de pompoasă și fără măsură în formulele ei. David Strauss, după toate amabilitățile de rigoare, e nevoit să observe că biograful francez al lui Isus nu cunoștea din studiile germane decât ce era tradus în franțuzește; de altfel, se pare că informațiile despre exegeza nemțească, cea atât de mult invocată și slăvită, Renan le lua mai ales din Revue de theologie et de philosophie chretiennes, redactată de Scherer și Colani, pe atunci (1850-60) profesori de teologie la Strassbourg (vezi Virgile Rossel, Histoire des relations litteraires entre la France et l'Allemagne, Paris, 1897, pag. 200). Pe când utiliza referatele folositoare ale celor doi învățați protestanți, care citeau în adevăr nemțește, dulcele retor era complet celebru și avea la activul său peste douăzeci de ani de adorație patentă pentru cultura nemțească.

Pare că în acest suflet de cleric scăpat în lume, știința și stilul au rămas dezbinate în principiu: "Un bon ecrivain est oblige de ne dire a peu pres que la moitie de ce qu'il pense" (într-un articol despre Victor Cousin, din 1858). Această stranie proclamație de scopism literar, împreună cu părerile lui despre stilul "francez", citate mai sus, puse în fața atacurilor contra retoricii, arată destul de clar încurcătura caracteristică retorului, care înțelege stilul numai ca suliman și înzorzonare suplimentară. Iar în inima seminaristului se năștea acest conflict creștin: știința este fondul, lucrul grav și serios, ea-i virtutea aspră; stilul însă, o slăbiciune, o nenorocire greu de evitat, un păcat. Educația clasicistă și bisericească exagerase probabil această opoziție: austeritatea științei era, în gândul lui, sporită prin măiestria învățăturilor teologice; iar stilul, definit clasicește ca ornament, amenința cu autoritatea lui specifică, străină cu totul de acea a științelor moderne, laice ori sacre. Desigur, acest caz de conștiință n-a fost tragic; o simplă perplexitate teoretică. Este instructiv să-ți amintești că și lui Bossuet i se întâmplă, la ocazii diverse, să judece aspru, în numele simplicității creștinești, podoabele deșarte ale vorbirii: în faptă, amândoi clericii parizieni, la două sute de ani depărtare, s-au purtat la fel: au făcut stil - și încă cum!

Renan prepară stil și-l aplică, dinafară oarecum, pe idei și pe fapte. Aplicația se vede; vorbirea lui este exemplu de stil ornat. Metoda lui de a friza, coafa și agăța panglicuțe se vede bine atunci când lucrează asupra unui text dat. În Istoria bisericească a lui Eusebius (V, 1) se citează întreagă o scrisoare a creștinilor din Lyon către frații din Frigia, despre chinurile și moartea câtorva credincioși din capitala Galiilor. Această dare de seamă, în spirit desigur apologetic, este totuși simplu și sobru scrisă, un fond cu deosebire ispititor pentru retorul modern. Povestirea veche, cu tonul ei de proces-verbal, te duce la fața locului și te înfiorează; Renan intervine, amplifică, fardează - adorabil, sublim: "Quelle gloire d'affirmer devant tout un peuple son dire et sa foi!... A tout ce qu-on lui demandait, il repondait en latin: Christianus sum. C'etaient la son nom, sa patrie, sa race, son tout...Quelle meilleure maniere de rehabiliter et d'affranchir l'esclave que de le montrer capable des memes vertus et des memes sacrifices que l'homme libre! Comment traiter avec dedain ces femmes que l'on avait vues dans l'amphitheâtre plus sublimes encore que leurs maîtresses?... Se penetrant de son role, elle appelait les tortures et brulait de souffrir... Blandine fut prodigieuse d'energie et d'audace. Elle fatigua les brigades de bourreaux qui... La bienheureuse, comme un genereux athlete, reprenait de nouvelle force dans l'acte de confesser le Christ.. C'etait le moment le plus emouvant de la journee... La fermete des deux martyrs etait admirable... Blandine ne cessait de prier, les yeux eleves au ciel... Blandine fut sublime... D'elle-meme, elle alla se placer au bout de l'arene, pour ne perdre aucune des parures que chaque supplice devait graver sur sa chair"... (în volumul Marc-Aurele). Exemplul merită să devie clasic: impresia este distrusă fără rest. Este ciudat: asemenea tipice amplificări și coloraturi, de o patentă nulitate ca gândire și imagine, care alternativ moleșesc și exasperează, cred, orice atenție normal viguroasă, sunt echivalente literare exact corespunzătoare unei Priere d'une Vierge sau parafrazelor de bravură a la Thalberg, din pianistica de salon de pe vremuri; de ce în literatură La Priere d'une Vierge este încă atât de valabilă? Valabilă chiar pentru oameni care în muzică sau în alte arte sunt, sau par, luminați.

Toată viața internă a scriitorului acestuia pare c-a fost ținută în registru dublu; era dintre acei care, hotărât, nu scapă de cabotinismul ecleziastic. De aceea, afectația se vede c-a fost, un moment, pentru dânsul o problemă iritantă.

"L'homme veut a toute force etre ce que l'on croit qu'il est (subliniat în text). Que de fois j'ai eprouve cela! Un poids terrible me portait a etre ce que je croyais que l'on pensait de moi, quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... "Je souffre horriblement aussitot que je peux trouver en moi quelque chose d'affecte, un ton pris, surtout visant au beau et au sublime. Oh! alors tout me devient suspect"... "Il est remarquable que je redoute l'affectation pour le beau, mais jamais pour le bon". Concluzia practică din aceste grozave suferințe: "il faut decidement que je prenne sur ce point mon parti et que bon gre mal gre je marche au beau. Qu'importe que j'ai ete affecte une minute? Et au fait, quel mal y a-t-il a cela au sens que je l'entends? Cette affectation n'est autre que la volonte reflechie de viser a quelque chose de grand" (Cahiers de jeunesse, pag. 247, 334, 5). Fără îndoială, definiția-i nobilă; dar nu modifică deloc natura mecanismului moral pe care caut să-l fixez aici: elementul hotărâtor îl arată vorbele de mai sus: "quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... La bătrânețe, Renan și face, din acest punct de vedere, bilanțul următor: "un certain manque apparent de franchise dans le commerce ordinaire de la vie m'est pardonne par mes amis, qui mettent cela sur le compte de mon education clericale. Je l'avoue, dans la premiere partie de ma vie je mentais assez souvent... par bonte, par dedain, par la fausse idee qui me porte toujours a presenter les choses a chacun comme il peut les comprendre... Depuis 1851, je ne crois pas avoir fait un seul mensonge" (Souvenirs, VI, 4). Soră-sa izbutise, zice, să-l dezvețe de a spune fiecăruia lucrurile nu cum le gândește, ci "cum celălalt le poate pricepe"; "elle me montra fortement les inconvenients de cette maniere d'agir, et j'y renoncai". Dar nu știu cum să împac acest j'y renoncai categoric cu următoarea spovedanie generală: "sauf le petit nombre de personnes avec lesquelles je me reconnais une fraternite intellectuelle, je dis a chacun ce que je suppose devoir lui faire plaisir" (ibid., III, 1). Renunțase probabil fără succes; desigur însă, mărturia vinovatului confirmă cât trebuie ghidușia veninoasă a lui Leon Daudet: "Renan secouait debonnairement, de droite a gauche, sa trogne malicieuse et couvrait de compliments effrayants le moindre abruti... On n'entendait que ceci: "Comme vous avez raison! Combien cette reflexion est juste!" Il se fichait avec delices de tout ce monde qu'il meprisait mais ou il trouvait, avec l'encens, le boire et le couvert" (Devant la douleur, 1915, pag. 139-142). Această politețe, hipertrofică până la comic, inspira pe Renan și în fabricarea stilului.

Scrisul lui se gătește anume de dragul publicului - "si le public avait la tete assez forte, il se contenterait de la verite; ce qu'il aime, ce sont presque toujours des imperfections" (Souvenirs, VI, 4). Acest stil, făcut prin urmare pentru capetele slabe, era clasicist; era doar stilul unui admirator al lui Villemain, al lui Cousin și, cu toate protestările puse la cale pe urmă, stilul elevului lui Dupanloup și al seminarului Saint-Sulpice, unde se zicea curent Monsieur Fenelon, Monsieur Bossuet. În definitiv, Renan credea în valoarea exclusivă a clasicismului pentru vorbirea frumoasă, așa cum cerea oficialitatea și publicul obișnuit, în care și pentru care trăia. "Je compris assez vite qu'il n'y a qu'une seule forme pour exprimer, ce qu'on pense et ce qu'on sent, que le romantisme de la forme est une erreur" (Souvenirs, II, 3. Cf. Priere sur l'Acropole: "J'ai ecrit selon quelques-unes des regles que tu aimes, o, Theonoe, la vie du jeune dieu"...). Dar declară îndată că această formă unică stă în contrazicere cu sensibilitatea lui: "tout me predestinait au romantisme de l'âme et de l'imagination". Încă o mărturisire dar că stilul era adoptat cu bună știință, și nu creat din impuls propriu. Convingerea că stilul este pentru public l-a făcut ca, din zestrea clasică, să culeagă cu deosebit interes pomada și parfumul oratoric. Este instructiv să observi cum Taine, omul dinadins făcut ca să contrasteze cu Renan, n-a extras din același trecut național decât procedări de claritate pedagogică; a păstrat astfel rodul eminent și cel mai durabil poate al metodei clasice franceze. De altfel, vorbirea lui se naște din impuls propriu, este actuală, adesea rezultată din viziune artistică. Renan își face, din contră, scrisul cu intenție să-și costumeze știința, cu duplicitate retorică - vorba lui este un țesut de eleganțe de mult expirate. Repetiții și gradații, apostrofe, întrebări, exclamații, locuri comune sentențioase, portrete morale lucrate în mozaic de epitete grave sau grațioase, perifraze eufemistice (de exemplu, răpciugii Renan nu-i zice morve, ci: la plus terrible maladie du cheval!) - toate aceste frumuseți reglementare, scumpe marelui secol, sunt presărate în text, cu neobosită îngrijire, de acest adept șiret al grațiilor literare de pe vremuri, pare că dinadins ca să provoace atenția celor care le pândesc cu admirație, ca și a celor care fug de dânsele. În interesul acestor categorii dușmane de cititori dau aici o culegere pe care o cred substanțială.

"...C'est l'agacement, c'est l'irritation, c'est l'enfer... Ah! barbares (așa strigă totdeauna damele pasionate în tragediile lui Racine), oubliez-vous que nous avons eu Voltaire, et que nous pourrions encore vous jeter a la face le pere Nicodeme, Abraham Chaumeix, Sabathier et Nonotte?... Mais pourquoi donc employer contre nous une arme que vous nous avez reprochee?"

"... Les choses sont serieuses. Qui n'a senti en face d'une fleur qui s'epanouit, d'un ruisseau qui murmure, d'un oiseau qui veille sur sa couvee, d'un rocher au milieu de la mer, que cela est sincere et vrai? Qui n'a senti, a certains moments de calme, que les doutes qu'on eleve sur la moralite humaine?... Par quoi le prendrait-on, puisque le scepticisme rit le premier de toutes choses? Mais comment un croyant qui se moque d'un autre croyant ne voit-il pas?... On a detruit le charme, il n'y a plus de retour possible. De la une affreuse, une horrible (ce gradație perfectă!) situation. Oh! cela est intolerable! Que faire? Lâcher les brutes sur les hommes? Oh! non, non; car il faut sauver l'humanite et la civilisation a tout prix. Garder severement les brutes et les assomer quand elles se ruent? Cela est horrible a dire. Non! il faut en faire des hommes, il faut leur donner part aux delices de l'ideal, il faut les elever, les ennoblir, les rendre dignes de la liberte...

Quoi! vous trouvez mauvais qu'ils desirent ce dont vous jouissez? Voudriez-vous precher au peuple la claustration monacale? Si cette vie est bonne, pourqui?... Si elle est mauvaise, pourquoi? Quoi! un homme qui resigne toute sa vie!... Eh, grand Dieu! qu'importe, je vous prie? Qu'importe, a la fin de cette courte vie?... Heros de la vie desinteressee, saints, apotres, moines, solitaires, cenobites, ascetes, poetes et philosophes sublimes qui aimâtes...; sages, qui...; et toi surtout, divin Spinoza!... Mais que je retrouve bien dans vos plus sublimes folies les besoins et les instincts suprasensibles de l'humanite!..."

Toată această emoție pomădată și regulat ondulată agrementează o apologie pentru drepturile erudiției severe - l'Avenir de la science. Ca să îmbogățesc impresia, transcriu perfectul final de melodramă pentru moartea lui Marcu Aureliu: "horrible deception pour les gens de bien! Tant de vertu, tant d'amour n'aboutissant qu'a mettre le monde entre les mains d'un equarrisseur de betes, d'un gladiateur! Apres cette belle apparition d'une monde ilyseen sur la terre, retomber dans l'enfer des cesars, qu'on croyat ferme pour toujours!... Adieu, vertu; adieu, raison. Puisque Marc-Aurele n'a pu sauver le monde, qui le sauvera? Maintenant, vivent les fous! Vive l'absurde! vivent le Syrien et ses dieux equivoques!"... Cum lesne se vede, nu dau decât exemple de broderie; țesutul obișnuit al elocvenței clasiciste, așa-numitele "developpements", adică diluări sistematice ale gândirii după anume reguli, îl las pe seama cititorului bine informat; altfel ar trebui să copiez, probabil, mai mult de jumătatea paginilor iscălite de Renan. Numai pentru tehnica portretelor, combinate exact după canoanele secolului al 17-lea, din formule generale și maxime morale, frumuseți mobile ca insigniile de cotilion, vreau să dau probe, pentru a împlini pe cât se poate fizionomia obișnuită a stilului acestuia de continuă deghizare în forme din alte vremuri.

"C'est la gloire des souverains que deux modeles de vertu irreprochable se trouvent dans leur rang. Le trone aide parfois a la vertu. Le souverain, serviteur de tous, ne peut laisser son originalite propre s'epanouir librement - le souverain vraiment digne de ce nom observe l'humanite de haut et d'une maniere tres complete. La froideur de l'artiste ne peut appartenir au souverain. La condition de l'art c'est la liberte; or le souverain, assujetti qu'il est aux prejuges de la societe moyenne, est le moins libre des hommes. Il n'a pas droit sur ses opinions; a peine a-t-il droit sur ses gouts"... (exemplu mare de adevărat developpement clasic: variația unui loc comun prin alte locuri comune, variație mascată aici printr-o falșă concizie - căci simpla înșirare de fraze scurte nu-i concizie). "L'esprit va bien rarement sans quelque malignite". "Ce qui lui manqua, ce fut, a sa naissance, le baiser d'une fee" (și nițică poezie, prin urmare!). "Cette facon de s'aveugler volontairement est le defaut des coeurs d'elite". "La valeur morale de l'homme est en proportion de sa faculte d'admirer" (maxime psihologice predestinate pentru Morceaux choisis).

Ultimul aforism Renan îl auzise, ca școlar, de la Dupanloup (Souvenirs, III, 3), și l-a păstrat cu grijă patreuzeci de ani, pentru ca să-l aplice într-un portret moral; să conservi astfel de stil oratoric o viață întreagă - ce minunate efecte putea să aibă corsetul clasic bine strâns și răbdat cu zel de preot literarizant! Tot astfel omul acesta, care vrea să se arate pătruns de spirit istoric și modernă înțelepciune relativistă, utilizează liniștit cel mai comun patos și se indignează academic contra cezarilor ("la saturnale de crimes la plus effrenee dont le monde se souvienne - Rome, ecole d'immoralite et de cruaute - les plus choquantes ignominies - tous les vices s'affichaient avec une cynisme revoltant, les spectales avaient introduit une affreuse corruption"); și repetă despre vechii greci copilării școlare și scandalos falșe, de pildă că viața elină - ("qui avait ete charmante un jour" șapte veacuri de viață a unor grupe omenești cu însemnate deosebiri între dânsele, și supuse la deosebite influențe străine, rezumate așa după vechi tipic retoric, într-o simplă idilă!) - viața elină a decăzut "faute d'honnetete et de bonte", sau că "le sentiment profond de la destinee humaine manqua toujours aux grecs qui, en vrais enfants fu'ils etaient, prenaient la vie d'une facon si gaie, que jamais ils ne songerent a maudire les dieux"... Cititorul să comenteze cum va ști vechea și adorabila formulă; poate că următoarele ingrediente de decor clasic îi vor fi de oarecare ajutor: "mer d'azur, air limpide, ciel serein, rochers, revetus d'un leger duvet de verdure, bleu vif de la mer - quelque chose d'admirable - les flots dansent une ronde eternelle autour de l'horizon, monde feerique d'un cycle de dieux marins et d'Oceanides, menant une vie brillante d'amour, de jeunesse et de melancolie, en des grottes d'un vert glauque, sur des rivages tour a tour gracieux et terribles, lumineux et sombres. Calypso et les Sirenes, les Tritons et les Nereídes, charmes dangereux de la mer, caresses a la fois volupteuses et sinistres, Daphnis et Chloe, Theocrite, Moschus, Hero et Leandre"... Aceasta-i insula Patmos, sau orice altă insulă din Arhipelag, zisă elocvent, putem spune chiar: cantabil.

Atât de tare este scrobită vorbirea acestui om cu retorica școlilor, gândirea lui atât de continuu supusă deghizării clasiciste, încât nici pe bătrâna d-nă Renan, mama, nu o iartă să povestească o întâmplare din orășelul ei fără marafeturi în gustul acesta: "Elle (este vorba de fata unui nobil scăpătat, aproape tâmpită de sărăcie și singurătate) ne lui demandait pas un regard (era îndrăgostită de un preot): une pensee eut suffi. Qu'il admît seulement son existence, elle eut ete heureuse... Le vicaire etait la seule personne de son rang, qu'elle vît, s'il est permis de parler de la sorte... Tu sais (M-me Renan povestește fiului ei) le charme infinit de... nos bons ecllesiastiques bretons... Le coeur et les sens se transformaient en lui en quelque chose de superieur... Mariez le pretre, et vous detruisez un des elements les plus necesaires (acum M-me Renan apostrofează, evident, un public mare)... Sa passion etait un feu silencieux, intime, devorant (superbă gradație, secundum artem!)... Lui, beau, jeune, toujours occupe de fonctions majestueuses, officiant avec dignite au milieu d'un peuple incline, ministre, juge et directeur de sa propre âme! C'en etait trop (în adevăr)... Comme un violent cours d'eau qui, rencontrant un obstacle infranchissable, la pauvre fille"... Și nu-s destul așa cum sunt aceste enorme mofturi oratorice; mai trebuia, pentru culminație, și un discurs al nenorocitei către ea însăși, pus tot în sarcina d-nei Renan: "Quoi! se disait-elle, je ne pourrai arreter un moment son regard? il ne m'accordera pas que j'existe? je ne serai rien quoi que je fasse?&ldots; Son amour, ce serait trop desirer, mais son attention, son regard?... Etre mere par lui, oh! ce serait un sacrilege; mais etre a lui, etre Marthe... oh! ce serait le paradis!" Desigur, este o faptă rea să pocești astfel, cu zorzoane de carnaval literar, figura venerabilă a unei femei pe care ne-o închipuim foarte cumpătată și sănătoasă la minte și la vorbă. Mare pedeapsă pot fi părinților copiii stricați de literatură!

Față de oamenii cu care stă de vorbă, față de publicul care are să-l cetească, Renan păstrează același regim de strâmbături amabile: pe cei din salon îi abrutizează cu enorme complimente sirupoase, iar publicului cititor îi servește istorie religioasă sau literatură diversă, dreasă cu toate ingredientele unei vechi cofetării stilistice.

Un produs de prefăcătorie literară cu deosebire instructiv sunt dialogurile și dramele filozofice. Dialogul este ispita veșnică a erudiților și filozofilor literarizanți; pentru acești amatori de gloriolă artistică, dialogul pare să fie treapta cea mai accesibilă a plasticii literare. În realitate, printre formele diverse ale fanteziei, tipul dramatic se arată a fi unul din cele mai excluzive și mai rare; creațiile lui specifice realizează un maximum de obiectivizare estetică. Acest tip este aproape o curiozitate psihologică, deoarece pornirea imediată și universal-umană este monologul perpetuu. De acolo vine, cred, inconștiența cu care mulțimea talentelor slab diferențiate fabrică, în cadre diverse, atât dialog deplorabil. Pentru învățați îndeosebi, răul a pornit de la Platon. Dar Platon era, desigur, poet; scrisese drame și ditirambi înainte de a se gândi la știință. Moartea lui Socrate, capricios împărțită în două dialoguri, este o nuvelă strălucitoare de vigoare dramatică. Totuși, succesul dialogului ca expresie de gândire filozofică este, chiar în cazul acestui maistru, cel puțin discutabil. Unul dintre cei mai moderni oameni printre filologii clasici de astăzi, Wilamowitz-Moellendorff, cu toată admirația lui pentru artistul Platon ("die volkommenste Prosadichtung heute noch, also wohl bis zum jungsten Tag3!" - vede bine rezistența din ce în ce mai neînvinsă a gândirii abstracte contra formei dialogului. Aproape fără să vrea, acest admirator arată nereușita esențială chiar pentru acest poet filozof, cu excepționale, poate chiar unice aptitudini. Iar cine judecă deplin liber de cultul mii de ani impus prin rutina pedagogică vede că textul "dialogurilor", într-o mare proporție, nu-i decât monologul lui Socrat, întrerupt din loc în loc prin câteva silabe afirmative ori negative. Nulitatea acestor exasperante pseudoreplici este patentă. Mai ales pentru expunere de doctrină, această procedare catehismatică formează o diversiune de tot copilăroasă, care plictisește absurd atenția.

Renan pretinde că forma dialogului este, astăzi (!?), cea mai potrivită pentru expunerea "ideilor filozofice" - "qui ne sauraient etre l'objet de demonstrations". Dar dintr-un discurs tăiat în bucăți, despărțite prin nume proprii, nu se fac dialoguri. Cititorul treaz nu se poate înșela cu astfel de ieftină învârteală; atenția lui trece peste nume, fiindcă ele, și bucățile de care-s lipite, n-au viață proprie, ci sunt numai o dispoziție grafică fără justificare internă. Motivarea lui Renan nu-i decât un pretext cochet; ambiția profesorului om-de-lume să ne dea, pe lângă știință "severă", mici suplimente de poezie, este motivul adevărat al falșelor dialoguri. Trebuie să fie mai întâi fantezia natural plină și obsedată de figuri vii pentru ca să poată naște dialog autentic. Argumente în favoarea și cele în contra unei teze abstracte, oricât de clar așezate, nu se schimbă în persoane numai dacă scrii nume proprii sonore în capul paragrafelor.

Dintre fardurile cu care Renan își drege neobosit scrisul, nuanțele lirice sunt cu specială grijă aplicate în Rugăciunea pe Akropolis. Un psalm clasicist de o eleganță ireproșabilă. Exclamații continue - frizate, pomădate, aduse frumos, după regulile bune. Oh! ah! oh! ah! O! Nu se poate entuziasm mai bine tăiat pe talie; șade turnat. Epitete sonore, dar și istoric exacte; unul chiar cu arătare precisă a numărului inscripției unde se găsește. Un "abandon" delicios, o combinație de solemn cu familiar încântătoare. Arheologie poetică superioară, consacrată în discursuri de recepție - "le parfait laius", cum se zice în limba studențească. Zaharica didactică-mondenă; minune de elocvență îngerească, vreau să zic: fără sex, clerico-feminină... Și cu ce adorabilă "nonchalance" este prezentat buchetul: "un vieux papier que je retrouve (ce întâmplare - nu?) contient ceci!"... Vă rog!

Deși s-a făcut literat și jurnalist parizian, Edmond Scherer a rămas ceea ce fusese: un teolog protestant inteligent, cuminte, serios. De aceea perplexitatea lui față de cochetăriile comedianului ecleziastic este adeseori amuzantă, totdeauna instructivă. Scherer se întreabă, de pildă, cu nesfârșită mirare: de unde știe Renan atâtea despre sfântul Pavel? "Je ne sais ou il a vu saint Paul: ce qui est certain c'est qu'il l'a vu. Il le faut bien, puisqu'il l'appelle un laid petit juif. Que dis-je? il le decrit des pieds a la tete; il etait de courte taille, epais, voute, epaules fortes qui portaient bizarrement une tete petite et chauve; face bleme envahie par une barbe epaisse, nez aquilin, yeux percants, sourcils noirs se rejoignant sur le front" (Etudes sur la litterature contemporaine, IV, 191). Asupra sfântului Luca imaginația lui Renan operează și mai energic. Pavel zice în una din scrisori: "Luca, medicul, care mi-e foarte drag". Este vorba de acela căruia tradiția îi atribuie a treia evanghelie. Și asta-i tot ce se știe despre dânsul! Dar Renan are informații speciale: "Luc avait recu une education juive et hellenique assez soignee - esprit doux, conciliant, âme tendre, sympathique, caractere modeste et porte a s'effacer... Luc est a la lettre fascine par l'ascendant de Paul". Afară de aceasta: Luca stima mult pe ofițerii romani, probabil studiase armata romană în Macedonia, avea considerație deosebită și pentru funcționarii civili; în sfârșit, el a compus "ces delicieux cantiques de la naissance, de l'enfance de Jesus, ces hymnes des anges, de Marie... ou eclatent en sons si clairs et si joyeux le bonheur de la nouvelle alliance". Scherer se întreabă: "ne dirait-on pas que M. Renan a connu personnellement saint Luc, ou qu'il a puise des memoires inedits?" (l.c.). În aceste curioase exemple se vede cum un istoric de la 1850, îndrăgostit ostentativ de metodele erudiției moderne, ajunge, totuși, în formă și în procedare, să semene cu un abbe Velly din secolul al 18-lea, care scria în istoria Franței frumuseți ca acestea: "Childeric fut un prince a grandes aventures... C'etait l'homme le mieux fait de son royaume; il avait de l'esprit du courage; mais ne avec un coeur tendre, il s'abandonnait trop a l'amour: ce fut la cause de sa perte. Les seigneurs francais, aussi sensibles a l'outrage que leurs femmes, l'avaient ete aux charmes de ce prince"... Asta se chema pe atunci: "rendre fort agreable le chaos de nos premieres dynasties". Augustin Thierry, dând seamă despre acești istorici distractivi de pe vremea lui Ludovic XV, zice naiv: "j'ai peine a me defendre d'une sorte de colere". Și tocmai Renan spune despre Thierry: "il fut pour moi un vrai pere spirituel" (Souvenirs, VI, 5): tatăl spiritual luptase din toate puterile ca să pună capăt istoriei anahronistice; fiul, de dragul eleganțelor distractive, colorează și costumează izvoarele cu cea mai drăgălașă fantezie. În acest spirit sunt și comparațiile lui cunoscute, evident căutate, ca să amuze cu orice preț: profetul Hosea, un predicator al ligii sau un pamfletar puritan din vremea lui Cromwell; profetul Amos a scris primul articol de jurnalism intransigent în anul 800; Isaia este tocmai Emile de Girardin, sau chiar Armand Carrel; în sfârșit, profeții toți străbat Palestina "en monome" (sic!).

Față de această erudiție amuzantă, Scherer amintește "procedările ușuratice", "lipsa de precizie", "metoda învechită", evidente încă din primul volum al Originilor creștinismului. Pentru Renan, în general, toate izvoarele au un fond de adevăr - principiu inventat anume pentru a justifica povestirile ornate, în contra adevărului elementar. "Abandonne-t-il un fait ou un recit, il veut qu'il y reste un fond de verite... Les prodiges qui signalerent la descente du Saint-Esprit sur les apotres s'expliquent par un orage. Si Saint-Jean n'a pas ete plonge dans de l'huile bouillante, il a peut-etre ete plonge dans de l'huile que ne bouillait pas. Ces menagements de M. Renan pour la tradition me font toujours penser malgre moi a une celebre trouvaille de l'ecole rationaliste: Jonas et son sejour dans l'estomac d'un cetace se reduisaient a l'abandon du prophete dans une île dont l'auberge etait a l'enseigne de la baleine... Renan ne peut se persuader, ce qui est pourtant l'une des principales conquetes de la critique moderne, que les legendes se forment, que les prodiges s'inventent et que les apocryphes se fabriquent de toutes pieces". Iar concluzia lui Scherer este memorabilă pentru înțelegerea eruditului și artistului teolog: "Un trait bien caracteristique de la maniere historique de Renan est sa repugnance a ignorer et a avouer qu'il ignore. On le tient pour un sceptique: je ne connais pas, quant a moi, d'intelligence plus refractaire au doute" (Etudes, VIII, 111-114). Cu acest ultim caracter, fizionomia diletantului cu orice preț este completă. Judecata lui Scherer e adâncă; dar privind lucrurile mai altfel, el era, poate, un naiv, și la toate acestea istețul literat ar fi putut răspunde cu veselie gasconă: "Au fait, messieurs, toutes mes histoires ne vous font-elles pas une belle galejade?" Așa, înțelegem. Să generalizăm numai puțin vorba lui Leon Daudet: "Il se fichait avec delices de tout ce monde" - și nu ar mai fi nimic de zis.

Renan scrie totuși: "J'ai passe un an a eteindre le style de la Vie de Jesus, pensant qu'un tel sujet ne pouvait etre traite que de la maniere la plus sobre et la plus simple" (Souvenirs, VI, 4). În adevăr, jocul fusese cam tare, și critica răspunsese în ton: "histoire des trois mousquetaires de l'Eglise - bonbons qui sentent l'infini - un Christ retouche par un pinceau ou se mele etrangement le bleu melancolique de la poesie moderne, le rose de l'idylle du dix-huitieme siecle et je ne sais quel grisâtre philosophie morale empruntee, dirait-on, a La Rochefoucauld - M. Renan, un Luther Nemorin!"... Dar Renan avea, se pare, o idee foarte particulară despre sobrietate; și dacă a muncit atâta ca să "stingă", cum zice, stilul Vieții lui Isus, exemplele pe care le-am dat din volumele următoare ale operei arată, mi se pare, că incendiul stilistic izbucnise din nou; cel puțin tabloul insulei Patmos este un pojar formidabil. Să nu ne grăbim însă: omul acesta se bucura de o rară luciditate. "La note moyenne de la prose academique du XII-e siecle est au ton de Seneque. Le bon effet que produisent, traduites en francais, les oeuvres de cet habile rheteur et meme les declamations tragiques qu'on met sous son nom m'ont toujours paru quelque chose d'alarmant. Seneque, prenons-y garde, est notre modele; quand nous ne sommes qu'a son diapason, nous passons pour sobre" (Nouvelles etudes d'histoire religieuse, 1884). Atunci? Atunci constatăm numai că avem înainte o problemă intimă națională a vieții literare franceze, prea complicată ca să aibă loc mai mult în această notă. Cred însă că unele observații ale mele ar putea fi de folos cui ar vrea să se gândească la acea capitală întrebare de istorie literară și de psihologie etnică și socială.

În cazul lui Renan, năravul și școala au fost, se vede, mai tari decât impulsul critic care se arată, mai sus, în judecata despre Seneca și stilul francez. Grația și eleganțele irezistibile ale umanistului salonier Dupanloup au luminat pentru totdeauna cu retorice raze sufletul sugestibil al bretonului parizianizat. "Je ne voyais (după ce trecuse de sub direcția "strălucită" a lui Dupanloup) l'antiquite que par Telemaque et Aristonous. Je m'en rejouis. C'est la que j'ai appris l'art de peindre la nature par des traits moraux" (Souvenirs, IV, 2). Adevărat! Între Monsieur Fenelon și Monsieur Dupanloup, având înaintea ochilor frumusețile dichisite ale Odiseii în danteluțe, portretul literar al lui Renan este desăvârșit ca logică și expresie.

Negreșit, orice artă este și artificiu. Dar nu-i decât artificiu dacă între procedările de expresie și temperamentul propriu-zis, animalic, al individului nu-i comunicare intensă și continuă. Renan era tip de inteligență cumpănită; placid, prudent până la șiretenie, potrivindu-și, cum singur spune, manifestările după sufletul publicului, oricare ar fi. Acest om își dă, cu sistemă, febră lirică și erupții oratorice, procedând astfel la confecționarea unei voluminoase travestiri stilistice. Cine îl asculta pentru întâia oară vorbind la curs era surprins: firea și vorba omului acestuia contrastau prea violent cu stilul lui scris. O virtuozitate curioasă - preoțească poate... Dacă nu ești sugestibil pentru astfel de lirism a froid (și numai pentru acești nesugestibili am scris Nota aceasta) îi zâmbești fără multă supărare; iar acolo unde trece măsura, îți aduci aminte de instantaneul aprigului Leon Daudet - ori te gândești, chiar, la cuvântul profund onest al lui Cambronne.