Peneș Curcanul
Peneș Curcanul de Vasile Alecsandri |
din volumul: "Ostașii noștri", 1888 |
Plecat-am nouă din Vaslui,
- Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
- În pept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
- Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
- Ș-aveam și pene-n frunte.
Toți dorobanți, toți căciulari,
- Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
- Și cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
- Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
- Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug,
- Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
- Sărmana, scumpa țară.
Așa ne spuse-n graiul său
- Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
- Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
- Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-adimenea
- Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
- De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
- Zburăm la luptă cruntă!“
„Cu zile mergeți, dragii mei,
- Și să veniți cu zile!“
Ziceau atunci bătrâni, femei,
- Și preoți, și copile;
Dar cel sergent făr' de musteți
- Răcnea
- „Să n-aveți teamă,
Românul are șepte vieți
- În pieptu-i de aramă!“
Ah! cui ar fi trecut prin gând
- Ș-ar fi crezut vrodată
Că mulți lipsi-vor în curând
- Din mândra noastră ceată!
Priviți! Din nouă câți eram,
- Și cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu ... și am
- În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
- Năprasnica secure,
De-abate toți copacii mari
- Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumei neagră stea
- Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
- Și când securea-i coasă!
Copii! aduceți un ulcior
- De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
- Și jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
- Și mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la frații mei,
- Cu toți periți în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
- Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
- Râzând de-a boambei șuier.
Deodat-o schijă de obuz
- Trăsnind ... mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
- Ș-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
- Prin Dunărea umflată,
Și nu departe-am tăbărât
- De Plevna blestemată.
În fața noastră se-nalța
- A Griviței redută,
Balaur crunt ce-amenința
- Cu gheara-i nevăzută.
Dar și noi încă o pândeam
- Cum se pândește-o fiară
Și tot chiteam și ne gândeam
- Cum să ne cadă-n gheară?
Din ziori în ziori și turci și noi
- Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunți de popușoi
- Ca să hrănești porumbii.
Și tunuri sute bubuiau ...
- Se clătina pământul!
Și mii de bombe vâjâiau
- Trecând în zbor ca vântul.
Ședea ascuns turcu-n ocol
- Ca ursu-n vizuine.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
- El tot în carne vie ...
Ținteș era dibaci tunar,
- Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
- Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
- Un glonte, numai unul,
Și bietul Ținteș căzu mort,
- Îmbrățișându-și tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad
- Erau în sentinele.
Ferbea văzduhul ca un iad
- De boambe, de șrapnele.
În ziori găsit-am pe-amândoi
- Tăiați de iatagane,
Alăture c-un moviloi
- De leșuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
- Cu lifta cea păgână
Și chiar murind ei n-au lăsat
- Să cad-arma din mână.
Dar ce folos! ceata scădea!
- Ș-acum rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
- Și cu sergentul, șese! ...
Veni și ziua de asalt,
- Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
- Față cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
- Ne zis-aste cuvinte
„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,
- Copii, tot înainte!“
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
- „Amin! și Doamne-ajută!“
Apoi la fugă am împuns
- Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
- Voinicii toți cu mine!
Și cum la șanturi alergau
- Cu scări și cu fașine!
Iată-ne-ajunși! ... încă un pas.
- „Ura!-nainte, ura! ...“
Dar mulți rămân fără de glas.
- Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi răpede-un foc
- Cât nu-l încape gândul.
Un șir întreg s-abate-n loc,
- Dar altul îi ia rândul.
Burcel în șanț moarte zdrobind
- O tidvă păgânească.
Șoimu-n redan cade răcnind:
- „Moldova să trăiască!“
Doi frați Călini, ciuntiți de vii,
- Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
- Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul căpitan,
- Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
- Să fie șoim de munte!“
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
- Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
- Sărim delaolaltă.
Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,
- Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum
- Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah!“ turcii răcnesc,
- Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
- Pe crâncena redută.
Ura! Măreț se-nalță-n vânt
- Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
- Căzuți pradă urgiei!
Sergentul moare șuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
- Stindardu-n fâlfâire!
Și eu, când ochii am închis,
- Când mi-am luat osânda
„Ah! pot să mor de-acum, am zis,
- A noastră e izbânda!“
Apoi, când iarăși m-am trezit
- Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
- „Virtutea militară“! ...
Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept
- Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din pept,
- Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică-n az
- Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
- Și moartea vitejească!