Pelerinul pasionat

Jump to navigation Jump to search
Pelerinul pasionat
de Dimitrie Anghel
Publicată în Ramuri, VI, 9 [18], 10 oct. 1910. p. 4—7.


Teoria dezrădăcinaților lui Barrès nu e totdeauna adevărată. Cel tare, ori de unde ar pleca, fără a privi cu regret peste umăr casa părintească și orașul unde s-a născut, nu va pieri. Nu va pieri cînd ochii lui vor fi țintiți spre o stea călăuzitoare.

În monstruosul oraș, adevărat Babilon modern, spre care aventurieri și trubaduri, speculanți și hetaire se îndreaptă ca să-și caute norocul, mulți cad striviți, alunecînd din ce în ce mai jos, cînd poate stînd în locul lor de baștină ar fi putut fi elemente utile și ar fi fost la adăpostul nevoilor zilnice. Mediocritatea însă e menită oriunde să piară, dar din grămada asta de halucinați și căutători de himere, unii totuși ajung, și atunci strălucirea lor devine mondială. Parisul consacrează și dă aureola aleșilor care au stăruit pentru un ideal și nu și-au întors o clipă ochii de la steaua care i-a călăuzit spre dînsul.

Unul din acești fericiți a fost și Jean Moréas. Și cine ar fi crezut aceasta, că din turma anonimă și poliglotă ce se aduna pe atunci la Café Vachette unul se va alege și va străluci mai tîrziu deasupra vremurilor.

În zgomotul acel etern, în care huruitul zarurilor cădea ca o grindină, unde partidele de pichet, nesfîrșite, dădeau loc la discuții și invective în toate vocabularele, unde book-makerii care aduceau cu dînșii un miros de grajd se adunau și încasau pariurile, unde tot soiul de ființe interlope, vînzători de tuyau-uri și curtieri de bursă își puneau la cale traficurile acolo, cu toate acestea își risipea cea mai mare parte din vreme viitorul poet al Stanțelor.

Văd încă figura lui frumoasă, de corsar oriental, cu trăsături regulate și îndrăznețe, cu părul negru ca corbul, cu mustața ridicată războinic, urmărind ceasuri întregi în mirosul de fum și de alcooluri nesfîrșitele partide de pichet, cu o veșnică havană în colțul gurii. Îl văd din cînd în cînd ridicîndu-și nalta lui statură, lat în umeri, subțire la mijloc, cum își sprijină mîinile în șolduri și privește cu ochiul sfidător prin geamul rotund al monoclului ce nu-l părăsea niciodată și pe care pe vremea aceea, cînd prințul de Sagan era arbitrul eleganțelor Parisului, îl purta atîrnat cu o lată panglică neagră, care îi brăzda fața ca o dungă de cărbune. În zgomotul si promiscuitatea aceea el însă își căuta drumul, și armonia intimă a versurilor sonore cînta în sufletul lui cum cîntă sonoritățile picurilor de apă într-o peșteră adîncă. Zarurile precumpăneau norocul unora și-a altora, regii întorși de-o mînă dibace adăugau un punct unui partener, și vremea, neîndurata vreme, curgea, scăzînd minută cu minută anii atîtor pierde-vară, adăugind însă vers cu vers gloria lui de mai tîrziu. Și el era un jucător, în arena atîtor ambiții, lucra însă pretutindeni, și, deși în mulțime era absent, căci cine are ceva în el poate gîndi ori-și-unde, Muza, pentru un poet adevărat, fiind pretutindeni ca și Dumnezeu pentru un credincios.

Ora aperitivului venea, ceasul verde, cum i se zice pe acolo, ceasul acela, cînd aerul miroasă a absint și cînd birourile și atelierele de pretutindeni își deschid porțile, dînd drumul robilor muncii. E divin ceasul acela, și amurgurile Parisului nu le-am mai văzut nicăirea. O năvală de lume ia cu asalt omnibuzurile — vorbesc de vremea cînd Metropolitanul nu era încă, și forfotă în toate părțile. Imperialele sînt pline, și o primăvară întreagă de fete, cărora le e deajuns o panglică și o floare ca să fie frumoase, ies ca din pămînt. Și nu e loc mai delicios ca să privești decît terasa unei cafenele. Pentru mulți, terasa aceea, în viața asta zbuciumată și călătoare, e ca bordul unui vas din întunericul căruia ieși ca să respiri aerul și lumina largului și să cauți la felurimea făpturilor, ori la schimbarea necontenită a priveliștilor.

Pe bordul acesta fericit, se așeza și poetul nostru, și, deși pe fața lui de corsar nu trecea nici o umbră, poate că visa la țara lui îndepărtată, unde nu era să se mai întoarcă decît o singură dată. Visa la proporțiile senine ale templelor antice profilate pe albastrul cerului, la marea veșnic cîntăreață, la viață și la moarte poate...

Cine cunoaște ce a scris el poate urmări vers cu vers aceste reverii nostalgice. Dezrădăcinatul, totuși, visa, și armoniile lui intime se resimt de frumusețea liniilor templelor antice, cadența versurilor lui răsună de cadența valurilor și în întreaga lui operă trece acel suflu antic a izvorului în care s-a adăpat. Dacă însă, după toate peregrinările și toate zgomotoasele manifeste lansate ca șef de școală, a sfîrșit prin a se reîntoarce la clasica formă a stanțelor, el însuși nu s-a mai întors la clasicul pămînt al Eladei și a murit în țara lui de adopțiune.

Și-a întors fața de la natura adevărată, și iubind Parisul cu pasiunea unui adevărat parisian înnăscut, s-a închis în zidurile lui fermecate, s-a mulțumit cu umbrarele Luxemburgului, cu triștii castani de pe bulevarde, cu toată natura meschină și anemică ce o închide un oraș. Sena pentru dînsul, cum spune undeva, "curge cu simplicitatea unui hexametru omeric", cerul mînjit și estompat de funinginea miilor de hornuri ale uzinelor el îl vede limpede ca o minune, pădurile prăfuite, pline de larma automobiliștilor și parfumate de benzină sunt demne pentru el să adăpostească sanctuarul muzelor. Pretutindeni și necurmat, icoanele culese în dragul lui Paris l-au urmărit. Pentru el Parisul a fost o obsesiune, o desăvîrșită luare în stăpînire. Pînzele albe ale unei corăbii văzute în treacăt pe marea Egee lui îi amintesc nostalgic flotilele ușoare ce plutesc de-a pururi pe valurile veșnic calme ale bazinului din grădina Luxemburgului.

Grădina aceea, frumoasă odată, plină acuma de busturile atîtor poeți ale căror versuri au murit înaintea marmorei și în vecinătatea căreia am stat și eu atîția ani de zile, nu era noapte tîrzie să nu-l vadă trecînd pe lîngă grilajul ei, îndreptîndu-se spre Mont-Rouge, unde locuia. Cînd zic că nu era noapte, înțeleg ora aceea, cînd ultimele cafenele din cartierul latin își stingeau lămpile, amintind visătorilor și incorigibililor boemi că e ceasul suprem al hodinei. Discuțiile întrerupte cădeau, femei și umbre se furișau, tovarăși de-o noapte, amintiri de-o clipă. Departe apoi, din susul înneguratului bulevard, doi ochi roșii ca de balaur se aprindeau, creșteau în mers, și huruitul trenului ce coboară din Mont-Rouge se auzea și dispărea și el.

Atunci poetul, pelerinul pasionat, își relua reveria și, cu pași înceți, cu capul plecat pe umărul stîng, cum îi stă bine unui visător, pornea și el, se oprea în loc sub un umbrar, se rezema o clipă de un trunchi ; pe orice anotimp și pe orice vreme, și mai cu seamă toamna, cînd frunzele arborilor se desprind și tremură în aer una după alta, cum una după alta reveriile lui, foaie după foaie, au căzut lîngă el de pe trunchiul minunat ce le-a purtat.

Și mă gîndesc acum, cînd silueta lui nu va mai trece în ore tîrzii sub arborii minunatei grădini care adăpostește atîta marmură și flori, ce bine i-ar sta devenit marmură și el pe înaltul unui soclu, în fața havuzului unde trec eternele flote fluturîndu-și pînzele lor albe.