Pe un volum al lui E. Gîrleanu

Jump to navigation Jump to search
Pe un volum al lui E. Gîrleanu
de Dimitrie Anghel
Publicată în Ramuri, VI, 13—14, 16 ian. 1911, p. 201—203.


Brun, ca ieșit dintr-o sticlă de cerneală, adevăratul tip de oriental; ochi languroși și veșnic îndoliați de odaliscă. Cînd nu cuvîntă, știe să privească și să asculte. Înmagazinează bun și rău, minciună și adevăr, cu lăcomia struțului care nu alege cînd îi e foame. Buna lui credință e nesfîrșită și, printr-o bizarerie curioasă, cu care l-a dotat natura, după cîtva timp de la inhibiție, el își însușește toate întîmplările, transformîndu-le și dîndu-le proporții uriașe. Invenția la el e o trebuință organică, e o reacțiune contra uniformității, un antidot fără de care viața n-ar mai avea nici un haz, e, ca să zic așa, pîinea lui cotidiană. Și-apoi, ce-are a face dacă un lucru e adevărat sau nu, cînd el poate să deștepte curiozitatea cetitorului măcar o minută, sau poate avea aparența unui adevăr.

Dacă baronul de Münchhausen, de cinegetică memorie, care și-a petrecut cea mai mare parte din existență în lumea lighioanelor, n-ar fi existat, Gîrleanu ar fi fost inconsolabil și l-ar fi inventat, desigur. Mai tare ca el în acest gen nu poate fi nimeni, și oricîți s-au încercat în turnoi-urile noastre de fanteziști, recordul dat pînă acum el îl deține.

Noul lui volum, ca o modernă arcă a lui Noe, închide în el cîteva exemplare din toate speciile de dihănii pure și impure. E o menagerie întreagă de vietăți care mișună, se bucură ori se întristează, își povestește ori își mimează micile lor întîmplări și necunoscutele drame. Fieștecare, supuse ca în fața unui dompteur, aleargă la chemarea lui, își face turul "de force", salută și pleacă. Eu, cetindu-i volumul, mi-am amintit, fără de voie, de multele ceasuri pe cari le-am petrecut în Jardin des Plantes sau în grădina Aclimatației la Paris ; și am salutat cu bucurie multe cunoștinți, am recunoscut multe subtile și juste observații făcute în treacăt, am retrăit atîtea și atîtea gesturi și am rămas uimit de sobrietatea, ușurința și plasticitatea cu cari sînt redate.

Ingenios peste măsură, econom la vorbe, el concentrează ca și cum ar fi la ultima lui filă de hîrtie, la cel din urmă pic de cerneală ce l-ar avea. Se joacă, zugrăvind miniaturi delicioase cari te încîntă și te fac să visezi, priveliști înarmate în cadre mici, avînd arar deasupra abea o dungă de cer, un început de infinit.

Să poți să simți, să te transpui, ori, mai bine zis, să ai darul să îmbraci pielea oricărui dobitoc, afară numai dacă poți crede în metempsichoză și sufletul tău își mai aduce aminte inconștient de multele avataruri prin cari ai transmigrat, e, fără îndoială, peste măsură de greu. Un om, și încă un semen al tău cu care trăiești și te-ai deprins să-l cunoști zilnic și nu ști de multe ori ce taine ascunse îl împinge să facă anumite lucruri, să ia cutări hotărîri, să apuce anumite căi.

Dar omul și durerile lui se vede că s-au banalizat, sufletul lui a fost disecat pînă la amănunțimi, și o nevoie nouă de a căuta o lume mai interesantă a făcut pe unii să se coboare in regnul dobitoacelor.

În Franța, după manieratul și elegantul Buffon, după veșnicul tînăr La Fontaine și mai noul Jules Renard, mort de curînd, această variată lume a tentat pana unui alt tînăr scriitor, Louis Pergaud, al cărui volum a și fost premiat de Academia Goncourt. S-a făcut zgomot mare despre volumul acesta numit De Goupil à Margot, pagini entuziaste s-au scris, articole trîmbițătoare în toate cotidianele. În el, ca și în volumul lui Gîrleanu, veți găsi micele drame ori măruntele bucurii, din care e alcătuită viața celor cari nu cuvîntă.

Mărturisesc însă cu un fel de mîndrie națională, și spre bucuria dobitoacelor noastre, că oricît ar fi de premiat volumul lui Pergaud nu poate fi asemănat nici pe departe cu acela al lui Gîrleanu. Unul pune cinci zeci de pagini ca să descrie mișcătoarea dramă a unei vulpi și celălalt e în stare să concentreze un elefant în trei cuvinte. Cel dintîi nu ne face grație de nici un detaliu spre a da mai multă putere unui deznodămînt, cel de al doilea alege numai cîteva amănunte și procedează prin imagini. Pergaud mărește proporțiile, celălalt le reduce și le micșorează : gîză ori girafă, la dînsul e totuna, și precum înduioșatul Heine făcea mici cîntece din marile lui dureri, tot astfel procedează și autorul nostru cu victimile lui.

Apoi, orice ar face dînsul și oricîte fantazii ar arunca el în spinarea dobitoacelor, îi e indiferent să știe că dobitoacele nu vor putea protesta, deoarece le-a luat de la început cuvîntul.

E multă milă, multă dragoste și înduioșare pentru tot acest norod înaripat sau îmblănit, multe ciripiri și scînteieri, cari te fac parcă mai bun și te predispun la visare.

Păcatul cel mare e că animalele noastre nu citesc, căci astfel gloria i-ar fi asigurată, și Gîrleanu ar deveni cel mai pismuit și mai popular dintre scriitori.

11 ianuarie 1911