Pe drumuri de apă/Intrarea câinilor în Anglia este strict oprită
Ca un orb uriaș, dus de mână de-un copil, așa intrase pipăind vaporul nostru. remorcat pe-o noapte neagră, în port la Liverpool.
Dimineața umezeala pătrundea până la oase. Puntea de fier udă. Soarele invizibil, ieșit din mare, rămânea ascuns în pânza deasă de neguri fumegânde. Numai spre răsărit o pată de un roșu-pal se întindeà între cer și apă, pe fundul orizontului de plumb.
Nimic nu erà deslușit în jurul nostru.
Portul pluteà într’un nor de ceață groasă.
In lumina difuză, înecată în aerul saturat de vapori de apă, conturul formelor se ștergeau ca într’o vagă pictură mânjită pe-o pânză încă udă. Departe, pe cheiuri, gigantice clădiri, coșuri înalte, silozuri, antrepozite, grue și elevatoare, bizar îngrămădite, ca niște fantome monstruoase apăreau confuz prin ceață — se simțeà la distantă vieața orașului fantastic, de fier și de cărbune.
Prima noapte de port. Vaporul ancorat, la adăpost, dormisem tun, în liniște și siguranță. Ca prin farmec, la vederea uscatului, trecutul tot s’a șters din minte. Uitasem toate necazurile celor douăzeci de zile și nopți de drum chinuitor pe apă. Uitasem furtuna din golful de Biscaia și cețurile din Canalul Mânecii. Numai trei zile erau până la Crăciun. De data asta se nimerise ca sărbătorile creștinești să le facem și noi după lege, pe loc, în port.
Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sângeram gingiile.
Cu o bucurie copilărească așteptam cu toții să călcăm pe uscat, să ne înfruptăm din bunătățile și darurile pământului dorit.
Pe bord o veselie sgomotoasă. Toți se pregăteau de debarcare; să guste din viata orașului, nerăbdători ca școlarii în ajunul vacanței de Crăciun.
Afară la pompa de pe punte, se înghesuiau la spălat fochiștii negri, cu brațele și picioarele goale, tatuați de praful de cărbune. In postul echipajului, la prova, zăpăceală, gălăgie și curățenie generală. Hainele și rufele se amestecau scoase din sacii în cari marinarii își țineau ghemuită toată zestrea lor.
In fața unui ciob de oglindă doi ungători se îmbrânciau să-și facă tualeta. Unul se chinuia să-și radă tuleele de barbă crescute în lungul drum pe apă. Altul, c’o perie de cizme, își netezia frezura. Crâmpee de cântece, strigăte, glume și înjurături, se ridicau de jos, din fundul vasului pe tromba de ventilație, până sus pe punte, într’un bâzâit confuz, nepotolit.
Numai Secundul, zis și soacra vaporului, neprimenit, neras dela plecare, cu șapca lui veche cercuită de galoane înverzite, trasă pe urechi, nu-și găsea astâmpăr în așteptarea inspecției vamale.
— Mai puțină gălăgie la prova și lăsați scara din babord, că vine vameșul englez, tună vocea groasă a Secundului.
După câteva minute barca vămii se opri la scară. Treptele de lemn, prinse în buloane, tremurau sub niște tălpi late.
Vameșul englez, un colos învelit într’o haină de piele, buhăit, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, călcă apăsat pe punte mormăind ceva neînțeles printre dinții care strângeau o pipă înegrită, de spumă de mare. Secundul nostru îl întâmpină cu’n ceremonios: good bye!
Pe masa din careul ofițerilor erau așezate după anumit rit, lângă actele de bord, cerneală și condee, o cutie cu țigări regale, brânză de Brăila, magiun de prune și un clondir de țuică de Văleni.
Secundul, vechi navigator, băgase de seamă că multi vameși englezi preferau, la break fast dimineața, țuică soda în loc de whisky-soda… și formele vamale se făceau cu mare înlesnire la vapoarele românești.
Secundul prinsese dela piloți și vameși vre-o două cuvinte englezești, pe care le stropșea vorbind cu gura închisă, convins că poate pronunță c’un veritabil accent britanic.
— All right! și umplu cu țuică un pahar mare de apă.
Englezul îl goli dintr’odată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii și întinse din nou paharul.
- Delicious indeed! Delicious indeed!
Verificarea actelor de bord s’a făcut de mântuială. Inspecția la magazii era de prisos. Proviziile noastre erau pe sponci.
La al treilea pahar veni și unul dintre ofițerii de punte. Spilcuit ras proaspăt și pudrat, gata să iasă în oraș.
― Vezi ce oameni cumsecade sunt Englejii, ce culantă e vama lor... nu ca la noi... zise Secundul înduioșat, cătând cu ochii galeși la Englezul care nu reusea să-și aprindă pipa stânsă de mult.
― Mai eu seamă când dă de gustul unei țuici bătrâne ca a noastră, adăugă ofițerul zâmbind pe sub mustăcioara lustruită de-un cosmetic parfumat.
Englezul se sculă greoi de pe scaun. Și după ce dădu pe gât, din picioare, încă o dușcă de țuică sifonată, se îndreptă spre ușă. Secundul se luă după el oferindu-i o cutie de țigări. Englezul silabisi pocit scrisul de pe capac: Re-ga-le R.M.S. și băgă cutia în buzunarul dela piept. La ușă întinse mâna solemn bucâtarului, care așteptă cu lista de provizii. Miron, bucătarul vaporului, un bondoc cu fălci enorme, erà gata de oraș, îmbrăcat elegant c’un palton lung împrumutat, c’o pălărie turtită, prea mică pe scăfârlia unui cap rotund și mare.
După un good bye răgușit, Englezul se îndreptă șovăind spre scară.
Dar înainte de a păși pe treapta întâia, un lung și plângător schelălăit de câine răsună în tot vaporul nostru. Călcase pe coada lui Machi; cățelul răsfățat al bordului.
A fost un moment de panică.
Englezul greoi făcu un salt de elefant, împleticindu-se înapoi, până se propti cu spatele de balustradă.
Oh! a dog... Oh a dog!... isbucni făcând niște ochi mari.
Intr’un tremur nervos începu să strige cuprins de furie, răstindu-se cu pumnii încleștați, cu ochii tulburi, cu fața-i roșie învinețită.
Secundul, care se repezise să-l susție crezând că a fost mușcat de câine sau a căzut de apoplexie, căută să-l liniștească. Englezul strigă din ce în ce mai tare:
— Aveți un câine la bord... și n’ați declarat nimic... that’is extraordinary... un câine viu! a living dog!... No! No! impossible... în Anglia intrarea animalelor vii este strict oprită... și Englezul se năpusti în jos pe scară oprindu-se grămadă în fundul bărcii.
După ce se ridică în picioare, mai strigă odată amenințător:
— Nimeni nu poate debarca... așteptați pe loc autoritățile poliției portului.
— Să știti că o să avem de furcă. Javra asta de câine ne-a făcut buclucul, zise rar și flegmatic șeful mecanic, Dimiu, zis și Englezul, pentru că servise câti-va ani pe un vapor englez.
Si pe când își răsuceà tacticos o țigară groasă, adăugă pe englezește:
„The import of the dogs ist strictts forbiden in England”.
— Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj.
― Adică: intrarea câinilor este strict oprită in Anglia. Asta orice marinar care se respectă trebuie s’o știe. Cum dracul nu v’ați priceput să închideți cotârla asta, când știați că vine vama la bord?
„O să ne frece urît Englezul. I-am căzut în labă”.
***
Căpitanul vaporului, închis în turnul lui de fildeș, izolat în cabina de sus de pe comandă, lângă camera de hărți, habar n’avea de ce s’a întâmplat pe punte. Dase ordin ca de obicei, după sosire, să nu-l supere nimeni. Avea și el drept la un pic de odihnă după atâtea nopți în care abea ațipea îmbrăcat.
Dar ordinul nu s’a putut respecta până la urmă. Prea grave urmări putea să aibă conflictul dintre Machi și vama engleză. Cazul fu adus la cunoștința Căpitanului, care se găsea în bae, plutind cu voluptate în apa călduță, pentru a-și desmorți încheiturile prinse de un vechi reumatism.
Când auzi că se așteaptă sosirea autorităților și că legătura cu uscatul e oprită, Căpitanul, foc de mânie, ieși din apă roșu, ca un rac fiert, și numai in halatul de bae coborî în goană scările pe punte.
Om bun dar iute la mânie, Căpitanul se aprindea repede, tuna și fulgera, dar se stingea de grabă.
— Dece n’am fost anunțat pe loc, înnainte de a pleca Englezul dela bord?
„Pentru ce nu s’a închis câinele când știați că vine vama?
„Să se pregătească gruele pentru descărcarea mărfii. Să se ridice flamura de chemarea pilotului”.
O șalupă cu pavilion englez se îndrepta cu toată viteza în spre vaporul nostru.
Abia atunci Căpitanul își dădu scamă că nu poate primi autoritățile engleze în halat de bae. In câteva salturi sui scara spre cabină, să-și schimbe ținuta.
Din șalupa Cǎpitǎniei portului se ridică un tânăr ras, uscat și rigid; păși solemn pe punte cu mâna dreaptă la viziera șepcii.
— Aș vrea să vorbesc personal cu D-l Căpitan al vaporului românesc.
— Imediat. Poftiți in careu.
In așteptare, Secundul se încercă să-l ispitească pe Englezul, care se ținea înfipt și mut. După obicei îi oferi țigări regale și țuică de Văleni. Englezul mulțumi, dar refuză net orice tratație. Ceace făcu pe Secund să cugete in sine: „ăsta desigur că face parte dintr-o societate de temperanță …Englezul ori bea prea mult, ori nu bea deloc”.
Când apăru Căpitanul, Englezul, în picioare, grav, măsurat, începu să vorbească:
— Sunt delegat de către Harbour Master (Căpitanul de Port), ca să mă ocup de cazul D-voastră.
„Ați introdus în apele teritoriale de sub Suveranitatea Britanică un animal, fără să-l declarați măcar autorităților vamale. Orice navigator trebue să știe importul animalelor vii este strict oprit in Anglia.
„Faptul este regretabil și foarte grav.
„Legile engleze sunt foarte severe pentru asemenea contravenții.
— Dar n’a fost nici o intenție. Faptul se datorește numai neștiinței, îi răspunse Căpitanul într’o englezească destul de corectă.
— Legile engleze trebue să fie cunoscute de navigatorii tuturor mărilor, îl întrerupse Englezul c’o vădită mândrie.
— Ei bine, vom plăti imediat amenda cuvenită pentruca vaporul să nu sufere întârzieri la descărcarea mărfii.
— Tocmai aci e partea delicată. Pe lângă sancțiunea care fatal va urma, vaporul nu poate opera până ce nu se pronunță autoritatea sanitară a portului. Vaporul trece in carantină. Comunicația cu uscatul interzisă.
— Cum, isbucni Căpitanul, D-voastră împiedecați operația vaporului pentru un câine? Asta nici într’un port din lume nu se poate întâmpla. Eu nu pot considera această procedare decât ca o șicană ce se face unui vapor românesc. Și mă voi plânge Consulatului de aci și Legației noastre dela Londra.
Fără să clipească, fără să-și schimbe tonul, Englezul îi ripostă scurt:
— Asta o consider ca o ofensă adusă autorităților portului. Corect și rece Englezul părăsi vaporul cu mâna la viziera șepcii.
— Popor tâmpit, Domnule Căpitan, Englejii ăștia, dacă opresc ei descărcarea vaporului pentru un câine, zise Secundul ca să-l mângâie pe Căpitanul, care se frământà iritat, neștiind cum iasă din încurcătura în care intrase.
***
Pe bord consternare generală. Nimeni nu puteà debarcà. Ce-i de făcut?
Numai Machi, neștiutor de soarta care-l așteptà, se gudurà cochetând cu marinarii de pe punte.
Mai pe toate vapoarele de marfă trebuie să fie și câte o pisică. Noi avusesem un motănaș alb, care căzuse răpus într-o luptă cu șobolanii bătrâni, stăpânitorii întunecimilor hambarelor vaporului nostru.
În loc de pisică aveam un câine slut și sburlit care răspundeà la numele de Machi.
Al cui erà? Cine îl botezase c’un așa nume?
Nimeni nu știà.
Deși nu erà trecut in Rolul de Echipaji, Machi își îndeplineà foarte conștiincios serviciul pe care și-l alesese singur. Făcea pe ajutorul gardianului de noapte in tot timpul cât vaporul stà ancorat în port. Nimeni nu intrà la bord și nici o barcă nu se apropia fără ca Machi să nu vestească, în limba lui pe marinarul de gardă.
Uneori, în nopțile reci și umede, ținea locul gardianului, care părăsea postul ațipind înăuntru la căldură.
Iarna, cătându-și un culcuș prin locuri călduroase, Machi năpârlea regulat prăjindu-și pielea în dungile făcute de tuburile dela calorifere, ajungeà vărgat ca o zebră.
Deși nu era de soi, un câine pripășit, Machi erà răsfățat și îngrijit cu dragostea pe care de obicei o au marinarii pentru cele câteva viețuitoare, ce împart cu ei aceeași vieață monotonă pe drumurile pustii ale mării.
***
Inainte de masă, o șalupă cu pavilion galben, dela Serviciul Sanitar, aduse la bord pe Veterinarul portului.
Un Englez scurt, rotund, c’un cap de buldog, cu niște dinți rari, intră surâzător pe punte.
— All right!... aveți, aci un animal indezirabil și suspect. Aș vrea să fac și eu cunoștință cu el. Să-l examinez numai două minute.
Secundul dădu ordin să fie adus câinele la fața locului.
Machi, de obicei blând și prietenos, de data asta se arătă ostil și încăpățânat. Pătruns parcă de un presentiment, se opunea cu îndârjire.
Înțepenit pe picioarele dinainte, se încovoià și mârâià sburlindu-se. Doi marinari îl aduseră mai mult târîș pe punte.
Veterinarul își încălică pe nasul lui scurt și gros, ca un picior de marmită, o pereche de ochelari enormi, fixându-și privirea asupra câinelui apucat de-un tremur nervos, ca un inculpat în fața judecătorului de instrucție.
— O!... astă-i ceva rar, exclamă Englezul uimit. E un adevărat pui de zebră... și întinse mâna ca să arate dungile regulate de pe spinarea câinelui. Machi, cu ochii țintă în sticlele ochelarilor își sgârci trupul încordat și clănțăni fioros arătându-și colții. Englezul se dădù cu prudență înapoi, privind curios la Machi ca la un animal feroce de-o specie rară.
Mecanicul șef, abea stăpânindu-și râsul lămuri transformarea câinelui în zebră. Ca să se încălzească, Machi se lipise de radiatorul caloriferului, care-i părlise blana făcându-i dungi regulate în lungul trupului.
— E câine veritabil românesc? Întrebă veterinarul scoțând un carnet din buzunar.
— Da.
— Cum se numește rasa asta?
Căpitanul, dând din umeri, se intoarse spre Secund; Secundul întrebă din ochi pe mecanic; Mecanicul răspunse scurt:
— Ce rasă? O javră! Javră, pronunță rar Englezul și se grăbi să noteze în carnet.
— Cum se scrie cuvântul acesta?
— Cum se pronunță, îi răspunse serios Căpitanul.
Englezul se arătă foarte bucuros, încredințat că a învățat ceva nou... o rasă nouă de câini pe care n’o mai întâlnise până atunci.
Care este genealogia acestui câinie?
Ce origină, Ce ereditate? Cine au fost părinții lui? Și Englezul înșiră un interogator la care nimeni nu-i putu răspunde.
Cum, făcu el mirat, în România nu se fac acte, nu sunt registre de stare civilă a animalelor? Pe ce documente se pot stabili rasele și speciile de animale la D-voastră?
— Numai pentru caii de curse avem un control, răspunse Căpitanul.
— Cum, și câinii nu se bucură de nici o atenție in România?
Și Englezul, deși nu aveà nici un act la îndemână, se încăpățânà să stabilească mai prin observația ochiului său experimentat spița neamului din care coboară Machi.
După ce descălecă și încălecă de câteva ori ochelarii de pe nas, zise grav pedant:
― E un Grifon degenerat, combinat cu un Braque... deși botul e de șacal și urechile de Lup de Australia, tipul Canis domesticus borealis. Și cum Machi, nervos și bănuitor, își ciuleà urechile la fiecare vorbă ce auzeà, arătându-și mereu colții, Englezul, care nu-l slăbea din ochi, zise după un moment de reflecție:
― Totuși este un mare desacord între sistemul dentar și cutia craniană... e un caz foarte curios... și un produs rar.
— Ce regim alimentar are? Care e baza alimentației lui?
— Mănâncă de toate ce-i cade și lui dela bucătărie, răspunse Secundul.
— In tot cazul, animalul trebue imediat izolat în boxă. Regimul carnat este cu desăvârșire interzis. Să i se dea cât mai multă apă de băut până i se va face analiza sângelui. Să i se ia temperatura de trei ori pe zi.
Căpitanul găsi momentul să intervie:
― Cred că nu-i cazul ca vaporul să fie împiedicat ca să-și descarce marfa din cauza unui câine?
― D-voastră trebue să aveți paciența noi avem răspunderea. Așteptați analiza laboratorului, care se va prezenta în curând.
Căpitanul, care simțeà că nu se mai puteà stăpâni, intră indignat în careu fără să mai scoată o vorbă.
Pe când se aflà la birou întocmind o scrisoare către consulat, i se anunțase sosirea agentului de vapoare, care trebuià să pregătească descărcarea mărfii.
― Adă-l imediat aici.
― Ci-că n’are voe cu nici un chip calce pe bord. Numai din barcă poate vorbi, spuse marinarul de gardă.
Enervat, căpitanul trânti tocul pe birou și eși pe punte.
― E un adevărat scandal cum ne tratează autoritățile portului. Unde s’a mai pomenit ca pentru o javră de câine împiedici operațiile unui vapor în port. D-ta ești dator să intervii imediat cu toată energia. Agentul, un Levantin poliglot, mai mult Grec decât Englez, în picioare din barcă, vorbeà într’o italoromânească stricată, respectos, la prova bărcii.
— Ma ce se faco eu? Dacă nu mi se anunțato la tempo... acum este tropo tardo... paciența... cu Englezi no potem joca cumo la Oriento. Cu zoru no merg la ei... paciența... în cazo de forța-majora...
— Ce forță majoră, Domnule, îl intrerupse căpitanul crunt, dacă ne pomenim cu’n proces de daune la Tribunalul Maritim?
Agentul nu mai puteà răspunde, perzându-și echilibrul căzu în fundul bărcii. Șalupa Sanitară trecuse cu viteză făcând valuri în drumul ei spre scară.
Un bătrân mărunțel, cu ochelari negri, c’o trusă mare subțioară, păși delicat, în vârful picioarelor pe punte.
Medicul portului venise să examineze personal echipagiul vasului românesc.
Căpitanul încercă să protesteze:
— Avem deja libera practică. La sosire am arătat patenta de sănătate; este netă, doar nu venim dintr’un port contaminat.
Doctorul îl întrerupse cu blândețe, desfăcându-și trusa cu numeroase și diverse instrumente medicale:
— O vizită medicală niciodată nu strică... e mai bine să se facă...
Secundul schiță un semn către șeful de echipaj.
Un fluerat prelung și un glas tunător răsună in tot vaporul.
„Echipaj la pupa pe borduri!”
Intr’o vânzoleală și un iureș sgomtos pe punte, se adunau marinarii și fochiștii, ieșiți de prin toate găurile vaporului, înșirându-se pe borduri. Și vizita medicală începu.
Răbdător, meticulos, Doctorul îi ascultà, îi pipăia până la piele pe fiecare om. Parcă simțind nevoia unei justificări, el începu să înșire o serii de teorii desfășurându-și întregul lui bagaj medical asupra turbării.
- Trebuie să știți că ne teritoriul britanic nu există această groaznică maladie, grație controlului strict pe care îl aplicăm.
Agentul contagios este un microb special, aflat în sistemul nervos, în glandele salivare și în substanța cerebrospinală a animalului. Să știți, se adresă el către Căpitan, cu degetul ridicat, inoculația se poate face și numai prin balele animalului. Microbul încă nu s’a putut izolà cu toate încercările lui Pasteur. E drept că nu avem un tratament curativ, dar avem unul preventiv.
Deși, căpitanul, plictisit, intrase în careu, Doctorul continuă explicările despre supra-excitabilitatea senzitivă și senzorială, desvoltând pe larg părerile sale personale asupra injecțiilor subcutanate.
***
Până seara a lucrat lemnarul vaporului, ca să transforme o veche cușcă de găini în boxă pentru Machi.
Răsfățatul bordului, nedeprins cu asemenea tratament, se opunea cu îndărătnicie să intre în noua locuință ce i se pregătise; a trebuit să fie introdus cu forța.
Nedumerit, fără să știe cu ce greșise el celor cari altădată îl mângâiau cu drag, Machi privea printre gratii c’o licărire disperată în ochii lui sticloși. Se ghemuia tremurând, se sbăteà lătrând furios, până obosea căzând moale, într’un scâncet jalnic, dureros, ca un plâns înăbușit.
Noaptea erà un chin. Nimeni nu putea închide ochii de urletele lui. Pe bord era revoltă generală. Toți înjurau și afuriseau javra asta pentru care erà consemnată toată lumea la bord. Numai Miron bucătarul nu-și părăseà prietenul. Ii aducea câte un codru de pâine, câte-un ciolan de ros. Și uneori, pe ascuns, îi da drumul din cușcă. Il scărpinà, îl mângâià dealungul spinării; și-l gâdilà la rădăcina urechilor lui blegi. Machi, recunoscător, emoționat, se gudurà tăcut, și lipeà botul de mânele stăpânului, privindu-l țintă în ochi, păreà că se sforțează ca să-și exprime întreaga lui iubire.
***
A doua zi dimineața se prezentară la bord doi Englezi din partea Laboratorului de analize. Pe când își deschideau cutia cu instrumente, Machi, bănuitor îi pândea rotindu-și cu ferocitate ochii lui iscoditori. N’a fost chip să pună nimeni mâna pe el, a trebuit să-l cheme la urmă pe Miron. El numai știà să-l domolească.
Înțepat în pulpă, Mache svâcni în spasmuri până ce Englezul isbuti să-i ia câteva grame de sânge pentru analiză.
Căpitanul dase ordin de dimineața să se ridice flamura pentru chemarea pilotului la bord. Voia să schimbe ancorajul, mai aproape de silozuri, în vederea descărcării vaporului. O șalupă dela căpitănia Portului se apropie fără să acosteze. Pilotul strigă prin megafon: „Vaporul este în carantină. Nu puteți mișcà până la noi ordine.”
„Ridicați pavilionul galben de carantină”.
Căpitanul, făcându-se că nu aude, se urcă furios pe puntea de comandă. Se încăpățânase, hotărît să plece singur, fără pilot.
„Mașină, e sub presiune?” „Gala de ridicat ancora”. Și vințul din prova începu să sbârnâe în șcrâșniri sacadate. După câteva minute ancora era sus.
„Foarte încet înainte”... greoi, vaporul se clinti alunecând lin spre cheul din față.
Abia făcuse helicea câteva tururi, se zări aceeași șalupă venind spre noi cu toată viteza.
„Stop! roumanian steamer!... ancorați la loc... respectați regulamentul portului”... răsună o voce poruncitoare din pâlnia unui megafon.
Căpitanul trânti înciudat binoclul de balustradă și strigă Secundului să vie să ia comanda vasului.
Intrat în birou, așternu la iuțeală un protest energic către Consulatul Român, împotriva autorităților portului.
***
După amează, Consulul Român se prezintă la bord: Un mare negustor englez, retras din afaceri, era învestit cu înalta competință de Consul Onorific al Regatului Român. Nu-i vorba că plăteà uneori cam scump onoarea asta. Pe capul său veneau toți marinarii, ce dezertau de pe vasele românești, vagabondând în căutarea mijloacelor pentru repatriere.
Consulul, un bătrân respectabil, în jachetă pe talie, cu rozeta Coroanei la butonieră, cu pantaloni călcați pe dungă, păși solemn pe punte cu pălăria în mână.
Căpitanul îi ieși înainte. C’o rece politeță îi înșiră toate șicanele făcute de autoritățile portului englez.
Bătrânul ascultă, calm, imobil, până la capăt.
— Vă stau la dispoziție, începu el surâzând cu blândeță, dar trebue să aveți paciență și sânge rece în asemenea dificile situații. La noi se aplică legile cu mare stricteță... trebue să știți că importul animalelor vii este cu desăvârșire interzis în Anglia. Nu i s’a permis nici chiar Prea Grațioasei D-voastre Regine nepoata Regelui Eduard, să intre cu un câine pe teritoriul britanic.
Numai animalele tăiate pot fi introduse la noi.
— Va să zică, îl întrerupse Căpitanul cu’n surâs amar, dacă era tăiat câinele nu pățeam nimic. Să-l tai atunci și să termine odată toată comedia asta care m’a adus la disperare.
— A!... făcu bătrânul zâmbind cu indulgență, desigur... dar acum e prea tărziu, faptul e consumat. Dacă vama îl găsea gata tăiat n’aveă nimic de obiectat. In China sunt anume măcelării pentru carne de câine...
„Trebue să știți că la noi de mulți ani se lucrează pentru ameliorarea raselor de animale. Și dacă n’am lua măsuri așa de drastice s’ar strica rasele, ar degenera diferitele specii selecțioate.
„Deaceea nu-i permisă intrarea animalelor vii.
— Dar puricii și ploșnițele tot tăiate intră în Anglia? întrebă râzând Căpitanul pentru a-și uita necazurile care-l rodeau.
— A!... vedeți... că aceste mărunte animale ne vin numai prin contrabandă, și bătrânul făcând un haz nespus, își șterse c’o batistă parfumată colțul ochilor cari lăcrămau de veselie.
— Am remarcat de mult că Românii au humor, dar păcat că sunt prea nervoși, sfârși el pregătindu-se de plecare.
Afară pe punte, cu pălăria în mână, salută solemn bordul aruncând o privire discretă spre pupa, unde fâlfâia în vânt pavilionul românesc.
Căpitanul se mai potolise. Cu țigara între buze se plimba singur pe punte. Pe când își repetă mereu în gând vorbele bătrânului simpatic... paciență, sânge rece... observă la prova un grup de marinari strânși lângă cușca lui Machi. Se distingea la mijloc o femee înaltă, într’o manta de ploae, în mână c’o geantă de voiaj. Nedumerit, curios, făcu semn Secundului să vie.
— Dar asta de unde a apărut aici? După geantă pare c’ar fi o moașă. Asta ne mai lipsià acum... să primim și inspecția moașelor pe bord.
— Nu-i moașă. O Englezoaică misionară dela Societatea de Proiecție a Animalelor.
— Ei, comedia dracului, și ce vrea nebuna asta dela mine?
— Nimic. Ci-că a aflat de cazul dela vaporul românesc și a venit să facă propagandă pentru protecția câinilor.
Englezoaica, o bătrână candidă, uscată ca o scândură de stejar afumat, vorbea blajin, c’un fel de grație în privirea ochilor ei albaștri de faianță. Iși desfăcuse pe punte geamandanul burdujit de reviste și broșuri de propagandă.
Marinarii căscau gura fără să înțeleagă ce vorbea cu Mecanicul-Șef, care o asculta cu atenția încordată. Unii își dădeau ghionturi și făceau cu ochiul măsurând-o din cap până la picioare. Și toți îi admirau încălțămintea solidă englezească. O pereche de bocanci enormi, impermiabli, cu talpă de două degete grosime.
Ea, fericită că a găsit măcar un om pe vapor s’o înțeleagă, nu-l mai slăbea, explicându-i scopul și idealul ocrotirii animalelor... frații noștri minori.
Ii vorbi de toate animalele în general și in special de câine, cel mai credincios tovarăș al omului. Și astfel Mecanicul-Șef află o sumă de lucruri interesante, de care nu avea idee. Se instrui prin propagandă, în câteva minute, asupra artei hieraldice, aflând că pe armuri câinele foarte des întâlnit, simbolizează fidelitatea, vigilența și afecțiunea.
Cu această ocazie află și cum s’a făcut lupul cățel. Englezoaica îi lămuri cum s’a domesticit acest animal încă din epoca quaternară, căci s’au găsit în păturile acestei epoci oase de câine amestecate cu urme de-ale industriei omului primitiv.
Și la plecare propagandista împărți câteva teancuri de broșuri și cărticele. Marinarii cătau la ele ca mâța în călindar. Dar le-au primit bucuroși că erau pe degeaba; aveau și poze de animale și desemne de obiecte pentru uzul și bunul trai al animalelor: umbreluțe și capișoane cu urechi pentru cai, îmbrăcăminte, botnițe și galoși pentru câini.
Câțiva s’au și grăbit să desprindă foile cu poze, ca să le pună în perete, deasupra patului, în cabinele din prova.
***
Ultima vizită în ziua aceea a fost a unui domn grav, îmbrăcat în negru. Din capul scării a întins un plic mare sigilat, plecând repede după un ceremonios salut. Secundul, curios, întoarse plicul de câteva ori pe-o parte și pe alta. Nerăbdător îi duse Căpitanului ca să deslege enigma închisă acolo.
In nimbul unui nour de fum de tutun, Căpitanul, în pijama, instalat la biurou, lucrà intens la un memoriu documentat pentru Legația din Londra, arătând pe larg dificultățile ce întâmpină vasele cu pavilion român în porturile engleze.
— Deschide-l și vezi ce spune în el, zise Căpitanul distrat, de frică să nu-și rupă firul ideilor ce le așterneà cu iuțeală pe hârtie.
Secundul se încurcă în traducere și nu reuși să deslege enigma englezească ce o avea sub ochi.
— Parcă ar fi... așa ceva... ca un fel de anunț de înmormântare.
Căpitanul tresări „ce înmormântare omule, dă-o încoa” și-i smunci scrisoarea din mână citind-o dintr’odată.
„Păstrați memoria celui mai fidel tovarăș al omului...
Era o ofertă foarte avantajoasă din partea cimitirului de câini al orașului Liverpool.
Asta-i culmea... trebuià să am aface și cu pompele funebre pentru câini. Si căpitanul rupse în bucățele strigând în gura mare:
— Să mă lase toată lumea in pace... dispune D-ta cum crezi pe vapor. Nu vreau să mai știu nimic din ce se întâmplă pe bord... lăsați-mă că simt în adevăr că turbez.
***
Sfintele sărbători ale Crăciunului ortodox — în anul acela de tristă memorie — le-am petrecut tot în carantină.
Pe bord o jale de cimitir. Comunicația cu uscatul cu desăvârșire întreruptă. Șalupele, bărcile din port, se fereau ocolind pe departe vaporul nostru.
De pe puntea altor vase, de pe cheuri, se îndreptau, dela distanță, binocluri, lunete, în spre noi — să vadă ce se mai petrece pe bordul vaporului suspect.
— Ce dracul, parcă am fi ciumați, zise un ofițer mai tânăr.
— Nu ciumați... turbați... îl corijă Mecanicul-șef, calm, flegmatic totdeauna ca un Englez de sânge.
„Ce suntem noi de vină să stăm închiși la bord ca într’o pușcărie?
„De ce să suferim cu toții din cauza unei haite pripășite pe vapor?”
Urgia toată se descarcă pe capul lui Machi, vinovat de toată umana suferință închisă între pereții vaporului în carantină.
Numai bucătarul Miron îi ținea parte oropsitului prizonier.
— Măi fraților, da ce-i de vină o biată vietate, ce nu poate vorbi, să fie închisă în cușcă între gratii, ca fiarele sălbatice.
Pe bord într’o continuă enervare, certuri iscate din senin, ajungeau aprinse dușmănii între oameni cari trăiseră frățește altă dată.
Căpitanul, care de obicei în zilele de sărbătoare se cobora în careu și sta în capul mesei, între ofițerii lui, de data asta nu se arătă deloc. Rămase invizibil, închis și taciturn.
Numai prin caetul de ordine își afirma suveranitatea pe bordul vaporului suspect.
Și toți descifrau cu groază scrisul acela nervos și încâlcit:
„Să se facă o anchetă severă pentru a se stabili al cui este cânele. Cine l-a introdus fără aprobare pe bord.
„Vinovatul va fi amendat și debarcat în primul port românesc.
„Câinele va fi aruncat în mare îndată ce vom ieși din apele teritoriale engleze”.
Noroc că ancheta, deși foarte severă, n’a stabilit nimic. Niciodată nu s’a știut al cui era Machi. Nici cine l-a adus, nici data îmbarcării sale.
Căzut parcă din cer. Fără stăpân.
Câinele vaporului.
Un câne al nimănui și al nostru al tuturor, cari trăiam alături pe aceeași parcelă plutitoare deslipită de țară, cu menirea de-a rătăci în depărtări pe ape.
***
A treia zi de Crăciun i-a venit Căpitanului notificarea sancțiunilor:
Amendă pentru că n’a declarat câinele.
Amendă pentru ofensă adusă autorităților portului în exercițiul funcțiunii.
Amendă penlru călcarea regulamentului portului schimbând ancorajul fără pilot.
Plata în lire engleze se ridică la o sumă considerabilă.
— Dacă ne-o merge tot așa. isprăvim banii.
— Te pomenești că ne sechestrează vaporul, zise îngrozit Secundul.
Al doilea ofițer, mândru de cultura maritimă proaspătă care o poseda, îl întrerupse prompt:
— Vapoarele proprietate de Stat nu pot fi sechestrate, conform Dreptului Maritim Internațional.
Numai pe timpul mesei limbile se mai deslegau și se uita necazul în hazul unor glume, aceleași repetate în fiecare zi.
„Dacă l-am lua pe Machi de-un picior și l-am arunca în apă, n’am sfârși oare tot scandalul ăsta?
„Dacă legile engleze permit intrarea animalelor tăiate, n’ar fi o soluție să-l tăem pe Machi, să-l punem la cuptor în loc de purcel de Crăciun?
Și masa se sfârșea întotdeauna cu o părere de toți împărtășită:
„Englejii, Domnule, sunt un popor tâmpit, dacă fac atâta scandal pentru o javră de câine”.
***
După a șasea zi de carantină vaporul fu dus la silozuri pentru descărcarea mărfii. Echipajul avea voe să debarce la uscat. Marinarii sburdau de bucurie. Numai calvarul Căpitanului nu se sfârșise încă. O telegramă urgentă venise din țară:
„Raportați imediat motivul oprirea „descărcarea vapor conflict diplomatic”.
- Direcția. S. M. R.
Căpitanul rămase trăsnit. Iși plimbă lin mâna pe frunte și la tâmple. N’a comunicat nimic în țară din toată pățania prin care trecuse. Deunde putea să știe Direcția ce i s’a întâmplat? Rămase pe gânduri. N’avea superstiții. Totuș îl încerca o vagă idee; parcă era ceva făcut, o forță ocultă și fatală care i se pusese în cale pe tot timpul acestei călătorii.
A doua zi după o discretă anchetă, făcută de Secund, misterul s’a desvelit complect. Unul din ofițerii tineri, chiar din prima zi expediase o scrisoare în țară, fratelui său, corespondent la „Dimineața”, în care îi descria pățania vaporului ținut în carantină. După prima informație apărută, alte ziare din opoziție, cu obișnuita perfidie, comentară faptul, întrebând guvernul ce fac reprezentanții noștri consulari și diplomatici față de interesele lezate ale vaselor noastre de comerț.
Urmară pe caetul de ordine alte severe dispoziții, cu privire la informațiile care se transmit de pe vapor fără știrea și aprobarea Căpitanului. Ofițerii bordului semnară de vedere.
Descărcarea vaporului era pe sfârșite când apăru pe punte un tânăr elegant, învelit într’o manta-raglan, în cap c’o șapcă englezească, întrebând de Căpitan într’o românească franțuzită.
Erà un Român, secretarul de legație, venit direct dela Londra. Îl trimesese de urgență Ministrul plenipotențiar să cerceteze cu discreție cazul vaporului român la fața locului.
Secretarul îl puse imediat în curent pe Căpitan de felul cum comenta cazul presa din țară, și cât de ambetat era Ministerul său de conflictul diplomatic provocat de un pauvre petit chien.
Secretarul părea foarte satisfăcut de misiunea delicată ce-i încredințase Legația Română din Londra, căci aveà ocazie să cunoască și Liverpoolul. Se instală destul de confortabil în cabina ce îi era pusă la dispoziție.
Masa o lua sus la Căpitan. Citea regulat, cu mare atenție, Figaro și Le Temps, pentru a fi la curent cu mișcarea politică și diplomatică mondială.
Ofițerul cel care făcuse posna cu scrisoarea, de loc din București, susțineà că Secretarul de Legație era de foarte bună familie, nepotul Președintelui Senatului, și pentru că perduse mari sume la Intim-Club, familia stăruise să îl scoată din mediul bucureștean și să-l trimită într’un post diplomatic la Londra.
Secretarul a locuit la bord până în ziua plecării vaporului din port.
***
Plecasem.
In urmă, pământul britanic se ștergea încet topindu-se în ceață.
Inainte, oceanul cenușiu se întindea pustiu sub norii de aramă, mânați de un vânt de ghiață.
Vaporul gonea mereu spre Sud, zorit parcă s’ajungă la căldură, să vadă iar lumina — trăisem fără soare, în penumbră, învăluiți în pânzele de cețuri ale apelor de Nord.
Pe drum, în larg, urma vieața de bord aceeași tot aceeași, monotonie egal impărțită în zile și nopți, pe quarturi, în ore de somn și de serviciu.
Eram de mult în larg.
Condamnatul fusese scos din cușca lui cu gratii. Momentul fatal însă mereu se amâna.
In caetul de ordine scrià că în larg să fie executat. Dar nu era precis în care loc anume de pe glob, urma ca Machi să fie înghițit de valurile Oceanului Atlantic.
In taină, un complot părea că se urzise în scoica asta perdută între cer și apă în căminul plutitor care închidea în el o lume în miniatură. Pe bord se stabilise parcă o înțelegere tacită. In timpul zilei Machi nu apăreà pe punte. Noaptea se ghemuià afară lângă omul de gardă dela provă. Miron bucătarul îi căra mâncare pe ascuns. Toți îl păzeau și-l îndosau c’o grijă părintească. Și câinele părea că înțelege singur că-i e oprit să iasă la iveală. Nu mai lătra de loc. Gemea numai adesea, încet, pe înfundate, cuprins de mulțumire când își simția spinarea mângâiată de marinarii, cari veneau de afară uzi, rebegiți de frig, cu mânile înghețate.
Pe-o noapte întunecoasă, când picăcături de ploae ― halice reci ― cădeau pe puntea goală. Căpitanul intrase pentru moment la adăpost. In careu lumină slabă, caloriferul sfârâià deschis, uitat în colțul lui.
Pe când își întindeà mânile amorțite în spre radiator, Căpitanul simți prin întuneric ceva moale, mișcând jos la picioare. Se aplecă să pipǎe… și tresărind se trase înapoi. Două lumini sclipeau în fața lui.
Erau ochii lui Machi.
Bănuitor stà câinele cu burta lipită de pământ și ca un vinovat, cu botul întins pe labe, căta rugător cu ochii țintă în ochii stăpânului atotputernic.
Il recunoscuse. Induioșat, Căpitanul simți nevoia să-l pipǎe și să-l alinte, ca pe un copil iubit pe care de mult nu-l mai văzuse.
― Machi!… săracul Machi… Ce-i cu tine, mă?… Cățelul tatii… Machi… Și Căpitanul aplecat, sprijinit pe un genchi, strângea la piept capul câinelui. Ii trăgea spre bot urechile flocoase și îi ștergea cu ele ochii umezi. Și mângâia trupul cald.
Ii scărpina spinarea și burta moale care se strângea de plăcere.
Mut, înțelegător, Machi își freca labele de hainele ude, lipindu-și botul cu recunoștință de mânile acelea reci, pe care le desmorțià cu limba lui roză și caldă ― iar pămătuful lui de coadă se balansa în cadență, ca un pendul în perpetuă mișcare.
Ieșind din careu, Căpitanul își frecă mulțumit mânile încălzite. Nu-l văzuse nimeni.
A doua zi tot echipajul află cu bucurie că Machi fusese gratiat.
Căpitanul, intrând în camera de hărți, găsise pe birou caetul de ordine deschis.
In interesul strict al disciplinei de bord, el socoti înțelept să anuleze un ordin scris de mâna lui, rămas fără să fie la timp executat. Și în loc să dea un contra-ordin, cu un creion albastru tǎe acele rânduri, cari închideau în ele cruda sentință de moarte a unui inocent.
***
Intram in Gibraltar.
O dimineață albastră. In zare scânteia Mediterana calmă. Și soarele, așteptat de-atâta vreme în drum, răsbise printre nouri măreț, strălucitor. Toată lumea afară admira escadra engleză care evolua în larg.
Machi, nebunatic, se sbenguia pe punte cătând să prindă cu dinții pe un fochist, care umbla cu urechile dela bocanci afară.
In ușa bucătăriei, Miron, c’o cratiță în mână, ieșise ca să privească în zare ― lui nu-i trecuse încă necazul pe Engleji ― și arătând cu cratița înspre escadră, el zise în gura mare cu un profund dispreț:
― Iaca!… na!… și Englejii ceia… poftim… cică-i Mare Putere… cum nu le-ău fost rușine să-și pue mintea c’un animal ca Machi… un biet cățel nevinovat?…
- ↑ Din volumul „Schițe Marine”.