Pe drumuri de apă/In America de Nord

by Jean Bart

IN AMERICA DE NORD ^[1]

 

 

La o fereastră din etajul al optsprezecelea.

 

Din Filadelfia - unde se ținuse congresul internațional de navigatie ― străbătând marile lacuri, am debarcat în Chicago, după opt zile de drum pe apă c’un vapor pus la dispoziția grupului nostru.

Zdrobit de oboseală, după atâtea recepții, banchete și discursuri, rămân o zi în casă.

Din marele hotel-turn, dela fereastra camerei cu numărul 1444, din etajul al 18-lea, pot cuprinde cu vederea o mare parte din oraș, până departe, spre lacul Michigan.

De sus, printre miradele de coperișuri cari se suprapun, apar svelte coșurile de fabrici, cu penaje plumburii de fum. Paratonere înalte, ca o pădure de suliți înfipte în zare, străpung nourii deși cari plutesc deasupra orașului.

Casele sgârâie-nori, imense calupuri simetrice, găurite de mii de ferești egale, turnate uniform în armătura rigidă a scheletelor de fier, apar în depărtare ca niște turnuri ridicate din cuburi de construcții, ca jucăriile unor copii de uriași.

Instinctiv mi se încleștează mâna pe fierul balustradei de câte ori mă aplec pe fereastră ca să privesc în stradă, la furnicarul omenesc ce forfotește jos, ca în fundul unui canal adânc. Tramvae, automobile, camioane, trăsuri, oameni și animale, se scurg fără întrerupere, într’un haotic, nesfârșit șivoi. Mulțimea neastâmpărată se vede mică, dela înălțime, redusă ca o masă de vii globule agitate, ce mișună în arterele acestui titanic organism, care vibrează de-o violentă energie.

In atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, de naftă și de sulf, respiri cu anevoe. Zgomotul trenurilor de sub pământ, huruitul roților, clopote, semnale, milioane de sunete cari vin de sub pământ, depe pământ, din ziduri, de pretutindeni, se ridică și se combină într’un vuet asurzitor, metalic, învăluindu-te într’o vibrație ritmică, chinuitoare. Și în zgomotul acesta, cumplit și confuz, ce se înaltă și coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbat uneori urlete groaznice de fiară rănită: sunt sirenele vapoarelor ce se încrucișează pe lacul Michigan.

Intreaga îngrămădire monstruoasă, acest Babilon modern, apare ochiului în forme bizare când e predominat dela o mare înălțime. De sus, o clipă, ai iluzia că privești din preajma unui crater, la o vastă regiune vulcanică, rămasă după o erupție. In acest cataclism, se văd răspândite până departe blocuri uriașe, pe-alocuri fumegânde; jos, la piciorul prăpastiei, în fundul vulcanului stins, prin crăpăturile adânci dintre păreții stâncilor abrupte, unde lumina abia răzbate, mișună miile de vietăți într’o continuă și convulsivă agitare. Iar deasupra tuturora, pe cerul învăluit în nouri de fum, plutește soarele palid și orb. Săgețile de aur se frâng neputincioase în pâcla cenușie, care apasă venic pe umerii orașului gigantic, înălțat pe locul numit de Indieni: Chicago ― usturoi sălbatic ― astăzi c’o poreclă mondială: cetatea negustorilor de porci.

― Splendidă vedere!

Surprins, întorc capul. Nu observasem intrarea celor doi tovarăși de călătorie. Unul înalt, uscat și ras, Artur Lay, inginer hidraulic în Filadelfia. Cu părul alb înainte de vreme, c’o privire ascuțită ― tip de American ― deși Italian de origine. Puterea de absorbire a lumii nouă îl americanizase complect. Altul, scurt și gras, c’o strașnică păreche de mustăți de bersalier, căpitanul Antonio Pascoli, un tip simpatic de meridional. Călătorise mult, locuise câțiva ani în Extremul Orient pe care-l admira. Părăsind marina, ocupase un post în diplomație, pe lângă legația italiană din Filadelfia. Imi placeà tovărășia acestor doi prieteni nedespărțiți și veșnic în dezacord. Două concepții diferite asupra lumii și a vieții. Se ciocneau la fiecare pas și totuș se simțeau atrași, ca doi poli de electricitate contrară.

― Am venit să aranjăm pentru mâni vizitarea marilor elevatoare de grâne. Știu că te interesează chestiunea asta. Uite, se văd colo spre lac.

In zarea fumurie, ieșind parcă din sânul apei, niște blocuri colosale, fără ochii ferestrelor, se desprind masive și oarbe, în linii drepte asemenea unor antice monumente egiptene.

― Ei, ce zici de vederea pe care o ai de aci? Și c’un gest larg, Americanul îmi arată mândru imensul oraș care se desfășoară la picioarele noastre.

― Știi ce lungime are strada asta? Numai treizeci și cinci de kilometri. In Chicago se vorbesc patruzeci de limbi. Sunt douăzeci de religii și apar ziare în zece limbi… și când te gândești că nu sunt nici o sută de ani de când Pieile Roșii vânau și pescuiau prin pustietățile acestea mlăștinoase.

― E în adevăr fenomenală repegiunea cu care a crescut orașul acesta. Cred, adaug eu, că în mare parte aceasta se datorește situației geografice…

― …Și elementelor cari s’au stabilit aci, se grăbește să adauge Americanul.

― Trebue să știți că noi punem un fel de eroism în spiritul oricărei întreprinderi. Condițiunile de viață pe pământul american au făcut un caracter national superior, un suflet deasupra nivelului comun al umanității. Aci s’a creiat ceeace numim cultul muncii și poezia forței.

― Poezia forței!…. mi se pare că nu-i decât imnul cultului lui Mamon, întrerupse căpitanul Pascoli, tăind brusc avântul Americanului.

După ce se lungi într’un balansoar, Artur Lay își ridică picioarele sus, pe speteaza scaunului din față ― după obiceiul locului ― își aprinse o țigară și zâmbind se hotărî, în poziție aproape orizontală, să asculte liniștit părerile Italianului.

― Eu unul declar că nu mă pot adapta aci. Nu pot să-mi acordez pașii vieții în cadența galopului exaltat care mă împresoară. Nicăeri, o preocupare intelectuală. N’am întâlnit doi Americani să vorbească între ei altceva decât afaceri: business, business. Mașinismul acesta exagerat are ceva sinistru și rece. Goana asta nebună după câștig, transformând mijlocul în scop, a vițiat sufletele, distrugând tot ce poate înfrumuseța existența omenească. Atmosfera asta electrică, agitația teribilă, setea de bogăție care pune în mișcare toate rosturile energiei, e drept că a creiat un suflet nou, dar nu superior.

― Pot să-ți dovedesc că-i superior, încercă să întrerupă Americanul. Dar căpitanul îl opri c’un gest hotărit, și începù să-i ceară socoteală pe un ton din ce în ce mai ridicat.

― Mă rog, ce ne tot arăți cu atâta orgoliu aceste monstruoase îngrămădiri mecanice, opera mașinismului și a capacității speculative cu care vă lăudați? Dar care-i partea de umanitate în tot ce-ați făcut? Oare azi viața în uzine nu-i tot un fel de sclavie? Ignorați cu totul valorile morale și intelectuale adunate de veacuri în lumea veche. Confundați veșnic progresul material cu cel moral, și nu vedeți partea slabă a civilizației moderne. Aveți iluzia că ați creiat orașul ideal. Dar Teba, Niniva și Babilonul, în care se vorbeau sute de limbi, erau tot niște îngrămădiri monstruoase. Numai in Atena găsiți ceeace numesc Francezii la Cité… creația spiritului grec… naturala, suprema armonie… echilibrul minunat între fantezie și critică…

― Am înțeles, am înțeles, întrerupse Americanul, râzând cu poftă. Păreri învechite, culese de-a gata din cărțile autorilor ruginiți, pe cari noi îi numim fosile europene. Și totuș, de ce vă e frică nu scăpați. Europa și tot globul pământesc se americanizează mai repede decât vă închipuiți, în ciuda tuturor teoreticianilor lumii vechi. Uitați că Teba, Niniva și Babilonul s’au ridicat prin chinurile a mii de oameni, iar în Atena ideală, la care vă închinați, existà sclavajul. Legile și teoriile umanitare n’au putut suprima decât sclavia politică, dar liberarea din sclavia fizică a naturii nu poate s’o aducă decât sinistrul mașinism care vă îngrozește. Toată puterea lumii moderne stă în mașină, pe care n’au răspândit-o nici poeții, nici teoretecianii, nici moraliștii. Numai setea de câștiguri a revoluționat condițiile de viață, îmbunătățind traiul omenesc până în straturile cele mai de jos…

― …Prefăcând însă omul în mașină, adăugă cu necaz Italianul, care-și ștergea nervos sudoarea de pe frunte.

― Ah! oftați după timpurile fericite, când nobilul și brutalul senior se îmbrăcà în dantele, dar nu făceà bae: și sub candelabrul, cu lumânări de său, mâncà elegant cu degetele murdare, stergându-și nasul cu mâneca brodată. Priviți, vă rog, acum pe lucrătorul american și pe miliardar, patronul său. Sunt îmbrăcați aproape la fel. Amândoi locuese în case luminate cu electricitate, cu robinete de apă rece și apă caldă; au la fel linguri, furculițe, șervete și batiste. Pot în aceeaș seară amândoi să asculte la operă pe Caruso, trimis de D-voastră, ― doar că unul e în lojă și altul la galerie. Unul umblă cu automobilul propriu, și altul cu autobuzul sau tramvaiul, oricând la dispoziție. Bunul trai nu mai este un monopol ca în trecut. Distanța dintre pături se micșorează zilnic. Ajungem la o nivelare de trai, pe care n’au visat-o nici utopiștii.

― Așteptați și o nivelare de avuții, încerc să-l întreb zâmbind.

Americanul se opri; băgându-și adânc mânile în fundul buzunarilor, îmi răspunse tăios, adâncindu-și cuta din îmbinarea sprâncenilor.

― A! știu, vă indignează acumularea de bogății în câteva mâni? Dar uitați că acele mâni au abilitatea si energia de a produce. Și multă vreme încă va fi necesară, fatală, această acumulare. De ce nu urmăriți însă cum se risipeau bogățiile în trecut și cum se întrebuintează acum. Numai această acumulare de capital a răspândit și a eftenit producția îmbunătățind traiul omenesc. Incât priveste prisosul de avuții, n’aveți decât să citiți evanghelia bogăției, scrisă de miliardarul nostru Carnegie. Veți vedea că bogătașul american de azi nu se consideră decât un depozitar, un om de afaceri al comunității, bogăția trebue să fie restituită societății pentru diferitele servicii sociale, ca școală, sănănătate publică, sub felurite forme durabile, încă din viață, ― căci acel care moare bogat, moare dezonorat.

Și discuția ar fi continuat încă mult dacă n’o întrerupea simpaticul Tom, cel mai slut negru din tot batalionul băeților din serviciul marelui hotel.

Intră fără să bată la ușe ― în America nu-i obicei ― mândru, purtând cascheta de bell boy îngropată în părul lui de astrahan. Ne întinse un teanc de plicuri. Cu obișnuitul surâs de grație și lingușire, arătându-și dinții albi, strălucitori, într’o păreche de buze groaznice, ne invită să citim adresele.

Dela prima aruncătură de ochi, Italianul păli.

― Incă o invitație. Banchet la Atletic Club. E teribil. Nu mai pot. Să înghiți în cinci zile opt banchete, treizeci și sase de tuasturi și douăsprezece discursuri americane! E un record care m’a distrus. Ce au de gând Americanii cu noi? Cum nu știu ei niciodată să păstreze măsura?

Și Italianul începu să se plimbe furios prin cameră.

Americanul făceà haz de indignarea asta și căuta să ne explice că suntem victimele veșnicei rivalități dintre Chicago și New-York.

Prin orice mijloc, Chicago trebue să convingă pe oaspeții străini, veniți în asemenea ocazii, că cetățenii de aci sunt mai gentili și mai distinși decât cei din New-York.

― Bine, dar ce suntem noi vinovați? Dece să se abuzeze de stomacul și de răbdarea noastră? Și Italianul, trântind pe masă plicul cu invitația, se pronunțà hotărît:

― Nu mă duc nici mort. Deseară dezertez de sub escortă. Mâncăm mai bine într’un restaurant chinezesc.

 

O seară în lumea galbenă.

 

Se întunecase bine când am ajuns în cartierul chinez Chinatovn ― care trebuie văzut noaptea, și numai sub ochiul protector al poliției.

O clipă te amețește trecerea asta bruscă din America în Asia. Fără tranziție, te pomenești deodată în inima unui alt oraș ― un oraș din lumea galbenă, care se agită sgomotos sub lanternele de bambus și hârtie colorată, înșirate ca pentru luminație la serbări naționale. Fășii lungi de pânză roșă, ca niște steaguri, se legănau în vânt, acoperite cu semne aurite scrise vertical. Prăvălii încărcate cu lucruri bizare, fructe exotice, bomboane colorate și ierburi de leac necunoscute nouă. Numai gardiștii americani, masivi și gravi, mai amintesc că ești încă în lumea nouă. Mulțimea asta galbenă, care mișună peste tot, și sunetele unei muzici barbare te amețesc ca la un bâlci.

Toți seamănă între ei ca frații. Nu poți deosebi o mutră de alta. Acelaș tip repetat în mii de exemplare. Spâni, palizi, cu obrajii de lămâe, cu ochii oblici, cătând pieziș cu acelas surâs de umilință. Imbrăcați la fel: bluze de pânză neagră, unsuroasă; pantaloni largi, scurti, pantofi moi, fără tocuri. Părul negru, lucios, împletit în coadă, cu șfichi de bici, le bate pulpele în mersul lor mărunt.

― Dar nu văd femei.

Sunt foarte puține, îmi spune Americanul. Guvernul, speriat de invazia galbenă, s’a hotărît să ia măsuri. Nu mai permite intrarea femeilor chineze în America. Dihăniile astea se înmulțesc ca șoarecii; în orice loc, în orice climă, în cele mai proaste condiții de viață, vermina asta se adaptează și progresează în chip spăimântător.

Intram într’o ceainărie populară. In fundul sălii, pe o scenă improvizată sub o lumină palidă, o bandă de muzicanți chinezi fac un sgomot infernal. Instrumente muzicale arhaice, legendare, unele necunoscute pe la noi. Un cuer c’o serie de plăci sonore suspendate, o chitară plată cu vreo douăzeci de coarde, un fel de liră, o harpă orizontală și vechiul gong chinez. Toate la un loc revarsă un amestec de sunete ciudate, c’o armonie și-um ritm străine urechilor noastre. O muzică sinistră, care-ți sfredelește timpanul, chinuindu-ți nervii, până la disperare.

― Trebuie să știți că în China până azi se păstrează un minister al muzicii, ne spune Americanul cu figura crispată și cu mânile la urechi.

Pela mesele de lemn, date c’un lac roșu ca sângele, printre nourașii de fum și aburii de ceai care plutesc în sală, observ figurile acestea enigmatice. Stau toți imobili și mulți, ascultând cu gravitate. Nu poți surprinde nici un gest: nici o impresie nu schițează trăsăturile lor efeminate. Doi copii, la masa din fața noastră, au aceeaș seriozitate rigidă, bătrânească, ― par niște figuri de ceară dela o panoramă.

Americanul se ridică respirând greu.

― Ne otrăvim în infecția asta. Să mergem la un restaurant mai curat. Diavolii galbeni put mai rău decât cei negri.

Eșim. Pe o stradă mai liniștită, un gardist, cu surâsul protector, ne îndreaptă la un local chinez de lux.

La ușă ne întâmpină doi Chinezi îndoiți de mijloc, cu pumnii ridicați în dreptul frunții, semn de profund respect. Niște lanterne violete dau o lumină dulce, discretă. Păreții în tapete vișinii de satin, încărcați cu ornamente bizare: frontoane cu sculpturi poleite, motive de pagode. Fâșii de mătasǎ neagră acoperite cu semne cabalistice; sentințe filozofice cu litere scrise vertical. Intr’un colt o statuetă: Buda, foarte gros, un cap rotund și acelas surâs enigmatic. Deoparte și de alta câte un tigru de faianță. Lume puțină și tăcută.

Privesc cu neîncredere la lista de bucate. Cer o porție de orez fiert, ca să imit pe Chinezul din față, pe care-l admir cum se servește de abil cu cele două bețișoare cari tin locul furculiței.

Italianul, deprins cu bucătăria chineză, mănâncă foarte curajos un pește înecat într'un sos dubios. Americanul se mulțumește numai cu ceai și fructe, căutând să ne convingă că toate felurile sunt gătite cu unt de rițină și că mâncarea favorită a Chinejilor e ragout de petit chien.

La masa de alături se așează doi ingineri japoneji, pe care îi cunoscusem la congresul din Filadelfia. La salutul nostru obișnuit, banal, ei ne răspund cu simpatie, prin surâsul acela subtil, pe care numai buzele oamenilor galbeni știu să-l schițeze ― acel limbaj mut, adaptat la toate nuantele sufletești.

Americanul privește rece și aplecându-se întrebă încet:

― Câți ani ai stat în Extremul-Orient?

― Doi ani în China și unul în Japonia, răspunde Italianul.

― Ai avut vreme să te deprinzi și să înțelegi surâsul acesta al rasei galbene. Niciodată nu i-am priceput sensul. Mă contrariază și câteodată mă enervează chiar, căci nu-i o simplă și banală polițeță. Mi se pare o lipsă de sinceritate, un fel de ironie deghizată, un dispreț sub masca unei falșe umilințe.

― Am auzit pe mulți Europeni și Americani vorbind astfel, dar am auzit și pe mulți Chineji și Japoneji vorbind nedumeriți de mutrele noastre așa de severe, sluțite adesea de enervare și posomorire. Ce vrei, sunt două lumi deosebite, care nu se pot înțelege cu ușurință. Veșnicul lor surâs e o regulă de politeță, așa de veche la rasa asta bătrână, încât a ajuns, cultivată în cursul vremii, o însușire instinctivă. Politeța lor e la un grad necunoscut nouă. Una din cărțile lor vechi, aceea a ceremoniilor și demonstrațiilor exterioare, îi învață că politeța e tipul virtuții; conservă, amintește și, la nevoe, înlocuește virtutea. Stoica lor filozofie îi deprinde să nu arate nimic din lupta interioară: „chiar când inima e zdrobită, figura trebue să rămână tot senină”. N’ați observat ce surâs simbolic au statuile lor? Ce frumos definește Lafcadio Hearn acest surâs al rasei galbene: „un voal transparent și grațios întins peste mizeriile și tristețele inerente vieții omenești”.

Isprăvisem masa și ne pregăteam să aprindem câte o veritabilă țigară de Cuba, când se apropie un chelner chinez, aplecându-se respectuos, și ne făcu o discretă invitare în salonul special de fumat opium.

Ne-am mulțumit să vizităm salonul fără să fumăm, deși Italianul aveà mare poftă să-și amintească de voluptățile Cerescului Imperiu. Căuta să ne convingă de deliciile opiului, cu toate că îi spusesem că odată, în Egipt, am încercat gustul hașișului, fără să simt deliciul acestui vițiu.

In fundul sălii, sub o greoae draperie, se deschise ușa salonului de fumat. Un miros cald, acru, de droguri, plutea molatic în nori albăstrii care se înălțau subțiindu-se. Pe plafonul afumat, lampa de opium punea o pată rotundă luminoasă. Pe un divan, dela un părete la altul, zăcea un șir de fumători, culcați pe-o coastă, rezemați pe perne de pae de orez. Unii dormiau senini, duși în alte lumi, alții picotiau îmbătați, pierduți între vis și viață, urmărind jocul imaginilor țesute de otrava miraculoasă. Un Chinez bătrân ca în fața altarului, îndeplinea ritualul, în genunchi, lângă lampa de opium, pregătind pipele de bambus.

N’a fost chip să stăm mai mult acolo, căci Americanul explodase de indignare.

― Iată elementele cari ne vin de dincolo, peste Pacific, din lumea veche pe care o admirați. Și pesta asta galbenă, infiltrată la început numai pe litoral, amenință acum ca o invazie tot pământul american.

In jurul mesei, pe când ronțăiam niște prăjituri uscate, în formă de pașări și flori, în aburii parfumați ce se ridicau din ceștile cu ceai imperial, se încinse o discuție violentă și pătimașă. Americanul arăta numai defectele rasei galbene, iar Italianul numai calitățile.

― Falși, egoiști, murdari, c’o lașitate înăscută, vițioși, fără sentimente, fără onoare și fără credință. Caracterul, moravurile, așà de diferite de ale noastre, încât nu se pot asimila. Nu se vor americaniza niciodată. Imbătrâniți în despotismul asiatic, cum pot să ajungă cetățeni liberi într’o țară liberă?

― Dar nu poți nega, îl întrerupse Italianul, că sunt sobri, se hrănesc c’un pumn de orez. Supuși, nu beau, nu se înfurie, nici nu se ceartă. Muncitori dibaci la orice lucru manual. Cine v’a lucrat calea ferată dela Atlantic la Pacific? Patronii îi disprețuesc, dar îi caută ca foarte prețioși. Lucrătorii îi urăsc ca pe niște rivali periculoși, cari se mulțumesc c’un sfert din salarul obișnuit. E fatală această luptă între mâncătorii de carne și mâncătorii de orez. Calitățile lor, spiritul de asociație și numărul, îi fac să fie mai tari în lupta asta de concurență.

― Tocmai de asta susțin că sunt mai periculoși, și chestia galbenă pentru noi e mai gravă decât chestia neagră. California a ajuns o colonie chineză. Invazia galbenă ne înghite. Populația americană e amenințată să dispară în masa compactă a acestor asiatici. Mișcarea pornită de muncitorimea americană trebue să deschidă ochii guvernului, să-i forțeze mână ca să pună odată stavilă intrării Galbenilor la noi.

― A! întrerupse Italianul râzând. Vezi că vă întoarceți la zidul chinezesc pe care l-ați dărâmat. Mă rog. Chinezii au stat mii de ani liniștiți. Nimeni nu intrà și nimeni nu eșia din Cerescul Imperiu. Au venit Englejii și Americanii și i-au forțat să dărâme zidul vechi. De nevoe, Chinezii s’au supus. Pe porțile deschise au început să intre oamenii lumii nouă și să iasă oamenii lumii vechi. De ce vă plângeți? Ce-ați căutat ați găsit. Așa se răsbună istoria.

Dar trebuia să închidem discuția și să plecăm, căci amândoi, înfierbântați, vorbiau prea tare, așa că s’auzia bine și la masa de alături.

Cei doi Japoneji, corecți, liniștiți, ședeau în fața ceștilor de ceai fără să schimbe nici o vorbă, ca niște statui. La salutul nostru de plecare ne răspunseră cu acelaș veșnic surâs, pe care buzele lor îl schițează și pe care noi nu-l putem descifra — enigma rasei galbene.

Filadelfia, 1912.

1. Din volumul: «Peste ocean».