Pe cine a iubit Alicia?

←

Pe cine a iubit Alicia? (1919)
de Hortensia Papadat-Bengescu

→

Sburătorul: revistă literară artistică și culturală

Hortensia Papadat-Bengescu50050Pe cine a iubit Alicia?1919Hortensia Papadat-Bengescu

Pe cine a iubit Alisia?

I

Am zis: „Mă duc” — Se înserase bine.

In fie-care zi din vara aceea, la aceeași oră de după masa de seară, treceam drumul peste două case la un prieten.

Târg mic.

Era lumină îngânată și deosebeam pe fiecare după locul neschimbat. Mă așezam la al meu, și cu toții copleșiți de liniște ca și cum am fi fost în armonie cu descreșterea zilei, tăceam. Când spunea vreunul ceva, suna supărător și glasul mirat de el singur, se ostenea. Dar după ce se înopta de tot, ne cuprindea dimpotrivă o nevoe parcă de auzit voce, de simțit mișcare, și unul începea să istorisească.

Azi întârziasem și, când am ajuns, am deosebit în întunerec un bărbat spătos care era mai mult peste număr, și care povestea.

— Cine-o fi botezat-o ?…

Avea un nume comedios. Să fii româncă, să scrie pe calendar și pe hrisoave că s’au chemat domnițele românce… Stanca și Despina; să ai suflet de domniță română și sânge de boeri huni depe Jii, și să te cheme Alisia!

Poate fiindcă străbună-sa după tată, era o străină de prin ținuturile mărginășe cu marca, spre miază-zi, o Walonă!… Dar nici nume de pe-acola nu era.

Maică-sa, care-mi era rubedenie, când o purta, cercetase numele toate de prin capul ei și depe lume, ca să-și boteze odorul. L’a ales pe ăsta! Cine alege, culege.

Așa au să fie sluțite, din dragoste, și numele și inimile copiilor, câtă vreme or naște copiii din mame.

Alisia era văduvă. In basmele de dragoste, starea civilă a împricinatei e piatra înțelegerei; și trăise pe lumea asta de necazuri până când vă spui eu de dânsa, vre-o trei zecimi dintr’un veac. De anii femeilor se vorbește cu ocol.

Adusă la șirul neisprăvit, al timpului orice trecere omenească e o fragedă copilărie. Dar pentru mine mai ales, ruda ei bătrână, moșul ei iubitor, Alisia era o copilă.

Cam ce fel era Alisia?

La stat, îi zicea Ardeleanca ce o slujea, când o vedea venind dimineața în cuhnie: — Sărut mâinile și ochii duducuța maichii, că tare ești crescută năntuț și bine.

Iar la chip nu se deosebea de nimeni cu vre-o sluțenie.

La suflet? — Ii venise în minte să-l pue in glastră ca pe o floare. Udǎ-l, curǎțǎ-l, descântă-l, întoarce-l de dimineață până seara, la soare, la umbra… Ieșise un fel de floare — frumoasă o fi fost cui îi place felul — dar se închidea numai cât te apropiai; îngheța cât crăpai ușa se vestejea cum puneai mâna; numai când o desmerdai se învolta. Plăpândă și sucită! De nici o ispravă până la urma urmei — Așa zicea și ea singură, că dela capăt n’ar mai lua-o în fel.

Viața îi fusese ca toate viețile — cum și ce fel, era acu vădană, și își purta singură grija cinstei, mai bine decât i-ar fi purtat-o alții.

Eu o iscodeam câteodată, îi ziceam să mai încerce.

Ea răspundea cu glasul ei cam aiurit și așezat cum e așezată spuza pe cărbune:

— Nici odată nu m’am îndoit de destinele mele, Nici odată nu m’am întrebat asupra lor — Le-am așteptat. Știu că omul trebue să sufere, știu că trebue să fie fericit…

Știa!… aș! nu știa nimic! Te miri ce oaie albă o lăsase Dumnezeu în turma lui cenușie. Atâta nu știa, că ți-e era frică să nu se spargă lovindu-se de oameni.

Eu eram un unchias bătrân și grosolan și când stam alături de ea parcă se micșorau mainile și glasul mi se subția si ea se roșea până dincolo de obraz, numai la apropierea asprei mele bărbății îmbătrânite. Așa de gingașă ere, că îi stam mereu pe aproape ca s’o pot ajuta la nevoe, dar nu-i stam vărât în suflet. Sufletul și-l ținea singuratic cu toate că îl avea dulce și mă iubea. Eu o iubeam nespus; era fata moșului.

Cum oare a fi scăpat nefărămată printre atâtea pricini ale traiului e minune. Toate spărturile, vezi d-ta, se făcuseră pe dinăuntru. Asta mi-a spus-o într’o seară. N’aș vrea să mai trec așa seri pe lume. Să vezi tu un suflet murind și să nu moară; să-l vezi că se rupe fără să-și desfacă legăturile traiului; când să sune a sticlă fărămată; când să se preliugă a sânge; când să țipe ca o vrabie sugrumată; să cobească ca buhe, să se topească ca seul fierbinte, să ardă ca pluta. Să cauți s’aduni, să stingi, să legi, și să nu ai ce apuca depe trupul ințepenit și încuiat deasupra relelor.

In viața mea de marinar, pe apă și pe uscat, pe toate valurile, prin toate glodurile, am văzut multe suferințe, dar de una ca asta în care numai sufletul să se sbată, nu aveam gând. Alle necazuri le apuci, le strivești cu pumnul, și ăsta îți aluneca din pumni…

Sufletul omului! In el stau închise toate semințele de bine și de rău. D-ta, care mă asculți, ai putea fi un ucigaș, când cine știe ce udătură ar plesni dinăuntru-ți sămânța uciderei. Căci toate semințele în noi toți sunt. Așa și în Alisia.

Dar din toate laolaltă, din aluatul cel mare se plămădise în ca lipie și turtă de sărbătoare.

Am mers odală să mă plimb cu Alisia prin grădini pe unde mișunau oamenii, și m'am trezit cu unul din senin că rupe nișle crengi de crin și venind drept la ea, necunoscută, i le dă: fiindcă zice el seamănă cu crinul. Bată-l de om! - ori Ea rămăsese dreaptă cu florile în brale și parcă între- bându-se. I-am zis: Așa i se cade! E drept, cam mândră ești, ca creanga asta jeapǎnǎ, cam incordaiă ca fulpina asta o frângi ori nu se 'ndoale; cam otrăvită ca mirosul crinului,— albă ca pofirul ăsla, și te lipești de suflel ca pulberea asia galbenă a ispilei. E om al dracului cel care te-a potrivit cu darul. Puteai vorbi ce fel vreai când pleca femeea asta, numai binele și răul știe încotro, nici nu vedea nici nu auzea. S'o fi striv. nu luai atunci nimic după dânsa. A Eu stam locului cam sastisil să plec ?... să rămâi ?... cam cum mi-ar veni la îndemână? Și rămâneam caraghios și posac, iar când vream să mă urnesc, întorcea spre mine lumina obra. zului și mă întreba: „Ce e. lăicuțule?*.

― Ce să fie?…. mă duc.

„Să mergem”.

— Apoi eu mă duc încolo…

„Intr’acolo să mergem!” — Și mergea după mine, făcea cum îi spuneam, dar umblând ea după voile mele, tot ea mă mâna pe mine, căci așa cum sta înțepenită cu gura strânsă arc, cu dunga între sprâncene arăta trufasă ca o coconilă încruntată zugrăvită în pervazuri, și parcă se proptea înnăuntrul ei mândria baroniței celeia Walone. Mă cam socoteam eu: cu fata asta cam greu de glumit, cam greu cu toate. Cum o fi eșit la căpătâiu cu atâtea multe ale vieței? Parcă atunci fusese ce fusese și se isprăvise, dar deacum înainte ce-o să mai fie! Când era în toane copila — pentru mine copilă rămăsese — îi spuneam — și ea râdea ca argintu-n talger.

„Nu s'a născut, moșulică!”.

— Nu zi vorbă mare! - Râdea atunci ca pârăul pe subt frunză, și căia în zare.

Uite vezi! moșnegi păcătoși ca mine care și-au pierdut frica de lege… Parcă-mi părea rău că nu s'arată nimeni în zare, să văd și eu cum o mirosi floarea asta de dragoste; că de buruienile păcatelor multe, mă săturasem, mirosindu-le și gustându-le.

Dar nu era nădejde — veneau și treceau tot cum veniseră; nici nu știa c'au venit, nu băga de seamă.

Uneori o trăgeam de mânică să mai ridice ochii depe amurguri — „ce e, moș Darie?”

— Uite… văzuși omu ăsta?

„De!”

— Foarte de treabă !

„Da… foarte de treabă…” Cu atâta te alegeai. Ziceam uneori babei — baba care îmi gospodărea. — Ei babo, ce zici?

„Taci boerule! lasă femeea la cinstea ei” - Baba îi fusese doică, — își apăra mielușica. Dar eu știam alte legi care trebuiau să se îndeplinească.

…„Că n'o să te întrebe pe d-ta, când i-o veni ceasul! „Așa mai mergea… Știam eu că n'o să tacă baba, când i-o mirosi a dragoste… Și pe urmă tot eu mă 'ncruntam: — Babo!

—Să-ți bagi mințile în cap. — Și iar mă înseninam. Mi se arăta chipul fetei — fată-i ziceam eu că tot acolo iese — trufaș și neînduplecat. — Parcă ascultă ea la o babă ca tine!

Mormâia: „n'ascultă nici de mine, nici de d-ta… O asculta de cine i-o fi să asculte”.

Iar mă întunecam și căutam împrejur cu mirosul de copoi bătrân… Nimic!… doar soarele se urca dimineata și-o înfigea cu sulitele și seara pleca tot cum venise.