Patru epigrame

Jump to navigation Jump to search
Patru epigrame
de Cincinat Pavelescu


Pe când eram magistrat în Brăila, un prieten, judecător, mă roagă, la clubul Rally, să-l împrumut cu 25 lei, ca să ponteze la bacara. Neavând la mine această sumă, el m-a silit să fac câteva versuri unui simpatic bancher, pe care-l auzise cu câteva minute mai înainte lăudându-mă, și să-i cer, pe departe, douăzeci și cinci de lei. Îi trebuia numai atât ca să-și completeze suta de lei, hotărât s-o piardă. Șaptezeci și cinci se și duseseră. Bancherul îmi spusese că în țara asta e o crimă să aibă cineva talent și că ar trebui să mă duc în străinătate, unde lucrurile de spirit sunt prețuite și răsplătite. Amicul meu să nu vă închipuiți că era Fabricius surprinsese această convorbire și voia să tragă câștig din entuziasmul bancherului pentru mine în interesul dulcilor sale patimi de jucător. Pe când bancherul da ceea ce se cheamă, în termeni de club, o chouete de écarté, a primit din parte-mi, pe un petic de hârtie, aceste rânduri:

În țara asta de nimic,
Unde talentul e o crimă,
Mai lesne-i de găsit o rimă,
Decât cinci lei la un amic!
Post scriptum:
Am scris cinci lei pentru contrast,
Dar eu fiind un spirit vast
Și cu capriții de-mpărat...
Îmi trebui suma la pătrat.

Bancherul și-a curmat jocul, a citit, a râs și-a strigat admirabil (așa mi s-a spus, vă rog) și-a strâns manuscrisul în buzunarul unde ținea hârtiile... de valoare. Acestea însă se vede că n-au mulțumit pe judecătorul meu, care n-aștepta decât 25 lei, și vedea, cu deznădejde, că nu mai sosesc. Atunci am fost rugat de el să urmez jocul acesta până când spiritualul bancher va înțelege că cererea noastră nu era numai un joc de cuvinte. M-am executat astfel:

Sunt fericit că ți-au plăcut
Cele 8 versuri ce-am făcut,
Dar pentru mine ce e drept
Succesul lor a fost amar,
Căci le-ai băgat în buzunar
Și eu aștept!

Se zice că scena s-a repetat, și noi ne-am ales din nou numai cu platonismul onorabil al unor admirațiuni pline de cea mai caldă sinceritate; însă ce aștepta judecătorul sunătorul nu sosea. Atunci, indignat și hotărât să-și continue partida cu orice preț, m-a somat să fiu mai precis, să pun punctele mai pe i. Am crezut să-l mulțumesc cu aceste versuri:

Ești om de duh, dar ce folos
Că pe poet apreciezi,
Deși ești spirit luminos,
Nu eclerezi!

Pe românește: Nu pui banii jos? Bancherul, însă, urma să câștige la écarté, și să mă acopere de elogii; însă nu făcea gestul așteptat cu atâta nerăbdare de eminentul meu amic judecătorul. Acesta, în culmea supărării, mă apostrofează cu vorbele: Degeaba zice ăsta că ai talent, nu vezi că nu rentează? Până n-oi vedea banii, te declar lipsit de orice dar. Și într-o violență de limbagiu neobișnuită, făcu aluzii la religia bancherului, care nu era a noastră. Ca să-l împiedic de la cine știe ce vorbă mai aspră, i-am mai scris amicului și această din urmă glumă:

Văzând că nu te mișc-avântul,
Nici verva mea prietenească,
Eu tac, și ție-ți dau cuvântul:
- Vițelul d-aur să vorbească!

Succesul a fost neîntrecut; judecătorul m-a declarat genial și, seara, s-a culcat cu multe parale în buzunar, câștigate mulțumită împrumutului făcut în împrejurările mai sus povestite.

Cred că voi mai avea prilejul să povestesc cititorilor acestei reviste și alte glume ale mele rimate fără nici o pretenție și totdeauna improvizate, glume ce se țin bine minte în orașele prin care împrejurările m-au făcut să pribegesc.

Sinaia