Paralelism între fosta direcțiune și cele de astăzi

Jump to navigation Jump to search
Paralelism între fosta direcțiune și cele de astăzi
de Nicolae Filimon


Este necontestabil că teatrul italian, la noi, ca și în celelalte țări, are multe datorii de împlinit ca să corespunză cu fidelitate misiunii lui. El urmează a fi întocmit astfel pe cît să poată servi nu numai de distracțiune și petrecere, dar și de instrucțiune muzicală publicului nostru. Numai atunci se poate introduce adevăratul gust muzical, cînd publicul va veni în stare a înțelege bine operile muzicale și a aprețui frumusețea armoniii în perfecțiunea esecutărei ei; căci armonia, nefiind alt decît niște combinări de sunete pe legile nestrămutate ale naturii sau ale corpurilor sonoare puse în vibrațiune, ea complectează sau divinizează melodia, astă ispirațiune a sufletului care servă de temă sau de text operilor muzicale. Adevărata dar misiune a unui teatru de operă este ca, traducînd cu fidelitate cugetarea maeștrilor și reproducînd pe scenă operile lor așa precum sînt scrise, să formeze gustul publicului, iar nu să-l strice.

Printr-o critică retrospectivă și repede ne vom încerca a arăta și daca direcțiunea trecută a împlinit sau nu aste condițiuni și daca impresariul, într-un timp de nouă ani de întreprindere, a știut să se puie la înălțarea acestui adevăr. Esaminînd cu scumpătate sistemul urmat de dînsul, ne permitem, în convicțiunea noastră, a mărturisi că a fost defectuos și chiar vicios. Fără a ne grăbi ca să aprețuim cu un chip favorabil modul adoptat de impresariul actual, d. Danterny, vom face deosebirea între ambele direcțiuni printr-un paralelism cît se poate mai just. Ar fi nedrept să nu mărturisim că fosta direcțiune a făcut din cînd în cînd să cînte pe scena teatrului nostru cîte un artist de merit, precum, spre esemplu, primedonele: Cuzani, Marziali, Kenneth, Ponti dell’Armi; tenorii: Carion, Musiani și Devecchi; bașii și baritonii: Mitrovich, Coliva, Torre și Gianini; dar asta nu va să zică a avea un teatru de operă bun; ceea ce constituie un adevărat teatru nu este un individ sau două, nu este o melodie frumoasă sau o arie bine cîntată de o voce bine condiționată, ci ansamblul sau armonia bine esecutată. Departe de noi pretențiunea de a avea un teatru egal cu acelea din Paris, Londra și Petersburg, neputînd fi nici susținut de public, nici mai bine subvenționat de stat. N-am pretins ca să ni se aducă artiști de primul cartel, dar am avut și avem dreptul a cere de la direcțiune o trupă astfel încît să împlinească toate condițiunile artei muzicale, cu toată preciziunea și punctualitatea în esecutarea operilor.

N-am cerut, o mai repetăm, artiști de primul ordin, pentru că nu-i putem avea cu mijloacele pecuniare de care dispune teatrul nostru, însă am pretins un ansamblu în înțelesul muzical, adică un cor întonat bine, un orchestru compus de instrumente bine aranjate, condus cu toată preciziunea cerută de artă și bine disciplinat. Iată ce am cerut de la fosta direcțiune. Ce ne-a dat ea oare din toate aceste? În adevăr, mai nimic. Își a împlinit ea oare cel puțin angagiamentul? La aceasta putem răspunde cu negativa. Ce a făcut dar? În fiecare an ne-a adus cîte unul sau doi artiști buni, iar restul a fost niște nulități muzicale. Un cor discordant și compus de individe fără voce și fără cea mai mică noțiune de muzică teatrală și de limba italiană. În loc de un orchestru întonat, compus și condus astfel încît să poată esecuta cu toate nuanțele muzicale și cu espresiunea cerută de adevărata artă frumoasele partețiuni ale maestrului Verdi, ale cărui opere se reproduc mai adeseaori pe scena teatrului nostru, și a face pe public să înceapă a intra în gustul armoniei sau a adevăratei muzici, ne-a dat o adunătură de invalizi și recruți, fără estetică, fără artă și fără disciplină. Lăsăm la o parte anacronismurile în decorațiuni și costume, căci am avut neplăcerea a vedea pe Nabucodonosor și pe Saul, în loc de a se reprezinta în scene de stil ebraic, haldeu sau egipțian, în mijlocul unor scene sau decoruri de stil gotic. Într-un repertoriu întreg de opere de diferite epoce și locuri, de care s-a înavuțit teatrul nostru într-un curs de mai mulți ani, n-am văzut mai mult de două sau trei costume și acelea in contradizione aperta[1] cu epoca și locul. Costumele rustice de diferite locuri, precum în Somnambula, Elixir d’amore, Luisa Miller și Linda, erau unele și aceleași, adică o uniformă: corpul de gardă a lui St. Ermandad, care vine în Barbiere di Sevilla să împace gîlceava din casa doctorului Bartolo sau, ca să zic mai bine, să compuie finalul primului act, era totdauna îmbrăcat în costume de trei epoce diferite, adică cu pieptare de mediul ev, cu bonete franceze à la bivouac și, în loc de carabine à la antica spaniola, avea puști cu baionete și cu spade de forma cea mai modernă. Astfel în Puritanii, astfel în Luisa Miller, astfel în toate. Ce rezulta din toate astea? Nimic alt decît o cacofonie complectă în partea muzicală și un anacronism flagrant în decoruri și costume; un nume de teatru, iar nu un teatru adevărat. Cîte opere care în Italia au avut un succes strălucit, aici s-au pierdut în opinia publicului din cauza acestii rele combinări! Cîte duete frumoase, cîte terțete și cvartete sublime nu s-au masacrat din cauza negligenții sau a lipsii de artă a artiștilor ce le cîntau rău, a corului și a orchestrului în dezacord și fără unitate în tonuri pedale! Cîte pasage nu s-au cîntat de artiști într-un mod și se acompania de orchestru într-altfel! Scene întregi se scoteau din opere, pentru că artiștii nu erau capabili a le esecuta! Se anunțau pentru fiecare semestru teatral cîte patru sau mai multe [opere] noi și abia se reprezintau două sau trei! Iată spectaculul ce ne-a dat fosta direcțiune, iată cum și-a împlinit condițiunile angagiamentului!

Acum să vedem ce ne-a dat și ce ne promite direcțiunea d-lui Danterny. De vom judeca greutățile ce încercă aici, timpul nefavorabil al mergerii sale în Italia pentru recrutarea trupei, iar mai cu seamă lipsa de numerariu, ar trebui să ne facă mai indulgenți către dînsa și a ne mărgini în pretențiuni mai moderate pentru primul an de încercare. Cu toate acestea nu putem zice că trupa este rea, deși nu contăm într-însa talente superioare; însă găsim mai multă unitate în esecutare, ansamblul e mai bun, mai corect, corul mai suferit, mai bine întonat, orchestrul mai complectat, mai acordat, deși lipsa unui violoncel primo bun, unui primo și secondo oboe, a doi corni și o disciplină severă în esecutare se simte destul. Daca melodia nu este esprimată prin accentele frumoase și grave ale unei soprane sau ale unui bariton de primul ordin ca să ne încînte cu desăvîrșire, cel puțin armonia sau tonul nu e esprimat rău, nu este discordant.

Am asistat la toate reprezentările date pînă astăzi și am putut aprețui în justa ei valoare opera italiană de estimp, și daca n-am rămas foarte încîntați, cel puțin urechea n-a suferit, ca în alți timpi. În imparțialitatea noastră putem mărturisi că am simțit o îmbunătățire în totul și un început de teatru de operă care, de va merge progresînd, va contribui mult la formarea gustului muzical al publicului nostru, care, învățînd a aprețui și a gusta mai bine muzica, va ști cînd să aprobeze și cînd nu; aplaudele nu vor mai fi prodigate tocmai la pasagele cele mai rău esecutate și chiar false, ca să nu mai dăm ocaziune impresarilor a ne taxa de ignoranță muzicală și de lipsă de gust și să scăpăm de îndrăzneața espresiune a streinului că: I Valachi non connoscono niente di musica[2]. Sperăm că direcțiunea nu se va mărgini aci și credem că va păși la îmbunătățiri mai mari, ca defectele trecutului să nu se mai reproducă pe scena noastră.

În numerile viitoare ne vom încerca, pe cît cunoștințele noastre asupra muzicii teatrale ne vor permite, a vorbi despre operile jucate pînă astăzi de trupa de estimp; vom aprețui din puntul de vedere artistic și muzical esecutarea fiecăria opere în parte și în ansamblul ei, vom critica cu imparțialitate și fără pasiune felul cîntării fiecărui artist, frumosul și urîtul, binele și răul, fiindcă ne-am propus ca, printr-o critică severă, să luminăm oarecum publicul asupra muzicii teatrale.


  1. Mai toate monumentele ce să găsesc în Țara Română, escluzînd pe cele rămase de la romani, sunt de stil bizantin-moresc.
  2. Simt în mine un foc neobișnuit (n. ed.).