dată din numărul 4 se aude o voce, care cântă:
Gândurile mele negre
Gândurile mele triste
Vai! de ce nu mă lăsați
De ce liniște nu’mi dați
Vocea e întretăiată de lacrimi, și strofa se întrerupe d’o dată printr’un suspin adânc:
— Of-of-of! Barbari, pentru ce mă chinuiți? Ce v’am făcut eu?
Și suspinul se transformă într’un plâns nervos, groasnic. Martirul bolnav plânge așa de tare, în cât se pare că cu aceste lacrimi va ieși și sufletul seu din bietul corp chinuit.
Arestanții se deșteaptă, inima fie căruia din acești nenorociți se strânge de durere, crierul fie căruia e cuprins de groază, că mâne-poimâne poate la rândul seu rațiunea se va întuneca si... el, ca bietul Boceareff va înebuni.
Temnicerii, acești oameni cruzi, obicinuiți a privi nepăsători la suferințele altora, temnicerii chiar devin posomorâți. Ei umblă prin coridor, dând din umeri, și ducând apă bolnavului.
Se face ziuă La orele 7 trei din arestanți sunt scoși la plimbare, cei-l-alți șed
