că nimeni nu se arată la lătratul dulăului celui mare. Numai moșneagul cu cap pleșuv și cu mustața albă șeade pe bancă și-și leagă opincile de coajă de copac. Mustața-i atârnă pe piept în jos, ochii îi sunt turburi, parcă moșneagul s-ar încerca mereu să-și redeștepte în minte icoane ale trecutului și n-ar izbuti.
— Bună vreme, moșule! Nu-i nimeni acasă?
— Nimeni! — clătină bătrânul din cap. Nici Zaharia, nici Maxim nu-s acasă și Motria a eșit prin pădure, ca să caute vacile, cari s-au rătăcit și ne temem să nu le fi zăpsit ursul. Da, da, nimeni nu-i acasă!
— Nu face nimic, am să stau să-i aștept!
— Așteaptă, așteaptă!, — făcu bătrânul din cap și pe când eu arunc frâul calului pe după o creangă, el mă privește cu ochi-i slabi îmbătrâniți. Da, e bătrân, ochii nu mai vor să-l asculte si mâinile îi tremură mereu!
— Cine ești tu, boierule? mă întrebă, când mă așezai pe bancă. Intrebarea asta mi-o pune, de câte ori vin acolo.
— Lasă las-că știu! — zice el apucându-se iar de treabă. Mintea mea e bătrână și ciuruită ca o sită și nu se mai ține nimic într’însa. De cei cari au murit de mult, îmi mai aduc aminte, — ba încă bine de-
