Pădurea vuia…
Vecinic se auzea în pădurea aceia un freamăt așa de regulat, de încet și de solemn, ca ecoul unui sunet depărtat, — un freamăt liniștit, plin de jale, ca un cântec de dor fără cuvinte, ca o amintire vagă a trecutului. Foșnea pădurea veche de cetini, neatinsă încă de securea și ferăstrăul lemnarului. Brazi înalți, de o sută de ani, cu trunchiuri puternice, roșii, stăteau ca un val, făcând deasupra o streașină verde, nepătrunsă. Jos era tăcere și un miros întăritor de rășină umplea văzduhul. Pe pământul, acoperit cu gogoși de brad, creșteau ferige pline de sevă, strălucind voluptuos, în verdele lor aprins, liniștite, nemișcate cu crengile desfăcute.
Pe locurile mai umede creștea iarbă de un verde deschis. Trifoiul alb își pleca obosit floarea spre pământ, pe sus însă trecea un freamăt ne întrerupt, ca un suspin jalnic al codrului bătrân — și tot mai adânc și mai tare ofta codrul.
Veneam pe o potecă și, măcar că nu
