soarea e deșartă. Numai în turnurile de la colțuri, unde sunt celulele arestanților deosebiți, aceștia se plimbă triști și posomorâți, oprindu-se din când în când la ușă, pentru a prinde cu urechi lacome câte un sunet din cântecul depărtat, care se aude din biserică…
Intr’una din celulele acestea zace, pe scândurile vârtoase ale patului, un bolnav. Gardianul, căruia i s’a adus la cunoștință îmbolnăvirea neașteptată a arestatului, vine să-l vadă, pe când ceilalți sunt duși la biserică și, aplecându-se peste el, i se uită în ochi, cari strălucesc de friguri și caută rătăciți în juru-i.
— Ivanov, hei Ivanov! strigă gardianul. El însă rămase nemișcat, scoțând numai niște sunete neînțelese. Glasul îi era aspru, buzele arse de friguri se deschideau cu greu. — Mâne la infirmerie! porunci gardianul și părăsi celula, lăsând un păzitor la ușă. Acesta se uită cu băgare de seamă la bolnav și zise clătinând din cap: „Hei, vagabondule! Te-i fi săturat de bătut drumurile!” Incredințat, că nu e nimica de păzit acolo se duse la ușa închisă a bisericii pentru a asculta predica, făcând din când în când mătănii și sărutând pământul. Tăcerea din celulă nu erea întreruptă de cât de aiurările bolnavului. Acesta era un om
