cântecul, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva pe lume! Inima Cazacului se muiase, ochii i se turburaseră.
— Of! boierule, boierule, — îi zise el — la noi spun bătrânii: în cântec și poveste e adevăr. Numai în poveste adevărul e vârtos ca fierul, care a trecut de veacuri din mână în mână și a ruginit, iar în cântec e ca aurul de curat, — așa spun bătrânii. Boierul însă făcu nu, din mână:
— «Poate va fi pe la voi așa. La noi nu-i așa, oricum… Du-te, du-te, Opanas, căci mă scoți din sărite!…» Atunci cazacul se opri o clipă, apoi căzu în genuchi dinaintea lui.
— «Ascultă-mă, stăpâne! Incalecă-ți calul și aleargă acasă, la femeia ta, — te paște nenorocul, îmi spune mie inima!
«Dar boierul se înfurie și împinse pe Cazac cu piciorul, ca pe un câine.
— «Marș de aci! Ești o muiere bătrână, nu Cazac. Cară-te de aici, altfel o pățești! Și voi, ce stați, golanilor? Ori nu vă mai sunt eu stăpân? Opanas se sculă de jos, posomorât, ca un nor negru de vijelie și aruncă o privire lui Roman. Acesta stătea de o parte, rezemat de pușcă, rece și nepăsător.
«Și plânge femeia, plânge
Și la căpătâiul lui Pan Ioan
Corbul își cronconește răgușit cântecul».
