scris și boierul plângea. Ii curgeau lacrimile pe obraji și tot nu pricepea cântecul.
«Nu mai știu toate vorbele. Numai câteva mi-au rămas în minte. Cânta despre «pan» (domnul) «Ioan»:
O, pane, domnule Ioane!…
Isteț ești și știi atâtea:
Știi, că șoimul zboară prin cer și bate pe corb!…
O, pane, domnule Ioane!…
Și totuși nu știi,
Cum se întâmplă adesea în lume:
La cuib și corbul răpune pe șoim…
«Parc-ar fi fost eri, așa mi-aduc aminte de cântec și de oamenii, cari l-au auzit atunci! Colea stă Cazacul cu lăuta, boierul șeade pe scoarță, cu capul plecat și plânge, argați împrejur stau grămadă dându-și coate, bătrânul Bogdan clatină din cap. «Și-n vremea asta codrul vâjia ca acum, lăuta șoptea încetișor, iar Cazacul cânta, cum bocește nevasta pe pan Ioan…
«Și plânge femeia, plânge
Și la căpătâiul lui pan Ioan
Corbul își croncănește răgușit cântecul».
Boierul nu pricepuse cântecul. Iși șterse lacrimile și zise: «Ei, Romane, iute pe cai și la drum! Și tu Opanas, du-te cu dânșii, destul cu cântecele tale!» Frumos a fost
