încă unul și iar unul — și numai ochii îi scânteiau, ca la lup — și mustața-i neagră tremura. Boierul chiar se supărase.
— «Ia-n te uită, mă rog, cât de voinicește știe să bea tâlharul ăsta, fără să clipească din ochi măcar! Altuia i-ar fi curs de mult lacrămile pe obraji, dar el — ia-n priviți-l, mai râde încă!
— «Dar de ce să plâng? îi răspunse Roman. Ar fi chiar rău din partea mea! Cuconașul a venit musafir, ca să cinstească cu mine și eu să plâng ca o babă bătrână? Slavă Domnului, n-am nici o pricină, ca să plâng, — și mai bine-i fac pe dușmanii mei să plângă…
— «Vrea să zică ești mulțumit?
— «De ce să nu fiu mulțumit?
— «Iți mai aduci aminte, că a trebuit să te silim cu cnutul ca să te însori?
— «Iată vorbă! Doar și eu zic, că am fost un nătâng, care nu știam să deosibesc binele de rău și nu știam, ce e dulce! Amar e cnutul, dar tot îmi plăcea mai bine decât muierea! Dumneavoastră trebuie să vă mulțumesc, că am învățat să cunosc dulcele.
— «Bine, bine! îi răspunse boierul. De aceia fă-mi și tu mie o slujbă! Du-te cu oamenii la baltă și împușcă-mi câteva pă-
