și-ți era mai mare dragul să le privești. Roman văzu, că era o femeie bună și se deprinse cu dânsa. Și nu numai că se deprinse cu dânsa, dar o și îndrăgi. Zău nu mint! Așa a fost cu Roman. După ce se deprinse cu nevastă-sa începu să spună:
— «Tot am să-i mulțumesc boierului, pentru că m-a învățat să cunosc binele. Și eu am fost așa de prost și de nătâng, că m-am lăsat să fiu bătut cu cnutul, înainte de a primi ceva care — zău! — nu e rău de loc! Ba-i chiar bun, așa de bun!
«Așa trecu un răstimp, nu știu cât, Oxana nu se simți bine, se puse jos și începu să geamă. Seara se îmbolnăvi și când mă deșteptai dimineața, auzii pe cineva scheunând cu glas subțire. — Aha! gândii eu, — va fi sosit vre-un mititel! Și chiar așa era!
«N’a trăit mult, din dimineața aceia până seara, când a încetat de a țipa. Oxana plângea, iar Roman îi zise: — «Iată, s-a isprăvit cu copilul, nu mai e la noi și, fiind-că nu mai este, n-avem nevoie nici de popă, — să-l îngropăm aici în pădure! Așa grăi Roman și, nu numai că grăi așa, dar și făcu precum zisese: săpă o groapă și înmormântă copilul. Este acolo un trunchiu de copac trăsnit, — la rădăcina lui a îngropat Roman copilul… Și acuma ascultă, ce ți-oi mai spune: până-n ziua de azi,
