man oamenilor, pentru că el își petrecuse toată viața singur în pădure. Fiarele sălbatice ale codrului i-au fost frați și prieteni. Cunoștea toate dobitoacele și nu se temea de nimic, — pe oameni însă îi ocolea și nu se uita la dânșii! Așa era, zău! Când se uita odată la mine, mă trecea cu frig. Totuș era un om bun și-mi dădea mâncare bună: griș cu slănină, din când în când și câte o rață, când împușca vreuna. Pentru mine era un stăpân bun, — ce e drept, nu-i păcat!
«Și așa am trăit amândoi, Roman și cu mine. Când se ducea în pădure, mă încuia, ca să nu mă calce vre-o fiară sălbatecă. Mai târziu i-au dat pe Oxana de nevastă…
Boierul i-a dat-o. L-a chemat la curte și i-a zis: «Ascultă, Romane, însoară-te!» Și Roman i-a răspuns: «Dar la ce dracu îmi trebue mie muiere? Ce să fac eu în pădure cu o femeie, când am acum un ajutor? Nu vreau să mă însor!»
De felul lui, nu putea suferi femeile, asta era tot. Ei, dar și boerul era șiret! Când îmi aduc aminte de boerul acela, mi se pare, că nu mai găsesc azi ca dânsul, — toți au murit. Iacă tu de pildă…, ești, cum s-ar zice, tot de neam mare, —
