aproape de tot. Dacă vrei să-l vezi, vino iarna pe aici! Suie-te pe deal, în copacul cel mai înalt și deacolo se poate vedea câteodată. Umblă ca un trunchi alb peste codrii și se învârtește și se coboară din deal în vale. Acolo aleargă și se pierde. Și pe unde trece, rămâne o dâră de zăpadă după dânsul. Dacă nu mă crezi, poți să-l vezi singur.
Moșneagul prinsese gust de vorbă. Șoptitul vioi al copacilor și furtuna amenințătoare păreau a-i fi pus în fierbere sângele bătrân. Dădea din cap, râdea și clipea din ochii lui obosiți. Deodată îi trecu o umbră pe față. Mă ghionti, și zise tainic:
— Să-ți spun ceva, cucoane? Adevărat, craiul e o ființă scârboasă, asta așa e, dar trebuie să fim drepți: — nu face nimănui rău! Ii place să glumească cu oamenii, dar rău nu le face.
— Da, dar adineaori ai spus singur, că a vrut să-ți stâlcească tot obrazul cu gogoși de brad.
— Ei, da, negreșit că așa a vrut! Dar și eu m-am uitat pe fereastră și asta l-a supărat. Dar dacă nu-ți vâri nasul în zburdălniciile și jocurile lui, atunci nu-ți face nimic. Așa-i el, stăpânul codrilor! Știi, oamenii din păduri fac câte odată lucruri mult mai rele, zău așa!
