cel fricos, cum tremură într’una, fără ca vântul să-l atingă! Moliftul din pădure foșnește încetișor, dar când se ridică un vânt, începe să geamă. Ei, dar asta nu-i încă nimic! Ia-n ascultă colo! Ochii îmi sunt slabi, ce-i dreptul, dar de auzit aud încă bine! Stejarii freamătă și gem colo ’n poiană — și asta prorocește furtună.
Avea dreptate. Grupul de stejari tineri, cari stăteau în mijlocul poienei și erau apărați de trunchiurile înalte ale pădurii, își mișcau crengile puternice și făceau sgomotul acela de butie deșartă, ce se deosibește așa de mult de foșnetul brădetului.
— Auzi, cucoane? întrebă moșneagul cu un zâmbet viclean de copil. Știu, că dacă stejarul grăiește așa, atunci craiul codrului chitește să vie la noapte, să se joace și să frângă la copaci. Dar poate că nu va izbuti. Stejarul e un copac voinic și chiar puterea craiului codrului se moaie față cu dânsul.
— De care crai vorbești? Singur ai spus, că vine o furtună!
Moșneagul clătină din cap, zâmbind șiret.
— Cine să știe, dacă nu eu? Acum ci-că tinerii nu cred nimic din câte se povestesc. Eu însă l-am văzut, cum te văd acuma pe tine, ba poate și mai bine, pentru
